Primavera en Praga: Dinu Flamand (Transilvania). Traducción de Catalina Iliescu Gheorghiu

 

 

 

 

 

 

 

Dinu Flamand (Bistriţa-Năsăud, Transilvania, 1947)

Poemas de Primavera en Praga (Visor, 2022)

 

Traducción de Catalina Iliescu Gheorghiu

 

 

 

 

Mi Padre

 

Mi padre tenía una indignación latente,

me daba cuenta con solo olerlo:

exudaba una especie de amargo resentimiento.

El aire oscurecía, él se volvía áspero y brusco

en cuanto aparecía algún «camarada».

 

Pero también era astuto, con esa tristeza que otorga

la lógica polivalente —¡perdón por la afrenta!—,

y les daba palique para protegernos,

los hacía pasar al patio, los recibía

aunque se desgarraran sus entrañas al hacerlo.

 

«Coge una gallina, mujer, saca el queso,

trae los vasos, pon el alcohol», le ordenaba

en ráfagas a la inocente

de mi madre sobre quien descargaba estos truenos.

 

Seguía un jolgorio triste, y él no bebía,

no comía, no hablaba,

aunque a veces emitía palabras

observando a escondidas el bulto que hacían

las pistolas bajo sus camisas.

 

Me enseñó que existe también la dignidad

de dejarse humillar para seguir siendo digno.

 

Me dejó su sonrisa apretada

Clavada

justo en mi frente,

como una estrella partiéndome el cráneo.

 

 

 

 

Llamamiento a los poetas

 

Prestadle a Einstein vuestra forma de mirar el tiempo desde otro lado,

dejad que eche miradas curiosas por encima de vuestro hombro,

que vuele con vuestra imaginación, cabeza abajo,

como cuando deambulaba por vuestros valles y entendió

que en la red espacio-temporal también puedes curvarte

para estar allí donde se supone que debes estar, e incluso ser

tú mismo una curvatura.

 

Conceded a los nuevos geómetras vuestros desconcertantes borradores:

recorrerán con su paso virtual los espacios imposibles

por donde vuestra mente anda ya a tientas.

Animadlos a saltar a lo profundo de una cima

plana y a descender a la topografía que conduce

a las otras dimensiones del horizonte; ayudadlos a respirar

cuando el vértigo se apodere de ellos; prestadles vuestras manos

para que tanteen con ellas la vastedad —relativa— de lo no posible.

 

Que vuestra ira quede fosilizada en la claridad de la síntesis E = mc²

para que se entienda que las partículas de vuestra ira golpearán en el futuro

a otras partículas básicas de vuestra revuelta, y la energía de esta explosión seguirá

perpetuando insospechadas combustiones de indignación universal,

es decir: ese plasma que asegura vuestra combustión

es parte integrante de la belleza del mundo entero.

 

No deis a los políticos ni una metáfora, ni una rima, ni una imagen

de las que quedan en la alfombra, junto a la silla, arrugadas;

ellos tienen el don de amplificar cualquier energía potencial

en mentiras rentables.

 

Ni un resto de súplica, ni un ápice de felicidad infeliz

que implore, cuando estornudéis por la terrible asfixia,

nada ha de llegar ante las narices y los oídos de los banqueros;

¡no vendáis vuestra desesperación por nada del mundo,

ni a vuestros sacerdotes ni a vuestros dioses!

 

Quizás solo al Destino, que

está relacionado con la materia oscura, podréis confiarle

vuestra digna resignación con la temporalidad

que él ya os había metido en el pecho;

 

o quizás a una entidad aparte,

multiplicada en el espacio de las cuerdas

donde Parménides, gran buscador de lo que no existe,

(aún) sacrifica hecatombes de bueyes sagrados en el altar del Milagro,

 

y os insta a vagar con confianza

a través de ricas contradicciones.

 

No cedáis a quienes intentan explicar

el misterio de las palabras con otras palabras atrapadas en las agujas del insectario,

y no os dejéis engañar por vuestra propia emoción

ondulante, ni por los asaltos de la ambición, ni por las estrategias

mediocres de la impersonalidad.

 

No aceptéis que la materialidad

de vuestro ideal sea más ligera que la hipermateria,

no dejéis que vuestra patria os confisque y, si podéis,

cantad también sus guerras perdidas,

no permitáis que los relojes de la tarde perturben

el sueño fecundo de vuestro insomnio. Y, sobre todo,

no os dejéis atrapar en el engrudo de las evidencias, ni en las apariencias,

ni en el suelo de las certezas cotidianas,

ni en la vida que se autocontempla despreciando

lo desconocido y lo oculto.

 

Lo que os excede se halla más cerca de vosotros

que del resto, pues en vuestros oídos suena

la gravedad de esta oscura vocación,

y lo que os ridiculiza cuando intentáis

poner nuevas duelas en el barril del que

brotan vuestras antiguas dudas

por todas las articulaciones

es el propio arte que vuelve añejo vuestro vino atemporal.

 

No difaméis a la poesía cuando estéis agotados,

que no os importe cuánto os puedan despreciar,

no temáis su «inutilidad» al sentir

que ya no comprendéis el mundo en que vivís…

 

Y aquello que consigáis decir —recordad esto—

conllevará siempre una pérdida, pues nunca

estará concluido, y los infelices o simples curiosos que se acerquen

a moler o a comprar harina en vuestro molino

nunca han de marcharse con el saco lleno,

o en su camino de regreso se preguntarán

si vuestro molino es necesario, cuando ellos mismos

podrían haber machacado entre dos piedras los granos…

 

Pero ayudad siempre, modestamente, al enamorado

a encontrar al menos su emoción, si no las palabras que necesita

para expresarla; y al moribundo, ayudadlo a aceptar lo inaceptable,

sabiendo que lo bello y lo existente lo alcanzan

para llevarlo a su seno precario y definitivo

como abraza a la flor la estructura de la noche.

 

 

 

 

La muerte de la poesía

 

Esta vez no bajó de los montes

Zaratustra

para correr la voz por las zonas pobladas,

ni se emitió ningún comunicado;

 

pero durante un tiempo pareció evidente

que su muerte penetraba con la niebla

por todas partes, como un resfriado entre la gente

que solo entienden los huesos agotados.

 

Era algo que se percibía en el polvo del eco,

visible en la invisibilidad que envuelve las cosas

en el momento de su simbiosis con el silencio,

 

o más bien la impresión de que la bruma de una intuición

impersonal se instalaba en los paisajes neutros, contaminándolos

con ese orín que aparece cuando se entierra la esperanza en vida.

 

Hubo un tiempo en que ni los orfanatos

ni los cementerios repletos de héroes

podían funcionar sin ella,

y en aquel entonces, ni las lápidas más humildes

podían prescindir de un pareado,

un terceto o incluso una rima coja bajo el rostro del difunto

que se presentaba ante la muerte más fotogénico que nunca.

 

Durante mucho tiempo, incluso en ausencia de alcohol logró

sublevar hasta a los más insublevables

(fácilmente reconocibles, pues en todas las épocas

son quienes se contentan con masticar plácidamente la pasta).

 

Pero fermentaba en ella e incluso la desbordaba

una exaltación contagiosa, de modo que eran muchos

los que por su culpa perdían la cabeza

de júbilo o de éxtasis.

 

No aclaraba el vino ni la historia, sino que

pigmentaba la confusión, y al sostenerla en tus rodillas no te importaba

el espacio estrecho de tu mesa de tres patas,

ni el precipicio del borde de la cama,

ni el hambre que encendía fuegos de bengala

en tus entrañas.

 

Las imprecisas habladurías que anunciaban su muerte

no podían compararse en absoluto

con la exactitud de los místicos etruscos,

aquellos que después de mil años de civilización

salieron bruscamente de la historia tal y como habían predicho

(llevándose las claves del alfabeto y el significado de los criptogramas

para no dejarlos en manos de los arrogantes

latinos, los rechazados por el misterio).

 

Pero es de suponer que el dáctilo

o el yambo o el troqueo que los etruscos trajeron de la Hélade

también acompañaban sus pasos de baile o dulcificaban el momento de su muerte

cuando llegaba la hora de petrificarse

emparejados ante la eternidad, levemente

apoyados sobre los codos.

 

Así, recurriendo a una arqueología

melancólica, podríamos leer las ensoñaciones cifradas

en su sonrisa eterna,

y es realmente la primera

lectura de cualquier poema.

 

Cabe también recordar la incomprensión resignada

de quienes a veces salían en defensa de la poesía

para protegerla de la lluvia de piedras con la que

prósperas ciudades la echaban de sus puertas igual que a una mendiga.

 

Pero seamos sinceros, no siempre

nuestros latidos se sincronizaban con sus extraños saltos

en las praderas del sinsentido,

y también ella se extasió con mediocridad, más de una vez,

ante la banda de música en el quiosco dominical de la ciudad,

o se quedó allí al acabar el concierto

para tocar el tambor con un ritmo mecánico.

 

Tampoco tacharíamos de graves las miradas animosas

con las que instó al imberbe enamorado a verter

su confusión en los vocablos confundidos

de su autopercepción,

 

ni el chantaje sentimental destilado durante un tiempo,

cuando imploró misericordia considerándose la peste de las pestes,

incomprendida, pobre, mendigando en banquetes;

 

por alto se pasaron sus cobardías y facilidades,

por no hablar de los graves momentos

en los que aduló no a los dioses sino

a los villanos contaminados por el síntoma agramatical

que da poder al analfabeto y a veces

la balanza ciega de la justicia se lo regala al tonto de la clase.

 

(Pero la pregunta sigue siendo: ¿por qué también los idiotas ansían a veces

la sombra de la corona de laureles de la poesía

para quedarse dormidos? Triste misterio postórfico…).

 

Todo lo que concierne al poeta estaba decidido

antes de su nacimiento, Holan lo sabía, pero él

hablaba de una época en la que todavía existían

telegrafistas y poetas que mostraban sus «fracturas de Ícaro».

 

Mientras tanto, dimos unos pasos más bajo la lluvia, trajimos leña,

encendimos un fuego y nos calentamos

lo suficiente para olvidar el frío mundano que nos rodea

nada más dejar el hogar,

cuando cualquier realidad amenaza.

 

Y si ella ha muerto, ¿quién va a nombrar ahora nuestros miedos,

domándolos con su dedo aproximado,

quién va a fijar nuestras fotografías interiores

en el cuarto oscuro donde la muerte hace el revelado?

 

Nos habíamos acostumbrado a vivir en ese barrio de casas

que no tocaban el suelo y remábamos en la línea entre el sueño

y su sonrisa tanática;

su rayo de luz matizaba la orilla del abismo

y nos mostraba la amabilidad de los bordes, no su ferocidad,

mientras aplazaba nuestra caída definitiva en lo negativo,

untando con un poco de ungüento comparativo

las heridas de la desesperación, siempre abiertas.

 

Está claro que el teleférico metafísico a Sils-Maria

ha empezado a chirriar, y puede que la ascensión sea más amigable

en compañía de charlatanes que llenaron sus bolsillos

de chicles envueltos en papel grasiento

impreso con toda clase de antiguos versos;

 

pues en paisajes democráticos, donde incluso las montañas tienen derecho

a ser planas, para no contradecir la ley del mínimo esfuerzo,

hasta el profeta puede llevarse una patada en el trasero

si no hace bien su verdadero trabajo, el de guiar…

 

Pero ¿hacia dónde vamos, si ya ni siquiera nos preguntamos,

con la indecencia de nuestra tierna insensatez,

lo que debemos preguntar,

 

y tan impúdica se ha vuelto la presunción

de que podríamos tener alma al fin y al cabo?

 

Ruidos nuevos incrementan la soledad

en el espacio donde a tientas buscamos espacio,

en continuo contacto.

 

Pero no hablar es también un habla

de la misma soledad nutrida;

y mi último contacto será

mi mano estrechando la de Caronte

con las uñas pintadas de negro

como los megabits de la muerte.

 

Incluso el lenguaje astillado por el hacha que tala

los altos cedros parecerá más complejo, más rico,

en comparación con las nuevas secuencias prefabricadas;

y no es seguro que se contagien menos enfermedades

cutáneas quienes se toquen solo remotamente,

con su epidermis electrónica (sin picores

ni descamaciones, sin el sudor del titubeo,

en un mundo de intenciones capadas que giran

en torno de intenciones vaginales sin vagina,

en la fractalidad de todas las posibilidades imposibles).

 

¿Y qué pasa con la belleza huérfana? ¿Quién le pondrá los zapatos,

la vestirá y ayudará a atravesar

los feos barrancos o páramos donde la vida

borbotea fétida?

 

Tendrá que

arreglárselas sola,

en una nueva y breve eternidad.

 

¿Y quién amará a la mujer de su poesía

cogiéndola de los pelos para limpiar el suelo con ella

y adorándola todavía más porque lo rechaza?

 

A decir verdad, las calumnias no la alcanzaron,

ni siquiera cuando los proxenetas de las grandes causas

la mandaban a las plazas públicas a prostituirse por el bien

de la república, por la gloria del imperio, por el orgullo

del dictador, o cuando, presa del hastío,

se entregó a los impostores e hipócritas oportunistas,

que siempre han sabido chantajear a las multitudes

simulando sensibilidad.

 

Se la vio envuelta en pliegues cicládicos,

pero también con el pecho desnudo galopando sobre las barricadas

o llenando la pipa de opio para los desesperados

de tedios y decadencias universales.

 

Se entregó como una dama/caballero

morena/moreno

del soneto

o como el bifronte hermafrodita de los misterios,

y se drogó por los puertos del Nuevo Mundo mientras descubría

al Viejo Mundo flotando sobre las aguas alquitranadas del Progreso;

 

y dejó su sangre en los burdeles del Pacífico,

y su melancolía en las tabernas mediterráneas,

y arrancó las capas de timidez de sus mejillas,

que la protegían igual que al bulbo del nenúfar

los pétalos del cielo;

y tomó el camino de la prosa árida, y se dejó violar,

y a veces renunciaba a la palabra,

cuando los chamanes de la imagen la engañaban

con los inventos e histerias más débiles.

 

¿Cómo no iba a morir de asco aquí,

en el Antropoceno,

y cómo no iba a resucitar, depurada

de cualquier rastro de venganza,

sabiendo que seguirá propagando misterio

incluso en la cabaña donde los bastardos del misterio

matan a un ángel?

 

 

 

 

Hace tiempo que nada buscan

mis manos en el rincón de difícil acceso

de ese estante donde despierta el dolor

de columna

como una araña cada vez que me inclino.

 

¿Así que eras tú, Séneca? Tus cartas

a Lucilio parecen haber estado

justo delante de mis ojos,

pues la sombra del lápiz más viejo

sale a mi encuentro: los golpes

que el destino nos tiene preparados,

dijiste,

no los aguardes con la esperanza de evitarlos,

sino con la certeza firme

de que están a punto de ocurrir.

 

Pero algo en mi cuerpo se niega a creerte

y prepara sin mí

sus propios rodeos

mientras yo me pregunto quién

buscará mis palabras escritas

cuando mi dolor ya no tenga

conciencia de sí.

 

Viejas fotografías y ciruelas pasas

en el mismo cajón;

a ambas

se les exprimió primero la pulpa

y luego el tiempo.

 

Cinco generaciones de rostros

en tonos sepia sobreviven su siglo

pero

¿quién recuerda hoy por hoy al bigotudo?,

¿y para quién era ese «pequeño obstáculo para el olvido»

la mujer regordeta oprimida en su corsé?

 

Bajo la misma luna amarilla que asoma entre los tules

de fondo del mismo bastidor pintado todos contuvieron

la respiración

luciendo uno por uno sus trajes de domingo.

 

El olvido los reúne en una misma generación

mientras las ciruelas se vuelven piedras negras.

 

 

 

 

 

 

 

 

Tatăl meu

 

Tatăl meu era avea o revoltă mocnită,

i-o înțelegeam mai mult mirosindu-l:

transpira un fel de împotrivire acră,

se întuneca aerul, el devenea aspru și repezit

de îndată ce apărea vreun „tovarăș”.

 

Dar era și viclean, cu tristețea îngăduită

logicii polivalente —scuzați afrontul:

lega vorbă cu ei să ne pună la adăpost pe noi,

îi poftea-n curtea casei, îi omenea

parcă rupându-și mațele.

 

„Prinde o găină, femeie, scoate brânza,

adu paharele, pune alcoolul pe masă” —îi poruncea

în rafale inocentei

mele mame peste care cădeau tunetele.

 

Urma o veselie tristă, dar el nu bea

nu mânca, nu vorbea,

deși scotea uneori cuvinte

observând pe furiș gâlca pe care o făceau

sub cămășile lor pistoalele.

 

M-a învățat că există și demnitatea

ce se poate lăsa umilită ca să rămână demnă.

 

Am de la el zâmbetul încleșat

iar el stă împlântat

drept în fruntea mea

ca o stea ce-mi despică țeasta.

 

 

 

 

Apel către poeți

 

Continuați să-i dați lui Einstein felul vostru de a privi timpul pe dedesubt,

lăsați-l să mai arunce peste umărul vostru priviri curioase

zburând tot cu imaginația voastră și tot cu capul în jos,

ca pe vremea când prin văile voastre vagabonda și a înțeles

că în pânza timpului-spațiu poți foarte bine să te-nfășori

chiar ne fiind acolo unde s-ar presupune și chiar ne fiind o înfășurare.

 

Și dați-le noilor geometri ciornele voastre aiuritoare

vor păși ei cu pasul lor virtual prin spațiile imposibile

pe unde bâjbâie deja mintea voastră,

încurajați-i să țâșnească adânc spre o creastă

plată și să coboare–n topografia cu o ieșire

spre celelalte dimensiuni ale orizontului —ajutați-le

respirația când îi apucă vertijul, împrumutați-le mâinile voastre

să pipăie cu ele prin această vastitate —relativă— de non posibil.

 

Furia voastră să rămână-n continuare fosilizată în cleștarul sintezei E = mc2

spre a se înțelege că particulele din furia voastră vor izbi și pe viitor

alte particulele de bază ale revoltei voastre, iar energia exploziei va perpetua

în continuare nebănuite combustii ale indignării universale

adică plasma ce vă asigură vouă arderea,

parte și întreg din frumusețea lumii totale.

 

Nu le dați oamenilor politici nici o metaforă, nici o rimă, nici o imagine

din cele rămase pe covor lângă scaun, mototolite,

ei au darul de a amplifica orice energie potențială

în minciuni profitoare.

 

Și nici un rest de suplică, nicio fericire nefericită

care imploră, când strănutați cuprinși de teribila sufocare,

să nu ajungă sub nasul bancherilor, la urechea lor;

nu vă vindeți disperarea pentru nimic în lume

nici preoților și nici zeilor voștri!

 

Poate doar Destinului, cel care

se înrudește cu Materia Neagră să îi încredințați

resemnarea voastră demnă, cu temporalitatea

pe care el deja v-o înghesuise în coșul pieptului;

 

sau poate numai unei entități speciale

multiplicată în spațiul de corzi

unde Parmenide, mare croitor al celor ce nu există,

[încă] sacrifică Miracolului hecatombe de boi sacri,

 

și vă îndeamnă să vă rătăciți cu încredere

prin contradicții bogate…

 

Nu vă dați pe mâna unora care încearcă să explice

misterul cuvintelor cu alte cuvinte prinse în acele insectarului,

și nu vă lăsați voi înșivă amăgiți de propria voastră emoție

unduitoare, și nici de asalturile ambiției sau de strategiile

mediocre ale personalității impersonale.

 

Nu acceptați ca materialitatea

idealului vostru să fie mai ușoară decât hipermateria,

nu lăsați nici patria să vă confiște iar de puteți,

cântați și războaiele ei pierdute,

nu le îngăduiți ceasurilor de după-amiază să amețească

somnul fecund al insomniilor voastre. Și, mai cu seamă,

nu vă lăsați fixați în cleiul evidențelor, sau al aparențelor,

nici pe solul certitudinilor de zi cu zi,

nici în viața ce se autocontemplă disprețuind

necunoscutul și nevăzutul.

 

Ceea ce vă depășește e mai aproape de voi

decât de ceilalți, fiindcă pe la urechile noastre vâjâie

chiar gravitatea acestei chemări obscure,

iar ceea ce vă ridiculizează când încercați

să puneți doage noi la butoiul din care

vechile voastre dubii curg

pe la toate încheieturile

e chiar arta ce învechește vinul vostru intemporal.

 

Să nu ponegriți poezia, când obosiți,

și să nu vă pese că veți fi mai degrabă disprețuiți

și să nu vă fie teamă de „inutilitatea” ei când simțiți

că nu mai înțelegeți lumea în care trăiți…

 

Iar ceea ce reușiți să spuneți, luați aminte,

e todeauna cu pierdere, fiindcă niciodată un

se încheie, iar nefericiții sau doar curioșii ce vin

să macine sau să cumpăre de la moara voastră făină

nu trebuie să plece niciodată cu sacul plin;

ei chiar pe drumul lor de întoarcere se vor întreba

dacă moara voastră le trebuia, când puteau și ei

să își sfarme cu piatra pe piatră boabele…

 

Însă ajutați-l pe îndrăgostit să-și găsească emoția

dacă nu și cuvintelele ce-o exprimă, cu modestie,

iar pe muribund să-și accepte inacceptabilul

știind că frumosul și existentul îl depășesc

spre a-l lua la sânul lor precar și definitiv

așa cum structura nopții îmbrățișează floarea.

 

 

 

 

 

 

 

Moartea poeziei

 

De astă dată nu mai coborâse din munți

Zaratustra

să tune vestea prin zonele locuite

și nici nu s-a emis vreun comunicat,

 

însă de la o vreme părea evident

că moartea ei pătrundea odată cu cețurile

pretutindeni, ca un frig printre oameni

înțeles doar de oase extenuate.

 

Era ceva perceptibil în praful ecoului

și vizibil din invizibilitatea ce înconjoară lucrurile

în clipa simbiozei lor cu tăcerea,

 

sau da impresia de brumă a unei intuiții

impersonale așezându-se în peisaje neutre și contaminându-le

cu acea rugină ce apare când îți îngropi speranța încă aflată-n viață.

 

Fusese o vreme când nici orfelinatele

nici cimitirele cu eroi

n-ar fi putut să funcționeze în lipsa ei,

iar pe atunci până și cele mai umile pietre tombale

nu se puteau lipsi de-un distih,

de-o terțină sau chiar de o șchioapă rimă sub chipul defunctului

care se prezenta cât mai fotogenic în fața morții.

 

Multă vreme, chiar în lipsa alcoolului tot ea

reușea să îi răzvrătească până și pe cei mai nerevoltabili

(ușor de recunoscut, fiindcă în toate vremurile

sunt tocmai cei care se mulțumesc să mestece un aluat placid).

 

Dar fermenta din ea și chiar dădea peste margini

o exaltare contagioasă, încât numeroși erau

cei care din cauza ei își pierdeau mințile

de fericire sau de extaz.

 

Nu limpezea ea nici vinul și nici istoria, însă

le pigmenta confuzia, iar ținând-o pe genunchi nu-ți păsa

nici de locul strâmt al mesei tale cu trei picioare,

nici de prăpastia de la marginea patului,

nici de foamea ce-și aprindea focurile bengale

în măruntaiele tale.

 

Bârfa imprecisă care îi tot anunța moartea

nicidecum nu se putea compara

cu exactitatea misticilor etrusci;

cei care după o mie de ani de civilizație împliniți

au ieșit brusc din istorie așa cum tot ei prevăzuseră

(luând și cheile alfabetului și sensul criptogramelor

ca să nu le lase aroganților

latini, cei refuzați de mister).

 

Dar e de presupus că dactilul

sau iambul sau troheul aduse de etrusci din Helada

le însoțeau și lor pașii dansului sau le îndulceau clipa morții

când le venea vremea să încremenească

perechi-perechi dinaintea eternității, lejer

rezemați în coate.

 

Așa că, recurgând la o melancolică

arheologie, le putem citi reveriile încifrate

sub zâmbetul lor etern,

și este chiar prima

lectură a oricărei poezii.

 

Trebuie amintită aici și resemnata nedumerire

a celor care, uneori, săreau să apere poesía

sau s-o ferească de ploaia de pietre cu care

prospere cetăți o alungau de la porțile lor, ca pe o cerșetoare.

 

Dar să recunoaștem că nu totdeauna

bătaia inimii noastre se sincroniza cu salturile ei

ciudate pe pajiștile nonsensului,

și tot ea s-a extaziat mediocru, nu o dată,

ascultând famfara din chioșcul duminical al orașului,

sau a rămas acolo după încheierea spectacolului

să bată toba în ritm mecanic.

 

Nu ar fi fost prea grave nici ocheadele inimoase

prin care îl îndemna pe imberbul amorezat să își toarne

confuzia în cuvintele confuziei din percepția lui de sine,

 

și n-ar conta nici șantajul sentimental distilat o vreme

când implora milă crezându-se ciumata ciumaților,

ne înțeleasă de nimeni, săracă, cerșind la ospețe;

 

trecute i-au fost cu vederea și lașitățile

de facilitate, ca să nu mai vorbim de gravele clipe

în care i-a lingușit nu pe zei,

ci pe ticăloșii contaminați de acel simptom agramatical

ce tocmai pe mâna analfabetului dă puterea, și deseori

balanța justiției oarbe i-o aduce în dar repetentului.

 

(Dar întrebarea rămâne: de ce imbecilii râvnesc uneori

și la umbra cununei de lauri a poeziei

să moțăie? Jalnic mister post-orfic…).

 

Toate cele ale poetului fuseseră hotărâte

înainte chiar de nașterea lui, știa Holan,

însă el vorbea de o vreme în care încă mai existau

și telegrafiști, și poeți care-și arătau „fracturile de Icar”.

 

Între timp am mai făcut câțiva pași prin ploaie, am adus lemne,

am aprins focul și am început să ne încălzim,

cât să uităm de frigul lumii care ne înconjoară

imediat ce ieșim din casă,

amenințați de toate realitățile.

 

Iar dacă ea a murit cine să mai numească spaimele noastre

îmblânzindu-le cu degetul ei aproximativ,

cine să mai fixeze fotografiile noastre interioare

în camera obscură unde moartea developează?

 

Ne obișnuiserăm să trăim în acest cartier de case

ce nu atingeau solul și vâsleam pe linia dintre vis

și zâmbetul său tanatic,

iar raza ei de lumină hașura malurile abisului

și ne arăta prietenia marginilor, nu ferocitatea

lor, și amâna definitiva noastră cădere în negativ,

iar cu puțină alifie comparativă ungea și rănile

disperării totdeauna nevindecate.

 

E clar că telefericul metafizic spre Sils-Maria

a început să scârție, și s-ar putea să fie mai prietenos

urcușul în compania palavragiilor care și-au umplut buzunarele

cu gume de mestecat învelite în hârtii unsuroase

pe care au fost tipărite tot felul de strofe vechi;

 

căci în peisajele democratice, unde și munții au dreptul

să fie plați, ca să nu contrazică efortul minim,

chiar și profetul poate lua un picior în spate

dacă nu-și face bine adevăratul job —cel de ghid…

 

Dar încotro acum? dacă nu ne mai întrebăm

nici cu indecența prostiei noastre tandre

ce anume trebuie întrebat,

 

și dacă atât de impudică a devenit prezumția

că am putea avea pur și simplu suflet?

 

O nouă gălăgie sporește singurătățile

prin spațiul pe unde bijbâim după spațiu,

în contactul continuu.

 

Deși a nu vorbi a rămas tot vorbire

din aceeași nutritivă singurătate,

iar ultimul meu contact va fi mâna mea

dându-i mâna lui Caron

cu unghiile lui vopsite în negru

ca megabiții morții.

 

Chiar și limbajul de așchii împroșcate din securea

ce taie înalții cedrii va părea mai complex, mai bogat

în comparație cu noile secvențe prefabricate;

și nu e sigur că mai puține boli de piele

vor lua oamenii care se vor atinge numai de la distanță

cu epiderma lor electronică (fără mâncărimi,

fără descoamări, fără transpirația ezitării,

într-o lume a întențiiilor scopite ce dau târcoale

unor intenții vaginale fără vagin,

în fractalitatea tuturor posibilităților imposibile).

 

Dar frumusețea orfană? Pe ea cine s-o mai încalțe,

s-o mai îmbrace, s-o mai ajute să treacă

prin râpi urâte sau peste mlaștinile de unde viața

bolborosește fetid…

 

va trebui

să se descurce singură,

în noua eternitate scurtă.

 

Și cine să mai iubească femeia poeziei sale

luând-o de păr să șteargă cu ea podelele

și adorând-o inclusiv fiindcă îl refuză?

 

La drept vorbind, clevetirile nu au atins-o

nici când toți proxeneții marilor cauze o trimiteau

prin piețele publice să se prostitueze spre binele

republicii, spre gloria imperiului, pentru orgoliul

dictatorului, sau întrucât, din silă,

ea se dădea impostorilor și ipocriților profitori,

care dintotdeauna au știut să șantajeze mulțimile

mimând sensibilitatea.

 

A fost văzută drapată cu pliuri cicladice

dar și cu un sân gol galopând peste baricade

sau umplând pipa cu opiu pentru disperații

universalelor spleenuri și decadențe.

 

S-a dăruit ca o doamnă/domn

brună/brun

a/al sonetului

sau ca hermafroditul bifrons al misterelor,

și s-a drogat prin porturile Lumii Noi ce descoperea

Lumea Veche plutind pe apele gudronate ale Progresului;

 

și-a lăsat sângele prin bordelurile Pacificului

și melancolia prin tavernele mediteranee,

și-a jupuit straturile sfielii de pe obraji,

care o protejau așa cum bulbul nufărului

stă învelit în petalele cerurilor,

a luat drumurile prozei aride la pas și s-a lăsat violată

iar uneori a renunțat la cuvânt

atunci când șamanii imaginii au amăgit-o

cu cele mai debile invenții și isterii.

 

Cum să nu moară de silă aici în

antropocen,

și cum să nu reînvie, epurată

de orice urmă de răzbunare

știind că va continua să aducă

misterul până și în coliba unde bastarzii misterului

omoară un înger?

 

 

 

 

 

 

De multă vreme nimic nu mai căutau

mâinile mele în colțul cel greu

accesibil al raftului unde se trezește și durerea

coloanei

ca păianjenul de îndată ce mă aplec;

 

deci tu erai, Séneca? iar scrisorile

tale către Lucilius pare-se

mai fuseseră chiar sub ochii mei

fiindcă, iată, umbra unui creion

mai vechi mă întâmpină: loviturile

pe care destinul le-a pregătit pentru noi

spuneai tu

nu le aștepta cu speranța că ne evită ci

fără șovăire cu certitudenea

că tocmai ele urmează să se întâmple.

 

Dar ceva în corpul meu nici acum nu te crede

fiindcă el fără mine își pregătește

eschivele

în timp ce eu mă întreb cine

cuvintele mele scrise le va căuta

când durerea mea nu se va mai simți

ea pe sine?

 

Vechi fotografii și prune uscate

în același sertar;

din ambele

mai întâi s-a scos miezul

iar apoi s-a stors timpul.

 

Cinci generații de chipuri

în nuanțe de sepia depășesc secolul

dar

cine îl mai cunoaște pe muscăcios?

și pentru cine era „mica piedică în calea uitării”

femeia cea durdulie sufocată-n corset?

 

Sub aceeași lună galbenă ivită din păpuriș

pe aceeași perdea pictată și-au ținut

răsuflarea

în costumele lor de duminică rând pe rând.

 

Uitarea îi adună într-o singură generație

iar prunele au devenit pietre negre.

 

 

 

 

 

Dinu Flamand. Nacido el 24 de junio de 1947 en la región de Bistriţa-Năsăud en el norte de Transilvania, el rumano Dinu Flamand es un poeta, ensayista, periodista, traductor y comentarista político de la prensa rumana e internacional. Como estudiante fue uno de los fundadores y empleados de la revista literaria Echinox que ha influenciado a generaciones con su espíritu anti-dogmático. Después de estudiar filología en la Universidad Babes-Bolyai Universidad de Cluj, alcanzado en 1970, trabajó para varias periódicos, revistas y editoriales en Bucarest. En los últimos años 80 se le concedió asilo político en París, donde ele denunció el régimen opresor de Rumanía en la prensa francesa (Libération, Le Monde) o la radio (RFI, BBC, Europa Libre). De 1989 a 2009 fue un periodista bilingüe en el Radio France Internationale. Después de la caída del comunismo en Rumania, se volvió a activar en la literatura rumana, publicando volúmenes de poesía, traducciones y ensayos. En 2011 fue galardonado con el Premio Nacional Mihai Eminescu por toda su obra poética. En el mismo año fue nombrado asesor del Ministro de Asuntos Exteriores y el ministro consejero y representativo de Rumanía a la Organización Internacional de la Francofonía. Su producción literaria, especialmente de poesía y crítica literaria, es enorme. Sus libros han sido traducidos y publicados en muchos países, entre ellos España, Francia, Italia, México, Portugal, Alemania, Chile, Columbia. Entre los títulos más importantes incluyen: Apeiron, 1971 Poezii (Poemas) Altoiuri, 1974 (Injertos), 1976 Stare de asediu (Estado de sitio), 1983 Viata de proba (Vida de prueba), 1998 Frigul intermediar (El frío intermediario), 2006, Umbre şi faleze (Sombras y rompeolas) de 2010, y las últimas apariciones: Veghea şi somnul (La vigilia y el sueño), 2016 Primavara la Praga (Primavera en Praga), 2017. Entre los libros recientes:  Om cu vâslă pe umăr (Hombre con un remo al hombro), premio nacional Lucian Blaga. Como el traductor se dedica principalmente a la literatura romance, traduciendo del francés, del español, de italiano y portugués. Entre los autores tradujo Fernando Pessoa, António Lobo Antunes, Carlos Drummond de Andrade, Vinicius de Moraes, Umberto Saba, Mario Luzi, Samuel Beckett, César Vallejo, Pablo Neruda, Lautréamont, Philippe Sollers, Jean-Claude Guillebaud, Dominique de Villepin, Jorge Semprún, Antonio Gamoneda, Jean-Pierre Siméon, Omar Lara, Luis García Montero, Mario Bojórquez, Ali Calderón, Marco Lucchesi.

 

 

 

Catalina Iliescu Gheorghiu (Bucarest, Rumanía, 1966) es Profesora Titular del Departamento de Traducción e Interpretación y coordinadora de los Cursos de Verano de la Universidad de Alicante (UA). Estudió Filología Hispánica e Inglesa en la Universidad de Bucarest y se doctoró en estudios ingleses por la UA en 2002. Entre sus publicaciones destacan Introducción a la interpretación. La modalidad consecutiva (2002, 2005), Traducerea textului dramatic (2009) y Traducción y (a)culturación en la era global (2012).