Miguel de Unamuno (España): Poemas traducidos al rumano por Carmen Bulzan (Rumanía)

 

 

 

 

Miguel de Unamuno (España)

 

Traducción al rumano por Carmen Bulzan

 

 

 

 

¡Id con Dios!

 

Aquí os entrego, a contratiempo acaso

flores de otoño, cantos de secreto

!cuantos murieron sin haber nacido,

dejando, como embrión, un solo verso!

!Cuantos sobre mi frente y so las nubes

brillando un punto al sol, entre mis sueños,

desfilaron como aves peregrinas,

de su canto al compas llevando el vuelo

y al querer enjaularlas yo en palabras

del olvido a los montes se me fueron!

Por cada uno de estos pobres cantos,

hijos del alma que con ella os dejo,

!cuantos en el primer vagido endeble

faltos de aire de ritmo se murieron!

Estos que os doy logré sacar a vida,

y a luchar por la eterna aquí os los dejo;

quieren vivir, cantar en vuestros mentes,

y les confío el logro de su intento.

Les pongo en el camino de la gloria

o del olvido, hice ya por ellos

lo que debía hacer, que por mi hagan

ellos lo que me deban, justicieros.

Y al salir del abrigo de mi casa

con alegría y con pesar los veo,

y mas que no por mí, su pobre padre,

por ellos pobres hijos míos, tiemblo.

!Hijos del alma, pobres cantos míos,

que calenté al arrimo de mi pecho,

cuando al nacer mis penas balbucíais

hacíais de ellas mi mejor consuelo!

ĺos con Dios, pues, que con Él vinisteis

en mi a tomar, cual carne viva, verbo,

responderéis por mi ante Él, que sabe

que no es lo malo que hago, aunque no quiero,

sino vosotros sois de mi alma el fruto;

vosotros reveláis mi sentimiento,

¡hijos de libertad! Y no mis obras

en las que soy de extraño sino siervo;

no son mis hechos míos, sois vosotros,

y así no de ellos soy, sino soy vuestro.

Vosotros apuráis mis obras todas;

sois mis actos de fe, mis valederos.

Del tiempo en la corriente fugitiva

flotan sueltas las raíces de mis hechos,

mientras las de mis cantos prenden firmes

en la rocosa entraña de lo eterno.

Idos con Dios, corred de Dios el mundo,

desparramad por él vuestro misterio,

y que al morir, cual calzada, mi sendero,

el de ir y no volver, el que me lleve

a perderme por fin en aquel seno

de que a mi alma vinieron vuestras almas,

a anegarme en el fondo de silencio.

Id con Dios, cantos míos, y Dios quiera

que el calor que sacasteis de mi pecho,

si el frio de la noche os lo robara,

lo recobréis en corazón abierto

donde podáis posar al dulce abrigo

para otra vez alzar, de día, el vuelo.

Idos con Dios, heraldos de esperanza

vestidas del verdor de mis recuerdos,

idos con Dios y que su soplo os lleve

a tomar en lo eterno, por fin, puerto.

 

 

 

 

1648

 

Pasa los días eternos

en el silencio de casa

en espera de su hora;

van pasando los inviernos,

y su espera, que no pasa,

se hace nueva a cada aurora.

 

El mundo no la conoce

ni ella le conoce; sabe

que pasa sobre su frente

-siente el misterioso roce

de su ala - divina, el ave

del momento permanente.

 

Que ella vivo y así vive

sabiendo que ha de venir,

pues no se fue, quien le dio

todo lo que ella recibe;

siempre y nunca es un decir

que ella en su vida escondió.

 

29-VII-34.

 

 

 

 

1727

 

Camino va de la noche

-tras el horizonte está –

va cantando en el camino

para las penas matar.

 

Sus cantares por el aire

hasta al cielo van a dar;

la muerte se va viniendo

según la vida se va.

 

„Todo está dicho” se dice

y este es su último cantar.

 

Palencia, 29-III-35.

 

 

 

 

1750

 

Y era como el silencio de una estrella

por encima del ruido de una ola.

(S. Díaz  Mirón)

 

Momento, movimiento, monumento…

el instante hace siglos de reposo;

inmensidad el punto, deja poso

la casi nada, de infinito asiento.

 

La bóveda mentida, el firmamento

mira con muda sorna al presuroso

mortal que hace del mundo coso

y corre sin guardar aire de aliento.

 

Una vida vivida es contrapunto,

es camino que parea en la posada,

y está en camino y fuera todo junto

 

si por dentro disperso, y todo nada.

Ni el arranque ni el cabo es nuestro asunto;

envés, revés son partida y llegada.

 

5-XII-36.

 

 

 

 

1689

 

Te abrasas para calentarte,

corazón;

corta es la vida y largo el arte

sin razón.

 

Y te vacías gota a gota,

corazón;

que de la vida muerte brota

sin razón.

 

Quieres clavando tus momentos,

corazón;

darle a la eternidad cimientos

sin razón.

 

25-VIII-34.

 

 

 

 

1681

 

Arropadme, recuerdos míos,

!que frio sopla la vejez!

y así que se secan los ríos

ay de la desnudez!

 

Arropadme, recuerdos viejos,

casi tan viejos como yo;

llegáis a mi desde tan lejos…

ay tiempo el que paso!

 

Mis recuerdos, mullid la cama,

la ultima en que me dormiré;

de la raíz sale la rama

en que me acostaré.

 

Reviviré, recuerdos míos,

vuestro seno lo es de verdad;

nos vuelven de la mar los ríos

tiempo el de eternidad!

 

21-VIII-34.

 

 

 

 

 

 

 

Mergeți cu Dumnezeu!

 

Aici vă predau, în contratimp, poate,

flori de toamnă, cântece de taină

câte vor fi murit fără să se fi născut

lăsând, de sămânţă, un singur vers!

Câte peste fruntea mea şi peste norii

strălucind ca un punct în soare, printre visele mele,

au trecut ca păsări peregrine,

de la cântecul lor cadenţat, purtând zborul

şi dorind să le închid în cuvintele

uitării munţilor mi-au fost!

Pentru fiecare din aceste biete cântece,

fiice ale sufletului ce cu el vă las,

câte în prima ameţeală fragilă

lipsite de aerul ritmului vor fi murit!

Cele pe care vi le dau, au reuşit să iasă la viaţă

şi să lupte pentru eternitate, aici vi le las;

vor să trăiască, să cânte în minţile voastre,

şi le încredinţez reuşita intenţiei lor.

Le pun pe drumul gloriei

sau al uitării, am făcut deja pentru ele

ceea ce trebuia să fac, ceea ce ele fac pentru mine,

ceea ce îmi trebuie, justiţiari.

Şi ieşind din adăpostul casei mele

cu bucurie şi apăsare le văd,

şi mai mult, că nu pentru mine, sărmanul lor tată,

pentru ele, sărmane fiice ale mele, tremur.

Fiice ale sufletului, sărmanele mele cântece

ce însufleţiţi reazămul pieptului meu,

când la naştere durerile mele bolboroseaţi

aduceaţi cu ele cea mai bună consolare!

Mergeţi cu Dumnezeu, căci cu El aţi venit

în mine, să mâncaţi vreo carne vie, verb,

veţi răspunde de mine în faţa Lui, ce ştie

că nu este rău ce fac, deşi nu vreau,

ci voi sunteţi fructul sufletului meu;

voi revelaţi sentimentul meu,

fiice de libertate! Şi nu operele mele

în care sunt străin dacă nu sclav;

faptele mele nu sunt ale mele, voi sunteţi,

şi aşa nu al lor sunt, ci al vostru.

Voi epuizaţi operele mele toate;

sunteţi actele mele de credinţă, valabilele mele.

În curgerea fugitivă a timpului

plutesc libere rădăcinile faptelor mele,

în timp ce ale cântecelor mele se prind ferme

în miezul stâncos al veşniciei.

Mergeţi cu Dumnezeu, străbateţi cu Dumnezeu lumea,

risipiţi prin El misterul vostru,

şi fie ca la moarte,pe vreun drum, cărarea mea,

cel de dus şi nu te întors, cel care mă poartă

să mă pierd, în sfârşit, la acest piept

la care în sufletul meu să vină sufletele voastre,

să mă înece în adâncul tăcerii.

Mergeţi cu Dumnezeu, cântecele mele şi să dea Domnul

ca din căldura pe care aţi scos-o din pieptul meu,

dacă frigul nopţii vă va fura,

veţi reface în inima deschisă

unde vă veţi putea odihni la dulce adăpost

pentru ca altădată să vă înălţaţi, în zi, zborul.

Mergeţi cu Dumnezeu, heralde de speranţă

îmbrăcate în verdeaţa amintirilor mele,

mergeţi cu Dumnezeu şi fie ca suflarea să vă poarte

să ajungeţi în eternitate, în sfârşit, la liman.

 

 

 

 

1648

 

Nesfârşite îi par zilele

în liniştea casei le trece

aşteptând a sa oră;

vin şi trec pe rând iernile,

şi aşteptarea sa, ce nu trece,

devine o alta în fiecare auroră.

 

Necunoscută, lumea o-ndrugă,

nici ea nu o ştie; părea

că trece peste-a sa frunte -

simte misterioasa rugă

a aripii sale - divină, pasărea

clipei permanente.

 

Aşa trăieşte ce-a trăit

ştiind că va să vină,

căci a rămas de nepătruns

ce i s-a dat şi a primit;

mereu şi niciodată, adică

ce-n viaţa ei ea a ascuns.

 

29-VII-34.

 

 

 

 

1727

 

Drumul vine din noapte

-dincolo de orizont se află -

vine cântând în drum

pentru a omorî necazurile.

 

Cântările sale prin aer

până la cer înălţate;

moartea stă să vină

după ce viaţa se duce.

 

„Totul s-a zis” se zice

şi aceasta-i ultima cântare.

 

Palencia, 29-III-35.

 

 

 

 

1750

 

Şi era ca liniştea unei stele

desupra zgomotului unui val.

(S. Díaz  Mirón)

 

Moment, mişcare, monument...

clipa acum secole de tihnă;

imensitate punctul, lasă loc de odihnă

la aproape nimic, de infinit agrement.

 

Bolta aparentă, firmament înstelat,

priveşte cu tăcută lentoare la rapidul

muritor ce-şi face loc în lume, ca fluidul

ce curge fără a păstra aer de respirat.

 

O viaţă trăită e contrapunct,

e drum ce se opreşte un pic

în drum şi-nafară tot împreună sunt

 

chiar pe dinlăuntru dispers, tot nimic.

Nici start, nici sosire, un punct;

faţă, revers sunt început şi sfârşit.

 

5-XII-36.

 

 

 

 

1689

 

Te îmbrăţişezi pentr-a te-ncălzi,

inimă;

scurtă-i viaţa, lungă-i arta

fără minte.

 

Şi te goleşti strop cu strop,

inimă;

ca din viaţă moarte să răsară

fără minte.

 

Vrei pironindu-ţi clipele,

inimă;

să dai eternităţii temelii

fără minte.

 

25-VIII-34.

 

 

 

 

1681

 

Acoperiţi-mă, amintirile mele,

ce rece suflă bătrâneţea!

şi aşa cum seacă râurile

s-a dus tinereţea!

 

Acoperiţi-mă, amintiri aparte,

aproape ca mine, răpus;

veniţi la mine de atât de departe…

vai timp cum te-ai dus!

 

Amintiri, înmuiaţi-mi patul,

ultimul în care voi visa;

din rădăcină, creanga spre înaltul

ce mă va legăna.

 

Voi retrăi, amintiri amare,

la pieptul vostru în armonie;

ni se întorc râurile din mare

timpul de veşnicie!

 

21-VIII-34.

 

 

 

 

Miguel de Unamuno (Bilbao, España, 1864-1936). Catedrático, filósofo y escritor, combatió la dictadura de Primo de Rivera, lo que motivó su deportación a Fuerteventura y su huída a Francia. Como todos los miembros de la generación del 98, la preocupación por España dominó gran parte de su producción literaria, que con los años, se alejó del racionalismo, por influencia de Schopenhauer y Kierkegaard, para acercarse al existencialismo. Sus obras aunaron pensamiento, filosofía, literatura y poesía a un tiempo, con el único fin de convertirse en una efusión de su atormentado interior.

 

 

 

 

 

Carmen Bulzan (Drobeta-Turnu Severin, Rumania, n. 1953). Licenciada en Filosofía en la Universidad de Bucarest. Catedrática y doctora en sociología, participo a los seminarios organizados por CIFEDHOP Geneva (Suiza) y ha obtenido becas en los programas: Arion, Comenius, Erasmus, Youth, de la Unión Europea, también en programas de Consejo de Europa en: España, Portugal, Francia, Alemania. Poeta, ensayista, traductora de/al español, portugués, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. En su obra literaria encuentran: ensayos, diarios (español, catalán, compostelano), epistolarios, monografías y 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Clipe spaniole / Instantes españoles (2014), Armonii celeste /Armonías celestiales (2018), Gravitația cerului / La gravitación del cielo(2018), Umbra tăinuitei lumini / Sombra de la misteriosa luz (2019), Pe cărările dorului  (2019), Sonetele iubirii târzii (2019), Arca de las lágrimas (2020). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe, albanés y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez, Jose Ramón Ripoll (España), Claudio Murilo Leal, Edir Meirelles, Juçara Valverde, Marcia Barroca  (Brasil), Luis Cruz-Villalobos (Chile) y. o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía „Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018), Le prix de la traduction otorgado por la Academia Internacional ”Mihai Emienscu” (2022).  entre otros.  Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como „Huésped distinguido” de la Ciudad de Salamanca (2018), España.