Lengua rumana: La patria de la Poesía. Vasile D. Suciu (Rumanía). Traducción de Carmen Bulzan (Rumanía)

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Continuamos con una selección de los poetas rumanos.

 

 

 

 

Lengua rumana: La patria de la Poesía

 

 

Vasile D. Suciu (Rumanía, 1966)

(Seudónimo Vasile Derunc)

 

Traducción de Carmen Bulzan (Rumanía)

 

 

 

 

CREDO POÉTICO

 

Creo que la Poesía es la música del Universo

y el Poeta, la caja de resonancia

que amplifica o se desvanece

armonías de las universales.

 

Creo que la poesía es el mensaje cósmico

transmitido por sonido y encarnado en la palabra

y el Poeta - el mensajero revelador y catalizador

de sentir el Cielo en la Tierra.

 

Creo que la poesía es espíritu encarnado

y el Poeta, cuerpo espiritualizado.

 

 

 

 

ESPIRAL DE LA FE

 

Pensé

en montañas, colinas, valles,

en ríos, mares y océanos,

en nubes, lluvias y nieve,

en arco iris y sereno,

en chispa y rugido,

en tierra, agua, aire y fuego

pensé.

 

Creo

en la madre, en la familia,

en mí, en ti, en la iglesia,

en dedicación sin recompensa,

en unión, en Uno y Una,

en vida, la Resurrección y la Vida,

en pensamiento, sentimiento, en acto

creo.

 

Sigo creyendo

en personas y maravillas,

en Poesía y pureza,

en la justicia divina,

en las armonías celestiales,

en el posible amor imposible,

en la muerte inmortal

sigo creyendo.

 

Y siempre creeré

en el Camino, la Verdad y la Vida,

en el Amor, la Esperanza, la Belleza,

en la Luz y en la Bondad,

en la inocencia de la infancia,

en el entusiasmo de la juventud,

en la sabia madurez

siempre lo creeré.

 

Siempre creí en el Creador del Gran Universo

y en el pequeño universo - el Dios del corazón.

 

 

 

 

NUNCA SOLO…

 

Con el pensamiento viajo

por fuera y por dentro,

atravieso las llanuras anchas,

colinas y aguas rápidas,

bosques...

A veces me atrevo a las montañas,

en las cimas,

arriba, arriba,

al Dios,

pero allí el aire es muy fuerte

o ¿yo no estoy suficiente preparado

para una subida tan engorrosa?

Y de nuevo voy a volver a la tierra...

Peregriné con paso en los lugares

más maravillosos del mundo,

he visto mucho más con los ojos de la mente,

todos son maravillosos,

y en cada uno se ve la mano de Dios.

Hasta ahora he viajado solo,

pero nunca sido solo,

conmigo fue siempre Dios.

 

 

 

 

METAS DE LUZ

 

En el peregrinaje de la vida,

yo tenía y todavía tengo

innumerables metas...

Algunas las he tocado,

otras aún no, pero las siento

como una luz que me atrae...

Otras habrán sido probadas

metas engañosas y oscuras,

de ahí mis remordimientos.

Tal vez yo fui y soy

una meta en los ojos de los demás,

pero desearía ser siempre la meta de Su mirada.

Tal vez hubo momentos en que

incluso mi mirada ya no tenía meta,

buscando en vacío que lo todo no me ofrecía.

La estrella guiadora conduce mis pasos

de la Fe, de la Esperanza y del Amor

hacia la Reunión Suprema

por lo que vale la pena

nacerte, vivirte, morirte,

para salir, volver, encontrarte a ti mismo...

 

¡Que sea Él nuestra meta de Luz, de Arriba,

al cual hay que mirar por siempre,

incluso en el atardecer de la vida!

 

 

 

 

EL MEJOR CONFIDENTE

 

He estado hablando con Dios todo el tiempo,

pero no de mal, sino sólo de bien.

Él es el único que te escucha hasta al final

y nunca te interrumpa.

Compartí mis secretos con Él,

mis pensamientos, mis lágrimas,

mis miedos, mis dudas,

mis impotencias, mis esperanzas,

mis sueños y cuántos más...

Me escuchó en silencio,

en Su tranquilo infinito... y en silencio...

También le pregunté, muchas preguntas, muchas,

le pedí consejos, historias y me escuché

y Él me contestó,

como sólo Él sabe hacerlo,

a través de signos y maravillas,

pero especialmente a través de las personas:

a través de mi madre,

a través de mi padre,

a través de mis hermanos,

a través de mis maestros,

cumpliéndome mis deseos,

no todos ellos, una señal de que algunos no estaban a Su voluntad.

Como recompensa, le hice promesas.

Algunas las he guardado, otras, no.

No sé si le he dado suficiente las gracias,

pero nunca se enojó conmigo.

 

Los años han pasado

y yo crecí volando a la Altura

con las alas que también Él me las he dado

como el cielo despejado y el buen viento

para verlos a todos

los construidos por Él, que eran maravillosos...

Hasta un día,

hasta cuando pensé que podía volar solo,

muy, muy lejos...,

lejos de mí, lejos de Él...

Y ahí empecé a hablar cada vez menos,

con Él, hasta casi nada...

Estaba demasiado ocupado conmigo...

Supongo que no se molestó y me perdonó.

¿Me ha perdonado, Señor? ¿Me perdonaste?

 

Señor, omnisciente y omnipotente,

¡quédate por mí el mejor confidente!

 

 

 

 

HA LLEGADO EL TIEMPO

 

Ha llegado el tiempo...,

aquello, largamente esperado,

con otra aurora, aunque el mismo sol,

con el mismo amor, de otro enamoramiento,

con otro aroma de la misma estación,

con una fe diferente,

con la esperanza de la expectativa renovada -

el tiempo de cumplir las ilusiones

de la vida como un sueño.

 

Ha llegado el tiempo de la Poesía,

del renacimiento y de la unión a través de la poesía,

como las notas en armonía,

como el verso con rima en las estrofas de un soneto

cantado a dúo,

como una partitura cantada a dos manos -

la misma mano derecha,

como el lenguaje universal de los pájaros del cielo,

como el beso vivo

en la Puerta del beso de Brancusi.

 

Ha llegado el tiempo de otros apareamientos:

dos pares de ojos de la misma cara,

dos pares de labios para la misma pronunciación,

dos pares de brazos para el mismo abrazo.

 

Aún se están haciendo milagros, como en esa vez...

¡Ha llegado nuestro tiempo!

 

 

 

 

POESÍA DEL CIELO - EL CIELO DE LA POESÍA

 

¡Ay, qué más estaba orando

para acercarte a mí:

Cielo en la tierra, para tener

sereno bajo los párpados!

Que reinventarme en la poesía

e inspiración darme,

para que en mi verso, armonía celestial,

abrazarte, quedarte.

 

¡Ay, qué estaba orando

que sea el cielo de mi vida una Poesía:

yo, tu rincón del Paraíso,

tú, mi elegida, en simpatía!

Unidos por la poesía, ascendiendo a Dios,

ascendemos a las estrellas por Su Camino:

tú - la Poesía de mi Cielo,

yo - el Cielo de tu Poesía.

 

 

 

 

EL AMOR

 

¡Él es el Amor!

Todo y toda,

en todo y en toda.

El Amor está en mí y en ti,

en nosotros.

Y nosotros somos Su reflejo,

reflejos del Amor...

Chispas que serán

la llama, el resplandor

de la pira que llegará al Cielo

y lo atrapará, y lo encenderá...

 

El Cielo iluminado por el Amor,

abierto sólo a los que aman

sin acondicionamiento,

sólo con... ¡ardiente!

 

 

 

 

¿HASTA CUÁNDO, SEÑOR?

 

¿Hasta cuándo, Señor, podemos soportar

Y misericordias siempre aceptar,

Que vivimos con miedo en el corazón pensando?,

¿Hasta cuándo, Señor? ¿Hasta cuándo?

 

¿Hasta cuándo, Señor, sonreír dejemos

Y la luz del alma que ocultemos,

Que veamos la Iglesia cerrada llorando?,

¿Hasta cuándo, Señor? ¿Hasta cuándo?

 

¿Hasta cuándo, Señor, que no podamos hablar

Y las penas, en silencio, que tenemos llorar,

Que no nos quejemos a Tu Cordero blando?,

¿Hasta cuándo, Señor? ¿Hasta cuándo?

 

 

 

 

CONFESIÓN

 

Me llevó décadas

para llegar

a la orilla tranquilizadora

de una búsqueda inquieta...

 

Y mírame, sin brújula,

estoy en barco a la deriva,

después de la tormenta que todo volcó,

después de las réplicas de los terremotos

que sacuden mi alma

al más misterioso rincón...

 

Dios mío,

solo Tú me has quedado -

el mástil de mi vida,

el ancla en el Amor absoluto,

en la ilimitada Esperanza,

en el Reino del Cielo la Fe.

 

¡Solo Tú!

 

 

 

 

 

 

CREZ POETIC

 

Eu cred că Poezia e muzică Universului

iar Poetul, cutia de rezonanță

ce amplifică sau estompează

armoniile universaliilor.

 

Eu cred că Poezia e mesajul cosmic

transmis prin sunet și întrupat în cuvânt

iar Poetul - mesagerul revelator și catalizator

al simțirii Cerului pe Pământ.

 

Eu cred că Poezia e spirit întrupat

iar Poetul, trup spiritualizat.

 

 

 

 

SPIRALA CREDINȚEI

 

Am crezut

în munți, dealuri, văi,

în râuri, mări și oceane,

în nori, ploi și ninsori,

în curcubeu și senin,

în scânteie și vâlvătaie,

în pământ, apă, aer și foc

am crezut.

 

Cred

în mama, familie, neam,

în mine, în tine, în biserică,

în dăruire fără răsplată,

în unire, în Unul și Una,

în viață, Înviere și Viața,

în gând, simțire și faptă

cred.

 

Încă mai cred

în oameni și minuni,

în Poezie și puritate,

în justiția divină,

în armoniile celeste,

în posibila iubire imposibilă,

în murirea nemuritoare

mai cred.

 

Și voi crede mereu

în Calea, Adevărul și Viața,

în Iubire, Speranță, Frumusețe,

în Lumină și Bunătate,

în inocența copilăriei,

în entuziasmul tinereții,

în maturitatea înțeleaptă

voi crede mereu.

 

Crezut-am mereu în Creatorul marelui Univers

și al micului univers - Dumnezeul inimii.

 

 

 

 

NICIODATĂ SINGUR…

 

Cu gândul călătoresc

peste mări și țări,

străbat șesuri și câmpii întinse,

dealuri și ape repezi,

poieni și păduri...

Câteodată mă aventurez spre munți,

spre înălțimi,

sus, sus de tot,

spre Dumnezeu,

dar acolo e aerul prea tare

sau sunt eu prea puțin pregătit

pentru un urcuș așa de anevoios?!

Și din nou mă întorc pe pământ…

Am fost în cele mai minunate locuri,

am văzut multe cu ochii minții,

sunt minunate toate,

și în fiecare se vede mâna lui Dumnezeu.

Până acum am călătorit singur…

 

Dar n-am fost niciodată singur,

cu mine a fost mereu Dumnezeu!

 

 

 

 

ȚINTE DE LUMINĂ

 

În pelerinajul vieții,

am avut și încă mai am

nenumărate ținte…

Pe unele le-am atins,

pe altele nu încă, dar le simt

ca pe o lumină ce mă atrage…

Altele se vor fi dovedit

ținte amăgitoare, întunecate,

de aici neregretele mele.

Poate că și eu am fost și sunt

o țintă a privirilor celorlalți

dar mi-aș dori să fiu mereu ținta privirii Lui.

Poate că au fost momente când

nici măcar privirea mea nu mai avea țintă,

căutând în gol ceea ce plinul nu-mi oferea.

Steaua călăuzitoarea îmi poartă pașii

de Credință și de Nădejde, de Iubire,

la Întâlnirea supremă

pentru care merită

să te naști, să trăiești, să mori,

să pleci, să te întorci, să te regăsești…

 

Fie-ne El ținta de Lumină, de Sus,

la care să privim mereu, chiar și-n al vieții apus!

 

 

 

 

 

CEL MAI BUN CONFIDENT

 

Cu Dumnezeu am vorbit de când mă știu,

dar nu de rău, ci doar de bine.

E singurul care te ascultă la infinit

și nu te întrerupe niciodată.

I-am împărtășit tainele mele,

gândurile mele, lacrimile mele,

temerile mele, îndoielile mele,

neputințele mele, speranțele mele,

visele mele și câte și mai câte…

El m-a ascultat în liniște,

în infinita Sa liniște… și în tăcere…

I-am pus și întrebări, multe, multe,

i-am cerut sfaturi, povețe și să mă asculte

iar El mi-a răspuns,

așa cum doar El știe să o facă,

prin semne și minuni, dar mai ales prin oameni:

prin mama,

prin tata, prin frații mei,

prin dascălii mei,

împlinindu-mi dorințele,

nu pe toate, semn că unele nu erau pe voia Lui.

Drept răsplată, i-am făcut promisiuni.

Pe unele le-am ținut, pe altele, nu!

Nu știu dacă I-am mulțumit destul,

dar El nu s-a supărat pe mine niciodată.

 

Anii au trecut

iar eu am crescut în zboru-mi spre Înalt

cu aripile pe care tot El mi le-a dat

ca și cerul senin și vântul prielnic

ca să le văd pe toate

cele zidite de El, care erau minunate…

Până-ntr-o zi,

când am socotit că pot zbura și singur,

până departe, departe…,

departe de mine, departe de El…?!

Și-atunci am început să vorbesc tot mai rar,

tot mai puțin, cu El, tot mai puțin,

până aproape deloc…

Eram prea ocupat cu mine...

Cred că nu s-a supărat și m-a iertat.

M-ai iertat, Doamne? M-ai iertat?

 

Doamne, omniscient și omnipotent,

Tu rămâi pentru mine cel mai bun confident!

 

 

 

 

 

A VENIT VREMEA

 

A venit vremea…,

aceea,  multașteptată,

cu altă auroră, deși același soare,

cu aceeași iubire, dintr-o altă îndrăgostire,

cu alt parfum al aceluiași anotimp,

cu altfel de credință,

cu speranța reînnoitei așteptări -

vremea împlinirii iluziilor

din viața ca vis.

 

A venit vremea Poeziei,

a renașterii și unirii prin poezie

ca notele în armonie,

ca versul cu rimă în strofele unui sonet

cântat în duet,

ca o partitură cântată la două mâni -

aceeași mână dreaptă,

ca limbajul universal al păsărilor cerului,

ca sărutul viu

în Poarta sărutului brâncușiană.

 

A venit vremea altor împerecheri:

două perechi de ochi ale aceluiași chip,

două perechi de buze pentru aceeași rostire,

două perechi de brațe pentru aceeași îmbrățișare.

 

Încă se mai fac minuni, ca în vremea aceea…

A venit vremea noastră!

 

 

 

 

POEZIA CERULUI - CERUL POEZIEI

 

O, ce mă mai rugam

să mi te-aducă aproape:

Cer pe pământ, ca să am

senin sub pleoape!

Să mă reinventez în poezie

și inspirație să-mi dai,

ca-n versul meu, celestă armonie,

să te cuprind, să stai.

 

Vai, ce mă mai rugam

să-mi fie cerul vieții-o Poezie:

eu, colțul tău de Rai,

tu, aleasa mea, în simpatie!

Uniți prin poezie, urcând la Dumnezeu,

ne-nălțăm la stele pe-a lui Cale:

tu - Poezia Cerului meu,

eu - Cerul Poeziei tale.

 

 

 

 

IUBIREA

 

El e Iubirea!

Tot și toate,

în tot și-n toate.

Iubirea e în mine și-n tine,

în noi.

Și noi suntem reflexia Lui,

reflexii ale Iubirii...

Scântei ce fi-vor

văpaia, vâlvătaia

rugului ce va ajunge la Cer

și-l va prinde, și-l va aprinde…

 

Cerul aprins de Iubire,

deschis doar celor care iubesc

fără condiționare,

doar cu… înflăcărare!

 

 

 

 

PÂNĂ CÂND, DOAMNE?

 

Până când, Doamne, să mai suportăm

Și ne-ndurările să le îndurăm,

Să trăim  cu frica-n inimă și-n gând,

Până când, Doamne? Până când?

 

Până când, Doamne, să nu mai zâmbim

Și lumina din suflet să o tăinuim,

Să vedem Biserica-nchisă plângând,

Până când, Doamne? Până când?

 

Până când, Doamne, să nu mai vorbim

Și tristețile-n tăcere să le jeluim,

Să nu ne plângem Mielului Tău blând,

Până când, Doamne? Până când?

 

 

 

 

MĂRTURISIRE

 

Mi-au trebuit zeci de ani

ca să ajung

la țărmul cât de cât liniștitor

al unei neliniștite căutări…

 

Și iată-mă debusolat,

cu nava în derivă,

după furtuna ce totul a răsturnat,

după replicile seismelor

ce îmi zguduie sufletul

până în cel mai tainic ungher…

 

Doamne,

doar Tu mi-ai mai rămas -

catargul vieții mele,

ancora în absoluta Iubire,

în nemărginita Speranță,

în Tăria cerului Credința.

 

Doar Tu!

 

 

 

Vasile Suciu nació en el día de La Anunciación  (25 de marzo en calendario ortodoxo) de 1966, en el pueblo Runc, distrito Harghita. Estudios: el Seminario Teológico de Caransebeș, la Facultad de Teología de Sibiu, Master en la Universidad de Oradea. Sacerdote-poeta escribe poesía mística. Entre los volúmenes de versos: Confesiuni (Confesiones), 2018, În dialog cu Dumnezeu (En diálogo con Dios), 2019, Până când, Doamne? Psalmi din carantină (¿Hasta cuándo, Señor? Salmos de cuarentena), 2020. Publicó su poesía en revistas literarias, presente en antologías poéticas, fue traducido al albanés.

Coordinador del proyecto El encuentro de Poetas Teólogos de Rumania. Participante en numerosos proyectos culturales, como coordinador o socio, es el iniciador de la Revista Vatră nouă en que escriban personalidades de la cultura rumana, académicos y donde promueve la poesía religiosa y los valores rumanos de la espiritualidad cristiano-ortodoxa, siendo un animador de la vida espiritual en el pueblo donde vive.

 

 

Vasile Suciu s-a născut în ziua Bunei Vestiri 1966 în satul Runc, județul Harghita. A urmat Seminarul Teologic de la Caransebeș, apoi Facultatea de Teologie de la Sibiu, Master la Universitatea din Oradea. Preot-poet scrie poezie mistică. Printre volumele de versuri: Destăinuiri (2018), În dialog cu Dumnezeu (2019), Până când, Doamne? Psalmi din carantină (2020). A publicat poezia sa în reviste literare, prezent în Antologii poetice, a fost tradus în limba albaneză.

Coordonator al proiectului Întâlnirea poeților-teologi din România. Participant în numeroase proiecte culturale, ca organizator și asociat, este inițiatorul revistei „Vatră nouă” în care scriu personalități ale culturii române, academicieni și în care promovează poezia religioasă și valorile române de spiritualitate creștin-ortodoxă, fiind un animator al vieții spirituale în satul în care trăiește.

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía  para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.