Primavera en Praga: Dinu Flamand (Transilvania). Traducción de Catalina Iliescu Gheorghiu
Dinu Flamand (Bistriţa-Năsăud, Transilvania, 1947)
Poemas de Primavera en Praga (Visor, 2022)
Traducción de Catalina Iliescu Gheorghiu
Mi Padre
Mi padre tenía una indignación latente,
me daba cuenta con solo olerlo:
exudaba una especie de amargo resentimiento.
El aire oscurecía, él se volvía áspero y brusco
en cuanto aparecía algún «camarada».
Pero también era astuto, con esa tristeza que otorga
la lógica polivalente —¡perdón por la afrenta!—,
y les daba palique para protegernos,
los hacía pasar al patio, los recibía
aunque se desgarraran sus entrañas al hacerlo.
«Coge una gallina, mujer, saca el queso,
trae los vasos, pon el alcohol», le ordenaba
en ráfagas a la inocente
de mi madre sobre quien descargaba estos truenos.
Seguía un jolgorio triste, y él no bebía,
no comía, no hablaba,
aunque a veces emitía palabras
observando a escondidas el bulto que hacían
las pistolas bajo sus camisas.
Me enseñó que existe también la dignidad
de dejarse humillar para seguir siendo digno.
Me dejó su sonrisa apretada
Clavada
justo en mi frente,
como una estrella partiéndome el cráneo.
Llamamiento a los poetas
Prestadle a Einstein vuestra forma de mirar el tiempo desde otro lado,
dejad que eche miradas curiosas por encima de vuestro hombro,
que vuele con vuestra imaginación, cabeza abajo,
como cuando deambulaba por vuestros valles y entendió
que en la red espacio-temporal también puedes curvarte
para estar allí donde se supone que debes estar, e incluso ser
tú mismo una curvatura.
Conceded a los nuevos geómetras vuestros desconcertantes borradores:
recorrerán con su paso virtual los espacios imposibles
por donde vuestra mente anda ya a tientas.
Animadlos a saltar a lo profundo de una cima
plana y a descender a la topografía que conduce
a las otras dimensiones del horizonte; ayudadlos a respirar
cuando el vértigo se apodere de ellos; prestadles vuestras manos
para que tanteen con ellas la vastedad —relativa— de lo no posible.
Que vuestra ira quede fosilizada en la claridad de la síntesis E = mc²
para que se entienda que las partículas de vuestra ira golpearán en el futuro
a otras partículas básicas de vuestra revuelta, y la energía de esta explosión seguirá
perpetuando insospechadas combustiones de indignación universal,
es decir: ese plasma que asegura vuestra combustión
es parte integrante de la belleza del mundo entero.
No deis a los políticos ni una metáfora, ni una rima, ni una imagen
de las que quedan en la alfombra, junto a la silla, arrugadas;
ellos tienen el don de amplificar cualquier energía potencial
en mentiras rentables.
Ni un resto de súplica, ni un ápice de felicidad infeliz
que implore, cuando estornudéis por la terrible asfixia,
nada ha de llegar ante las narices y los oídos de los banqueros;
¡no vendáis vuestra desesperación por nada del mundo,
ni a vuestros sacerdotes ni a vuestros dioses!
Quizás solo al Destino, que
está relacionado con la materia oscura, podréis confiarle
vuestra digna resignación con la temporalidad
que él ya os había metido en el pecho;
o quizás a una entidad aparte,
multiplicada en el espacio de las cuerdas
donde Parménides, gran buscador de lo que no existe,
(aún) sacrifica hecatombes de bueyes sagrados en el altar del Milagro,
y os insta a vagar con confianza
a través de ricas contradicciones.
No cedáis a quienes intentan explicar
el misterio de las palabras con otras palabras atrapadas en las agujas del insectario,
y no os dejéis engañar por vuestra propia emoción
ondulante, ni por los asaltos de la ambición, ni por las estrategias
mediocres de la impersonalidad.
No aceptéis que la materialidad
de vuestro ideal sea más ligera que la hipermateria,
no dejéis que vuestra patria os confisque y, si podéis,
cantad también sus guerras perdidas,
no permitáis que los relojes de la tarde perturben
el sueño fecundo de vuestro insomnio. Y, sobre todo,
no os dejéis atrapar en el engrudo de las evidencias, ni en las apariencias,
ni en el suelo de las certezas cotidianas,
ni en la vida que se autocontempla despreciando
lo desconocido y lo oculto.
Lo que os excede se halla más cerca de vosotros
que del resto, pues en vuestros oídos suena
la gravedad de esta oscura vocación,
y lo que os ridiculiza cuando intentáis
poner nuevas duelas en el barril del que
brotan vuestras antiguas dudas
por todas las articulaciones
es el propio arte que vuelve añejo vuestro vino atemporal.
No difaméis a la poesía cuando estéis agotados,
que no os importe cuánto os puedan despreciar,
no temáis su «inutilidad» al sentir
que ya no comprendéis el mundo en que vivís…
Y aquello que consigáis decir —recordad esto—
conllevará siempre una pérdida, pues nunca
estará concluido, y los infelices o simples curiosos que se acerquen
a moler o a comprar harina en vuestro molino
nunca han de marcharse con el saco lleno,
o en su camino de regreso se preguntarán
si vuestro molino es necesario, cuando ellos mismos
podrían haber machacado entre dos piedras los granos…
Pero ayudad siempre, modestamente, al enamorado
a encontrar al menos su emoción, si no las palabras que necesita
para expresarla; y al moribundo, ayudadlo a aceptar lo inaceptable,
sabiendo que lo bello y lo existente lo alcanzan
para llevarlo a su seno precario y definitivo
como abraza a la flor la estructura de la noche.
La muerte de la poesía
Esta vez no bajó de los montes
Zaratustra
para correr la voz por las zonas pobladas,
ni se emitió ningún comunicado;
pero durante un tiempo pareció evidente
que su muerte penetraba con la niebla
por todas partes, como un resfriado entre la gente
que solo entienden los huesos agotados.
Era algo que se percibía en el polvo del eco,
visible en la invisibilidad que envuelve las cosas
en el momento de su simbiosis con el silencio,
o más bien la impresión de que la bruma de una intuición
impersonal se instalaba en los paisajes neutros, contaminándolos
con ese orín que aparece cuando se entierra la esperanza en vida.
Hubo un tiempo en que ni los orfanatos
ni los cementerios repletos de héroes
podían funcionar sin ella,
y en aquel entonces, ni las lápidas más humildes
podían prescindir de un pareado,
un terceto o incluso una rima coja bajo el rostro del difunto
que se presentaba ante la muerte más fotogénico que nunca.
Durante mucho tiempo, incluso en ausencia de alcohol logró
sublevar hasta a los más insublevables
(fácilmente reconocibles, pues en todas las épocas
son quienes se contentan con masticar plácidamente la pasta).
Pero fermentaba en ella e incluso la desbordaba
una exaltación contagiosa, de modo que eran muchos
los que por su culpa perdían la cabeza
de júbilo o de éxtasis.
No aclaraba el vino ni la historia, sino que
pigmentaba la confusión, y al sostenerla en tus rodillas no te importaba
el espacio estrecho de tu mesa de tres patas,
ni el precipicio del borde de la cama,
ni el hambre que encendía fuegos de bengala
en tus entrañas.
Las imprecisas habladurías que anunciaban su muerte
no podían compararse en absoluto
con la exactitud de los místicos etruscos,
aquellos que después de mil años de civilización
salieron bruscamente de la historia tal y como habían predicho
(llevándose las claves del alfabeto y el significado de los criptogramas
para no dejarlos en manos de los arrogantes
latinos, los rechazados por el misterio).
Pero es de suponer que el dáctilo
o el yambo o el troqueo que los etruscos trajeron de la Hélade
también acompañaban sus pasos de baile o dulcificaban el momento de su muerte
cuando llegaba la hora de petrificarse
emparejados ante la eternidad, levemente
apoyados sobre los codos.
Así, recurriendo a una arqueología
melancólica, podríamos leer las ensoñaciones cifradas
en su sonrisa eterna,
y es realmente la primera
lectura de cualquier poema.
Cabe también recordar la incomprensión resignada
de quienes a veces salían en defensa de la poesía
para protegerla de la lluvia de piedras con la que
prósperas ciudades la echaban de sus puertas igual que a una mendiga.
Pero seamos sinceros, no siempre
nuestros latidos se sincronizaban con sus extraños saltos
en las praderas del sinsentido,
y también ella se extasió con mediocridad, más de una vez,
ante la banda de música en el quiosco dominical de la ciudad,
o se quedó allí al acabar el concierto
para tocar el tambor con un ritmo mecánico.
Tampoco tacharíamos de graves las miradas animosas
con las que instó al imberbe enamorado a verter
su confusión en los vocablos confundidos
de su autopercepción,
ni el chantaje sentimental destilado durante un tiempo,
cuando imploró misericordia considerándose la peste de las pestes,
incomprendida, pobre, mendigando en banquetes;
por alto se pasaron sus cobardías y facilidades,
por no hablar de los graves momentos
en los que aduló no a los dioses sino
a los villanos contaminados por el síntoma agramatical
que da poder al analfabeto y a veces
la balanza ciega de la justicia se lo regala al tonto de la clase.
(Pero la pregunta sigue siendo: ¿por qué también los idiotas ansían a veces
la sombra de la corona de laureles de la poesía
para quedarse dormidos? Triste misterio postórfico…).
Todo lo que concierne al poeta estaba decidido
antes de su nacimiento, Holan lo sabía, pero él
hablaba de una época en la que todavía existían
telegrafistas y poetas que mostraban sus «fracturas de Ícaro».
Mientras tanto, dimos unos pasos más bajo la lluvia, trajimos leña,
encendimos un fuego y nos calentamos
lo suficiente para olvidar el frío mundano que nos rodea
nada más dejar el hogar,
cuando cualquier realidad amenaza.
Y si ella ha muerto, ¿quién va a nombrar ahora nuestros miedos,
domándolos con su dedo aproximado,
quién va a fijar nuestras fotografías interiores
en el cuarto oscuro donde la muerte hace el revelado?
Nos habíamos acostumbrado a vivir en ese barrio de casas
que no tocaban el suelo y remábamos en la línea entre el sueño
y su sonrisa tanática;
su rayo de luz matizaba la orilla del abismo
y nos mostraba la amabilidad de los bordes, no su ferocidad,
mientras aplazaba nuestra caída definitiva en lo negativo,
untando con un poco de ungüento comparativo
las heridas de la desesperación, siempre abiertas.
Está claro que el teleférico metafísico a Sils-Maria
ha empezado a chirriar, y puede que la ascensión sea más amigable
en compañía de charlatanes que llenaron sus bolsillos
de chicles envueltos en papel grasiento
impreso con toda clase de antiguos versos;
pues en paisajes democráticos, donde incluso las montañas tienen derecho
a ser planas, para no contradecir la ley del mínimo esfuerzo,
hasta el profeta puede llevarse una patada en el trasero
si no hace bien su verdadero trabajo, el de guiar…
Pero ¿hacia dónde vamos, si ya ni siquiera nos preguntamos,
con la indecencia de nuestra tierna insensatez,
lo que debemos preguntar,
y tan impúdica se ha vuelto la presunción
de que podríamos tener alma al fin y al cabo?
Ruidos nuevos incrementan la soledad
en el espacio donde a tientas buscamos espacio,
en continuo contacto.
Pero no hablar es también un habla
de la misma soledad nutrida;
y mi último contacto será
mi mano estrechando la de Caronte
con las uñas pintadas de negro
como los megabits de la muerte.
Incluso el lenguaje astillado por el hacha que tala
los altos cedros parecerá más complejo, más rico,
en comparación con las nuevas secuencias prefabricadas;
y no es seguro que se contagien menos enfermedades
cutáneas quienes se toquen solo remotamente,
con su epidermis electrónica (sin picores
ni descamaciones, sin el sudor del titubeo,
en un mundo de intenciones capadas que giran
en torno de intenciones vaginales sin vagina,
en la fractalidad de todas las posibilidades imposibles).
¿Y qué pasa con la belleza huérfana? ¿Quién le pondrá los zapatos,
la vestirá y ayudará a atravesar
los feos barrancos o páramos donde la vida
borbotea fétida?
Tendrá que
arreglárselas sola,
en una nueva y breve eternidad.
¿Y quién amará a la mujer de su poesía
cogiéndola de los pelos para limpiar el suelo con ella
y adorándola todavía más porque lo rechaza?
A decir verdad, las calumnias no la alcanzaron,
ni siquiera cuando los proxenetas de las grandes causas
la mandaban a las plazas públicas a prostituirse por el bien
de la república, por la gloria del imperio, por el orgullo
del dictador, o cuando, presa del hastío,
se entregó a los impostores e hipócritas oportunistas,
que siempre han sabido chantajear a las multitudes
simulando sensibilidad.
Se la vio envuelta en pliegues cicládicos,
pero también con el pecho desnudo galopando sobre las barricadas
o llenando la pipa de opio para los desesperados
de tedios y decadencias universales.
Se entregó como una dama/caballero
morena/moreno
del soneto
o como el bifronte hermafrodita de los misterios,
y se drogó por los puertos del Nuevo Mundo mientras descubría
al Viejo Mundo flotando sobre las aguas alquitranadas del Progreso;
y dejó su sangre en los burdeles del Pacífico,
y su melancolía en las tabernas mediterráneas,
y arrancó las capas de timidez de sus mejillas,
que la protegían igual que al bulbo del nenúfar
los pétalos del cielo;
y tomó el camino de la prosa árida, y se dejó violar,
y a veces renunciaba a la palabra,
cuando los chamanes de la imagen la engañaban
con los inventos e histerias más débiles.
¿Cómo no iba a morir de asco aquí,
en el Antropoceno,
y cómo no iba a resucitar, depurada
de cualquier rastro de venganza,
sabiendo que seguirá propagando misterio
incluso en la cabaña donde los bastardos del misterio
matan a un ángel?
Hace tiempo que nada buscan
mis manos en el rincón de difícil acceso
de ese estante donde despierta el dolor
de columna
como una araña cada vez que me inclino.
¿Así que eras tú, Séneca? Tus cartas
a Lucilio parecen haber estado
justo delante de mis ojos,
pues la sombra del lápiz más viejo
sale a mi encuentro: los golpes
que el destino nos tiene preparados,
dijiste,
no los aguardes con la esperanza de evitarlos,
sino con la certeza firme
de que están a punto de ocurrir.
Pero algo en mi cuerpo se niega a creerte
y prepara sin mí
sus propios rodeos
mientras yo me pregunto quién
buscará mis palabras escritas
cuando mi dolor ya no tenga
conciencia de sí.
Viejas fotografías y ciruelas pasas
en el mismo cajón;
a ambas
se les exprimió primero la pulpa
y luego el tiempo.
Cinco generaciones de rostros
en tonos sepia sobreviven su siglo
pero
¿quién recuerda hoy por hoy al bigotudo?,
¿y para quién era ese «pequeño obstáculo para el olvido»
la mujer regordeta oprimida en su corsé?
Bajo la misma luna amarilla que asoma entre los tules
de fondo del mismo bastidor pintado todos contuvieron
la respiración
luciendo uno por uno sus trajes de domingo.
El olvido los reúne en una misma generación
mientras las ciruelas se vuelven piedras negras.
Tatăl meu
Tatăl meu era avea o revoltă mocnită,
i-o înțelegeam mai mult mirosindu-l:
transpira un fel de împotrivire acră,
se întuneca aerul, el devenea aspru și repezit
de îndată ce apărea vreun „tovarăș”.
Dar era și viclean, cu tristețea îngăduită
logicii polivalente —scuzați afrontul:
lega vorbă cu ei să ne pună la adăpost pe noi,
îi poftea-n curtea casei, îi omenea
parcă rupându-și mațele.
„Prinde o găină, femeie, scoate brânza,
adu paharele, pune alcoolul pe masă” —îi poruncea
în rafale inocentei
mele mame peste care cădeau tunetele.
Urma o veselie tristă, dar el nu bea
nu mânca, nu vorbea,
deși scotea uneori cuvinte
observând pe furiș gâlca pe care o făceau
sub cămășile lor pistoalele.
M-a învățat că există și demnitatea
ce se poate lăsa umilită ca să rămână demnă.
Am de la el zâmbetul încleșat
iar el stă împlântat
drept în fruntea mea
ca o stea ce-mi despică țeasta.
Apel către poeți
Continuați să-i dați lui Einstein felul vostru de a privi timpul pe dedesubt,
lăsați-l să mai arunce peste umărul vostru priviri curioase
zburând tot cu imaginația voastră și tot cu capul în jos,
ca pe vremea când prin văile voastre vagabonda și a înțeles
că în pânza timpului-spațiu poți foarte bine să te-nfășori
chiar ne fiind acolo unde s-ar presupune și chiar ne fiind o înfășurare.
Și dați-le noilor geometri ciornele voastre aiuritoare
vor păși ei cu pasul lor virtual prin spațiile imposibile
pe unde bâjbâie deja mintea voastră,
încurajați-i să țâșnească adânc spre o creastă
plată și să coboare–n topografia cu o ieșire
spre celelalte dimensiuni ale orizontului —ajutați-le
respirația când îi apucă vertijul, împrumutați-le mâinile voastre
să pipăie cu ele prin această vastitate —relativă— de non posibil.
Furia voastră să rămână-n continuare fosilizată în cleștarul sintezei E = mc2
spre a se înțelege că particulele din furia voastră vor izbi și pe viitor
alte particulele de bază ale revoltei voastre, iar energia exploziei va perpetua
în continuare nebănuite combustii ale indignării universale
adică plasma ce vă asigură vouă arderea,
parte și întreg din frumusețea lumii totale.
Nu le dați oamenilor politici nici o metaforă, nici o rimă, nici o imagine
din cele rămase pe covor lângă scaun, mototolite,
ei au darul de a amplifica orice energie potențială
în minciuni profitoare.
Și nici un rest de suplică, nicio fericire nefericită
care imploră, când strănutați cuprinși de teribila sufocare,
să nu ajungă sub nasul bancherilor, la urechea lor;
nu vă vindeți disperarea pentru nimic în lume
nici preoților și nici zeilor voștri!
Poate doar Destinului, cel care
se înrudește cu Materia Neagră să îi încredințați
resemnarea voastră demnă, cu temporalitatea
pe care el deja v-o înghesuise în coșul pieptului;
sau poate numai unei entități speciale
multiplicată în spațiul de corzi
unde Parmenide, mare croitor al celor ce nu există,
[încă] sacrifică Miracolului hecatombe de boi sacri,
și vă îndeamnă să vă rătăciți cu încredere
prin contradicții bogate…
Nu vă dați pe mâna unora care încearcă să explice
misterul cuvintelor cu alte cuvinte prinse în acele insectarului,
și nu vă lăsați voi înșivă amăgiți de propria voastră emoție
unduitoare, și nici de asalturile ambiției sau de strategiile
mediocre ale personalității impersonale.
Nu acceptați ca materialitatea
idealului vostru să fie mai ușoară decât hipermateria,
nu lăsați nici patria să vă confiște iar de puteți,
cântați și războaiele ei pierdute,
nu le îngăduiți ceasurilor de după-amiază să amețească
somnul fecund al insomniilor voastre. Și, mai cu seamă,
nu vă lăsați fixați în cleiul evidențelor, sau al aparențelor,
nici pe solul certitudinilor de zi cu zi,
nici în viața ce se autocontemplă disprețuind
necunoscutul și nevăzutul.
Ceea ce vă depășește e mai aproape de voi
decât de ceilalți, fiindcă pe la urechile noastre vâjâie
chiar gravitatea acestei chemări obscure,
iar ceea ce vă ridiculizează când încercați
să puneți doage noi la butoiul din care
vechile voastre dubii curg
pe la toate încheieturile
e chiar arta ce învechește vinul vostru intemporal.
Să nu ponegriți poezia, când obosiți,
și să nu vă pese că veți fi mai degrabă disprețuiți
și să nu vă fie teamă de „inutilitatea” ei când simțiți
că nu mai înțelegeți lumea în care trăiți…
Iar ceea ce reușiți să spuneți, luați aminte,
e todeauna cu pierdere, fiindcă niciodată un
se încheie, iar nefericiții sau doar curioșii ce vin
să macine sau să cumpăre de la moara voastră făină
nu trebuie să plece niciodată cu sacul plin;
ei chiar pe drumul lor de întoarcere se vor întreba
dacă moara voastră le trebuia, când puteau și ei
să își sfarme cu piatra pe piatră boabele…
Însă ajutați-l pe îndrăgostit să-și găsească emoția
dacă nu și cuvintelele ce-o exprimă, cu modestie,
iar pe muribund să-și accepte inacceptabilul
știind că frumosul și existentul îl depășesc
spre a-l lua la sânul lor precar și definitiv
așa cum structura nopții îmbrățișează floarea.
Moartea poeziei
De astă dată nu mai coborâse din munți
Zaratustra
să tune vestea prin zonele locuite
și nici nu s-a emis vreun comunicat,
însă de la o vreme părea evident
că moartea ei pătrundea odată cu cețurile
pretutindeni, ca un frig printre oameni
înțeles doar de oase extenuate.
Era ceva perceptibil în praful ecoului
și vizibil din invizibilitatea ce înconjoară lucrurile
în clipa simbiozei lor cu tăcerea,
sau da impresia de brumă a unei intuiții
impersonale așezându-se în peisaje neutre și contaminându-le
cu acea rugină ce apare când îți îngropi speranța încă aflată-n viață.
Fusese o vreme când nici orfelinatele
nici cimitirele cu eroi
n-ar fi putut să funcționeze în lipsa ei,
iar pe atunci până și cele mai umile pietre tombale
nu se puteau lipsi de-un distih,
de-o terțină sau chiar de o șchioapă rimă sub chipul defunctului
care se prezenta cât mai fotogenic în fața morții.
Multă vreme, chiar în lipsa alcoolului tot ea
reușea să îi răzvrătească până și pe cei mai nerevoltabili
(ușor de recunoscut, fiindcă în toate vremurile
sunt tocmai cei care se mulțumesc să mestece un aluat placid).
Dar fermenta din ea și chiar dădea peste margini
o exaltare contagioasă, încât numeroși erau
cei care din cauza ei își pierdeau mințile
de fericire sau de extaz.
Nu limpezea ea nici vinul și nici istoria, însă
le pigmenta confuzia, iar ținând-o pe genunchi nu-ți păsa
nici de locul strâmt al mesei tale cu trei picioare,
nici de prăpastia de la marginea patului,
nici de foamea ce-și aprindea focurile bengale
în măruntaiele tale.
Bârfa imprecisă care îi tot anunța moartea
nicidecum nu se putea compara
cu exactitatea misticilor etrusci;
cei care după o mie de ani de civilizație împliniți
au ieșit brusc din istorie așa cum tot ei prevăzuseră
(luând și cheile alfabetului și sensul criptogramelor
ca să nu le lase aroganților
latini, cei refuzați de mister).
Dar e de presupus că dactilul
sau iambul sau troheul aduse de etrusci din Helada
le însoțeau și lor pașii dansului sau le îndulceau clipa morții
când le venea vremea să încremenească
perechi-perechi dinaintea eternității, lejer
rezemați în coate.
Așa că, recurgând la o melancolică
arheologie, le putem citi reveriile încifrate
sub zâmbetul lor etern,
și este chiar prima
lectură a oricărei poezii.
Trebuie amintită aici și resemnata nedumerire
a celor care, uneori, săreau să apere poesía
sau s-o ferească de ploaia de pietre cu care
prospere cetăți o alungau de la porțile lor, ca pe o cerșetoare.
Dar să recunoaștem că nu totdeauna
bătaia inimii noastre se sincroniza cu salturile ei
ciudate pe pajiștile nonsensului,
și tot ea s-a extaziat mediocru, nu o dată,
ascultând famfara din chioșcul duminical al orașului,
sau a rămas acolo după încheierea spectacolului
să bată toba în ritm mecanic.
Nu ar fi fost prea grave nici ocheadele inimoase
prin care îl îndemna pe imberbul amorezat să își toarne
confuzia în cuvintele confuziei din percepția lui de sine,
și n-ar conta nici șantajul sentimental distilat o vreme
când implora milă crezându-se ciumata ciumaților,
ne înțeleasă de nimeni, săracă, cerșind la ospețe;
trecute i-au fost cu vederea și lașitățile
de facilitate, ca să nu mai vorbim de gravele clipe
în care i-a lingușit nu pe zei,
ci pe ticăloșii contaminați de acel simptom agramatical
ce tocmai pe mâna analfabetului dă puterea, și deseori
balanța justiției oarbe i-o aduce în dar repetentului.
(Dar întrebarea rămâne: de ce imbecilii râvnesc uneori
și la umbra cununei de lauri a poeziei
să moțăie? Jalnic mister post-orfic…).
Toate cele ale poetului fuseseră hotărâte
înainte chiar de nașterea lui, știa Holan,
însă el vorbea de o vreme în care încă mai existau
și telegrafiști, și poeți care-și arătau „fracturile de Icar”.
Între timp am mai făcut câțiva pași prin ploaie, am adus lemne,
am aprins focul și am început să ne încălzim,
cât să uităm de frigul lumii care ne înconjoară
imediat ce ieșim din casă,
amenințați de toate realitățile.
Iar dacă ea a murit cine să mai numească spaimele noastre
îmblânzindu-le cu degetul ei aproximativ,
cine să mai fixeze fotografiile noastre interioare
în camera obscură unde moartea developează?
Ne obișnuiserăm să trăim în acest cartier de case
ce nu atingeau solul și vâsleam pe linia dintre vis
și zâmbetul său tanatic,
iar raza ei de lumină hașura malurile abisului
și ne arăta prietenia marginilor, nu ferocitatea
lor, și amâna definitiva noastră cădere în negativ,
iar cu puțină alifie comparativă ungea și rănile
disperării totdeauna nevindecate.
E clar că telefericul metafizic spre Sils-Maria
a început să scârție, și s-ar putea să fie mai prietenos
urcușul în compania palavragiilor care și-au umplut buzunarele
cu gume de mestecat învelite în hârtii unsuroase
pe care au fost tipărite tot felul de strofe vechi;
căci în peisajele democratice, unde și munții au dreptul
să fie plați, ca să nu contrazică efortul minim,
chiar și profetul poate lua un picior în spate
dacă nu-și face bine adevăratul job —cel de ghid…
Dar încotro acum? dacă nu ne mai întrebăm
nici cu indecența prostiei noastre tandre
ce anume trebuie întrebat,
și dacă atât de impudică a devenit prezumția
că am putea avea pur și simplu suflet?
O nouă gălăgie sporește singurătățile
prin spațiul pe unde bijbâim după spațiu,
în contactul continuu.
Deși a nu vorbi a rămas tot vorbire
din aceeași nutritivă singurătate,
iar ultimul meu contact va fi mâna mea
dându-i mâna lui Caron
cu unghiile lui vopsite în negru
ca megabiții morții.
Chiar și limbajul de așchii împroșcate din securea
ce taie înalții cedrii va părea mai complex, mai bogat
în comparație cu noile secvențe prefabricate;
și nu e sigur că mai puține boli de piele
vor lua oamenii care se vor atinge numai de la distanță
cu epiderma lor electronică (fără mâncărimi,
fără descoamări, fără transpirația ezitării,
într-o lume a întențiiilor scopite ce dau târcoale
unor intenții vaginale fără vagin,
în fractalitatea tuturor posibilităților imposibile).
Dar frumusețea orfană? Pe ea cine s-o mai încalțe,
s-o mai îmbrace, s-o mai ajute să treacă
prin râpi urâte sau peste mlaștinile de unde viața
bolborosește fetid…
va trebui
să se descurce singură,
în noua eternitate scurtă.
Și cine să mai iubească femeia poeziei sale
luând-o de păr să șteargă cu ea podelele
și adorând-o inclusiv fiindcă îl refuză?
La drept vorbind, clevetirile nu au atins-o
nici când toți proxeneții marilor cauze o trimiteau
prin piețele publice să se prostitueze spre binele
republicii, spre gloria imperiului, pentru orgoliul
dictatorului, sau întrucât, din silă,
ea se dădea impostorilor și ipocriților profitori,
care dintotdeauna au știut să șantajeze mulțimile
mimând sensibilitatea.
A fost văzută drapată cu pliuri cicladice
dar și cu un sân gol galopând peste baricade
sau umplând pipa cu opiu pentru disperații
universalelor spleenuri și decadențe.
S-a dăruit ca o doamnă/domn
brună/brun
a/al sonetului
sau ca hermafroditul bifrons al misterelor,
și s-a drogat prin porturile Lumii Noi ce descoperea
Lumea Veche plutind pe apele gudronate ale Progresului;
și-a lăsat sângele prin bordelurile Pacificului
și melancolia prin tavernele mediteranee,
și-a jupuit straturile sfielii de pe obraji,
care o protejau așa cum bulbul nufărului
stă învelit în petalele cerurilor,
a luat drumurile prozei aride la pas și s-a lăsat violată
iar uneori a renunțat la cuvânt
atunci când șamanii imaginii au amăgit-o
cu cele mai debile invenții și isterii.
Cum să nu moară de silă aici în
antropocen,
și cum să nu reînvie, epurată
de orice urmă de răzbunare
știind că va continua să aducă
misterul până și în coliba unde bastarzii misterului
omoară un înger?
De multă vreme nimic nu mai căutau
mâinile mele în colțul cel greu
accesibil al raftului unde se trezește și durerea
coloanei
ca păianjenul de îndată ce mă aplec;
deci tu erai, Séneca? iar scrisorile
tale către Lucilius pare-se
mai fuseseră chiar sub ochii mei
fiindcă, iată, umbra unui creion
mai vechi mă întâmpină: loviturile
pe care destinul le-a pregătit pentru noi
spuneai tu
nu le aștepta cu speranța că ne evită ci
fără șovăire cu certitudenea
că tocmai ele urmează să se întâmple.
Dar ceva în corpul meu nici acum nu te crede
fiindcă el fără mine își pregătește
eschivele
în timp ce eu mă întreb cine
cuvintele mele scrise le va căuta
când durerea mea nu se va mai simți
ea pe sine?
Vechi fotografii și prune uscate
în același sertar;
din ambele
mai întâi s-a scos miezul
iar apoi s-a stors timpul.
Cinci generații de chipuri
în nuanțe de sepia depășesc secolul
dar
cine îl mai cunoaște pe muscăcios?
și pentru cine era „mica piedică în calea uitării”
femeia cea durdulie sufocată-n corset?
Sub aceeași lună galbenă ivită din păpuriș
pe aceeași perdea pictată și-au ținut
răsuflarea
în costumele lor de duminică rând pe rând.
Uitarea îi adună într-o singură generație
iar prunele au devenit pietre negre.
Dinu Flamand. Nacido el 24 de junio de 1947 en la región de Bistriţa-Năsăud en el norte de Transilvania, el rumano Dinu Flamand es un poeta, ensayista, periodista, traductor y comentarista político de la prensa rumana e internacional. Como estudiante fue uno de los fundadores y empleados de la revista literaria Echinox que ha influenciado a generaciones con su espíritu anti-dogmático. Después de estudiar filología en la Universidad Babes-Bolyai Universidad de Cluj, alcanzado en 1970, trabajó para varias periódicos, revistas y editoriales en Bucarest. En los últimos años 80 se le concedió asilo político en París, donde ele denunció el régimen opresor de Rumanía en la prensa francesa (Libération, Le Monde) o la radio (RFI, BBC, Europa Libre). De 1989 a 2009 fue un periodista bilingüe en el Radio France Internationale. Después de la caída del comunismo en Rumania, se volvió a activar en la literatura rumana, publicando volúmenes de poesía, traducciones y ensayos. En 2011 fue galardonado con el Premio Nacional Mihai Eminescu por toda su obra poética. En el mismo año fue nombrado asesor del Ministro de Asuntos Exteriores y el ministro consejero y representativo de Rumanía a la Organización Internacional de la Francofonía. Su producción literaria, especialmente de poesía y crítica literaria, es enorme. Sus libros han sido traducidos y publicados en muchos países, entre ellos España, Francia, Italia, México, Portugal, Alemania, Chile, Columbia. Entre los títulos más importantes incluyen: Apeiron, 1971 Poezii (Poemas) Altoiuri, 1974 (Injertos), 1976 Stare de asediu (Estado de sitio), 1983 Viata de proba (Vida de prueba), 1998 Frigul intermediar (El frío intermediario), 2006, Umbre şi faleze (Sombras y rompeolas) de 2010, y las últimas apariciones: Veghea şi somnul (La vigilia y el sueño), 2016 Primavara la Praga (Primavera en Praga), 2017. Entre los libros recientes: Om cu vâslă pe umăr (Hombre con un remo al hombro), premio nacional Lucian Blaga. Como el traductor se dedica principalmente a la literatura romance, traduciendo del francés, del español, de italiano y portugués. Entre los autores tradujo Fernando Pessoa, António Lobo Antunes, Carlos Drummond de Andrade, Vinicius de Moraes, Umberto Saba, Mario Luzi, Samuel Beckett, César Vallejo, Pablo Neruda, Lautréamont, Philippe Sollers, Jean-Claude Guillebaud, Dominique de Villepin, Jorge Semprún, Antonio Gamoneda, Jean-Pierre Siméon, Omar Lara, Luis García Montero, Mario Bojórquez, Ali Calderón, Marco Lucchesi.
Catalina Iliescu Gheorghiu (Bucarest, Rumanía, 1966) es Profesora Titular del Departamento de Traducción e Interpretación y coordinadora de los Cursos de Verano de la Universidad de Alicante (UA). Estudió Filología Hispánica e Inglesa en la Universidad de Bucarest y se doctoró en estudios ingleses por la UA en 2002. Entre sus publicaciones destacan Introducción a la interpretación. La modalidad consecutiva (2002, 2005), Traducerea textului dramatic (2009) y Traducción y (a)culturación en la era global (2012).
