La lengua rumana: La patria de la poesía. Viorel Dinescu (Rumanía). Traducción de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Viorel Dinescu (1951)

 

Traducción del rumano al español de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

TE REEMBOLSARÉ TU TIEMPO

 

No quiero reembolsarte excepto el Tiempo

El olor de aguas, la canción tácita y la canción de las plazas

Tal vez incluso los ruiseñores de las lunas pasar en la noche sobre los tejados

En las calles por donde pasan con grandes farolas

Encuentra puerta por donde entre en este momento,

Más allá me espera el caballo con que te secuestraba,

Desde el núcleo de un cuento donde dormías tranquila,

Para prestarte mi destino forjado bajo el Signo de la Serpiente

 

Caminemos un poco más por los tejados del cielo

A lo largo de barrios frondosos sin dormir

Me equivoqué bastante; eres Otra persona.

Te reembolsaré tu Tiempo hasta el último minuto

Y la mitad del reino de mi corazón si quieres.

Mantente entre todas estas cosas que te adoran

Sosteniendo en tus brazos el gato de Ágora con su torso insistente

Fui engañado por tu rostro ovalado en el latido de la luna

Y el pelo rubio tirado como un talismán en la playa.

No fuiste hecho para mis peligros cotidianos

Quería que tuvieras miedo cuando estaba arriesgando mi última oportunidad

En mis maravillosas aventuras nocturnas

Donde al final perderé también la vida.

Retírate al tiempo entre tus gestos inofensivos

Viuda de un Héroe que nunca volverá de sus sueños.

 

Pero te voy a devolver el Tiempo y todos los demás artículos.

 

 

 

 

MALEZAS PARA CURAR

 

Me temo que hace tiempo en mente me suspenda

Hacia un tiempo que crece más allá de fantasmas

De piedra en piedra eterna búsqueda

La santa frescura de las plantas amargas

 

Pero en un punto crítico del clima he visto

Cómo se abren lejanías tantas

Busqué por el camino desprovisto

La santa frescura de las plantas amargas

 

Un lago está cerrado en la grava

Sacudido por lunares descargas

Y busqué retorciéndome a la honda brava

La santa frescura de las plantas amargas

 

Grandes espirales en el espacio yo arrojaba

Como tantas señales de preguntas

- Donde te escondes - a largos agujeros gritaba

La santa frescura de las plantas amargas

 

Durante toda una existencia solo a luchar

Tome a mis pies todas las vías largas

Solo en la muerte dejada a buscar

La santa frescura de las plantas amargas.

 

 

 

 

EL VIAJERO AZUL

 

La ciudad se había desvanecido en una noche,

Sin ninguna explicación, las cosas se blanqueaban.

(¿Fue una señal del destino o un castigo?)

Las personas con el cabello descolorido no lo sabían.

Incluso las sombras de las casas se agachaban, se desvanecieran,

Raspándose como los cisnes a través de cuadrados,

Parecía una enfermedad venida de algún lugar de la nada.

O la capa de ozono no más dejaba los rayos cósmicos

Para verter sobre el mundo sus corpúsculos de veneno

 

Más tarde las cosas se complicaron;

Blanqueaban los semáforos y los agentes de tráfico,

Luego los bancos, las catedrales y las instituciones de utilidad pública;

Los banqueros, los remeros, los obispos, los coroneles

Escondieron sus mejillas de lima debajo de sus sombreros.

Como en una pantomima jugada en las calles.

Incluso los billetes se están desvaneciendo,

Ya no tenían ningún valor en el mercado mundial.

Una bancarrota blanca cayó por todas partes como una nevada,

Desiertas por los colores, las mujeres se escondían en las paredes

Hasta que apareció un viajero azul en el borde de la plaza

Era yo o tal vez alguien a quien me hubiera gustado parecerme.

Y ante mi soledad, la realidad volvía en las cosas.

Y la gente estaban tratando de vivir en un color diferente.

 

 

 

 

ECO IRREVERSIBLE

 

Estoy solo entre la llama y el frío

En la catedral la noche oscura cuelgue;

En vano sobre la luna mi llamada te dio;

¡El eco nunca vuelve!

 

Como una medusa sobre las olas pasas,

Usar un tren espumoso verde;

Te llamo a venir flotando por aguas frías;

¡El eco nunca vuelve!

 

Te has deambulado entre los espejos

Y ya no sé si estas verdadera de nieve;

El eco de la vida no lo atrapas de lejos;

¡El eco nunca vuelve!...

 

 

 

 

EXISTIR POR NEGACIÓN

 

Existo por negación en un cono de luz,

Contemplando la forma y los espectáculos de la naturaleza.

Mi espíritu pasa hacia adelante a través de los espejos

Que refleja y distorsiona la imagen del mundo.

En el campo de fuerza de los acontecimientos no vividos

Mi ojo brotó como una estrella polar

Sugiriendo la eternidad del momento presente

Maestra sobre los impulsos que se acercan y se van

 

Existo a través de la distancia entre mí y dogmas

A través de la silueta de los árboles crecidos bajo las aguas turbias

-Pasajeros por el ángulo en cohortes interminables –

Mi palabra despierta el desorden chispeante

Desde los vacíos de la oscuridad

Que se mueve como el sonámbulo entre cosas.

 

Existo a través de los recuerdos de otra existencia

Dejados como un documento entre mis espejos blancos

Y tal vez la distancia sin suerte

Entre mí y el espejismo del mañana

Se convertirá en un renacimiento inesperado,

 

En una inesperada celebración del azar.

 

 

 

 

FRANCESCA DA RIMINI

 

¡Cómo nos llamaban todos los árboles por nombre!

Oh, Paolo, a través de los siglos no he olvidado

Tu beso mortal-espeluznante, que me has dado

¡Cómo nos llamaban todos los árboles por nombre!

 

En el carnaval de verano-ardiente

Todos los santos y los demonios estaban en asombre

Nos solos nos creímos... que nos olvidaron doliente...

¡Cómo nos llamaban todos los árboles por nombre!

 

Corrieron un regate en el palacio.

Y los jueces y los guides y los alumnos sobre

Dagas de acero brillaban amplio,

¡Cómo nos llamaban todos los árboles por nombre!

 

Y hoy ardiendo en el fuego incesante dado

Somos más ricos que todos los pobres;

Oh, Paolo, por siglos no he olvidado.

¡Cómo nos llamaban todos los árboles por su nombre!

 

 

 

 

HIMNO DEL SOL

 

... Entonces la verdad se me apareció

Como una prestigiosa silueta envuelta en profundos velos de oro,

oscureciendo la luz del sol con otra luz, esencial.

Una ventisca desde donde estaban pasando por las cosas

Descubriendo su verdadero rostro hasta entonces desconocido

 

Ya no reconocí nada de lo que había estado cerca de mí

Todos los objetos que la ilusión se había dispersado en el Espacio

se habían derretido bajo una mirada fría e implacable.

Me sentí incómodo en un mundo abandonado por las incertidumbres

Habría dicho que sólo la forma sobrevive bajo la erosión de la lógica;

La verdad me había secuestrado el sol diario;

el alfabeto con el que nos comunicamos con el mundo...

 

Y aquí estoy de repente arrojado a la cresta de un gigante.

(naufragado en el Absoluto)

envenenado por una luz triste que no me usa

que averiguarlo

Qué grande es la soledad en la que nací.

 

Oh Sol, expulsado de tu ermita de llamas,

destructor y regenerador de esas misteriosas estructuras

Los únicos donde la Vida y la Ilusión pueden respirar,

Sol monje coordinador de este oscuro rincón del universo,

Aplasta con tu masa hiperbólica

El esquema inmaterial de la Verdad

-este fantasma inhumano, nacido para uno mismo -

porque mi espíritu, cegado por la luz

poder reabsorberse en el torbellino inmaterial del Universo,

en el sorbo de una realidad incorpórea,

que debe existir

desde que lo soñé una noche

cuando entre el mundo y yo

no hubo otra víctima.

 

 

 

 

 

RADIOGRAFÍA DE LA GAVIOTA

 

¿Qué se elegirá de tus ojos azules?...

En una pantalla quedó la indiferencia, la maravilla,

la diversión frívola de un momento,

Por otro, el temor de que pronto serás vulnerada,

También quedó la impresión de un riesgo lamentado toda la vida.

El golpe temeroso de parpados como los ángeles de Rafael

Y a su lado, el sello de fuego que te ha arrojado al mundo...

Miro tus radiografías secretas y mi corazón tiembla:

Disparé por aburrimiento a la gaviota volando sobre el lago

 

Su alma revolotea incluso ahora como un remordimiento por el huerto de cerezos.

Somos destruidos o destruimos sin ningún tipo de alegría

Pero al final del espectáculo nadie se levanta para recibir los aplausos.

 

Y luego me pregunto qué se elegirá de las huellas de tus miradas.

Su engrama permaneció en el fueloil de las pantallas negras.

Cada parpadeo es una quemadura en mi carne torturada.

No me compadezcas, quiero pisar las brasas.

 

Todo duele a lo largo de estas costillas blancas, todo está enterrado

En un cobarde silencio de líneas

 

Sólo tu última mirada arrojada sobre tu hombro,

En el muelle forrado de fardos, lleno de soldados en excedencia,

Me gustaría resonar como una granada explotando en tu mano

 

 

 

 

TRENES CON VENTANAS ILUMINADAS

 

Me detuve en una estación. Todo estaba desierto.

Las viejas huellas habían sido borradas, las plataformas estaban desiertas,

Un silencio sordo fluía de las piedras rotas,

Entre líneas sólo la sombra de un árbol con las ramas quemadas

En la que permaneció como una extraño marcha

El ruido espasmódico de las ruedas que habían pasado por aquí de hace tiempo.

 

Mis estaciones están envejeciendo en el borde del mundo

Bajo la lluvia de momentos implacables.

Trenes de lujo con ventanas iluminadas

Hacía tiempo que habían pasado a otra realidad.

Tal vez a las estrellas que brillaban como semáforos.

 

La estación me mira como una bestia con ojos cansados,

Renuncio al largo viaje que había soñado,

Tomaré el primer tren hacia la próxima noche.

 

 

 

 

ME IRÉ CON EL RÍO

 

El río venía de una ausencia mía

Lo había predicho derrotado por la soledad.

Sentí el golpeteo del remo que me pasaría

Para encontrarse conmigo en otra realidad.

 

Venía el río: hacía frío y me sentía

Cómo el otoño me despoja de hojas

Y como una melopea me perdía

Dispersado por el crujido de las plantas

 

El río viene hacia mí como un junco de animales salvajes

Ahora desentraña cada momento, cada siglo y cada época

Cuando llegue allí, les dejaré.

 

Panta rhei...

Por favor, registre mi ausencia en un mapa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

AM SĂ-ȚI RESTITUI TIMPUL

 

Nu vreau să-ți restitui decât Timpul

Mirosul de ape, cântecul nerostit și cântecul din scuaruri

Poate și privighetorile lunii înnoptând peste acoperișuri

Pe străzile pe unde trec cu mari lampadare

Se găsesc poarte pe unde am intrat în această clipă,

Dincolo de ea mă așteaptă calul cu care te-am răpit,

Din miezul unui basm unde dormeai liniștită,

Să-ți împrumut destinul meu făurit sub Zodia Șarpelui

 

Să ne mai plimbăm puțin pe acoperișurile cerului

În lungul unor cartiere înfrunzite de nesomn

M-am înșelat destul; ești Altcineva.

Am să-ți restitui Timpul până la ultima clipă

Și jumătate din împărăția inimii mele dacă vrei.

Rămâi printre toate aceste lucruri ce te adoră

Ținând în brațe pisica de Agora cu torsul ei insistent

M-au înșelat chipul tău oval în bătaia lunii

Și părul blond aruncat ca un talisman pe plajă.

Nu erai făcută pentru primejdiile mele cotidiene

Aș fi vrut să te temi când îmi riscam ultima șansă

În minunatele mele aventuri nocturne

Unde până la urmă îmi voi pierde și viața.

Retrage-te la timp printre gesturile tale inofensive

Văduvă a unui Erou ce nu se va mai întoarce din visuri.

 

Am să-ți restitui Timpul și toate celelalte obiecte.

 

 

 

 

 

BURUIENI DE LEAC

 

Mă tem că sunt plecat demult în gând

Spre-un timp ce crește dincolo de soare

Din piatră-n piatră veșnic căutând

Răcoarea sfântă-a plantelor amare

 

Dar la un cap de vreme am văzut

Cum se deschide-o altă depărtare

Și-am căutat pe drumul neștiut

Răcoarea sfântă-a plantelor amare

 

Un lac se închidea în prund

Cutremurat de descărcări lunare

Și-am căutat zvârlindu-mă-n afund

Răcoarea sfântă-a plantelor amare

 

Spirale mari în spațiu aruncai

Ca tot atâtea semne de-ntrebare

- Unde te-ascunzi  -  spre hăuri lungi strigai

Răcoare sfântă-a plantelor amare

 

De-o existență-ntreagă mă tot zbat

Am luat tot drumul lumii în picioare

Numai în moarte-a mai rămas să cat

Răcoarea sfântă-a plantelor amare.

 

 

 

 

CĂLĂTORUL ALBASTRU

 

Orașul se decolorase într-o singură noapte,

Fără nici o explicație lucrurile albeau

(Să fi fost un semn al soartei sau o pedeapsă?)

Oamenii cu părul decolorat nu știau.

Până și umbrele caselor se chirciră, se estompară,

Răzlețindu-se ca lebedele prin scuaruri,

Părea o boală venită de undeva din senin

Sau stratul de ozon nu mai oprea razele cosmice

Să verse peste lume corpusculii lor de venin

 

Mai târziu lucrurile se complicară;

Albiră semafoarele și agenții de circulație,

Apoi băncile, catedralele și instituțiile de utilitate publică;

Bancherii, rândașii, episcopii, coloneii

Își ascundeau sub pălării obrazele de var

Ca-ntr-o pantomimă jucată pe străzi.

Până și bancnotele se decolorară,

Nu mai aveau nici o valoare pe piața mondială,

Un faliment alb cădea peste tot ca o ninsoare,

Părăsite de culori femeile se ascundeau în ziduri

Până când în marginea pieței apăru un călător albastru

Eram eu sau poate cineva cu care-aș fi dorit să semăn

Și-n fața singurătății mele realitatea reveni în lucruri

Iar oamenii încercară să trăiască în altă culoare.

 

 

 

 

ECOU  IREVERSIBIL

 

Stau singur între flacără şi frig

În catedrala nopţii-ntunecată;

Degeaba peste lună-am să te strig;

Ecoul nu se-ntoarce niciodată.

 

Ca o meduză peste valuri treci,

Purtând o trenă verde înspumată;

Te chem să vii plutind prin ape reci;

Ecoul nu se-ntoarce niciodată.

 

Te-ai rătăcit demult printre oglinzi

Şi nu mai ştiu de eşti adevărată;

Ecoul vieţii n-ai să poţi să-l prinzi;

Ecoul nu se-ntoarce niciodată!...

 

 

 

 

EXIST PRIN NEGAȚIE

 

Exist prin negație într-un con de lumină,

Contemplând forma și spectacolele naturii.

Spiritul meu trece înainte prin oglinzile

Ce reflectă și deformează imaginea lumii.

În câmpul de forță al întâmplărilor netrăite

Ochiul meu a răsărit ca o stea polară

Sugerând eternitatea clipei prezente

Stăpână peste impulsurile ce se apropie și se depărtează

 

Exist prin distanța dintre mine si dogme

Prin silueta copacilor crescuți sub apele turburi

-Trecători la azimut în nesfârșite cohorte –

Cuvântul meu trezește dezordinea scânteietoare

Din golurile întunericului

Care se mișcă ca somnambul printre lucruri.

 

Exist prin amintirile dintr-o altă existență

Rămase ca un document printre oglinzile mele albe

Și poate distanța fără noroc

Dintre mine și mirajul zilei de mâine

Se va transforma într-o nesperată renaștere,

 

Într-o neașteptată sărbătoare a întâmplării.

 

 

 

 

FRANCESCA  DA  RIMINI

 

Cum ne strigau pe nume toţi copacii !

O, Paolo, prin veacuri n-am uitat

Sărutul tău de moarte-nfiorat,

Cum ne strigau pe nume toţi copacii !

 

În carnavalul verii-nflăcărat

Se-nvălmăşeau şi sfinţii toţi şi dracii

Noi singuri ne credeam… că ne-au uitat…

Cum ne strigau pe nume toţi copacii !

 

Şi-au năvălit o droaie în palat

Şi judele şi ghizii şi ciracii,

Pumnale de oţel au scânteiat,

Cum ne strigau pe nume toţi copacii!

 

Şi azi arzând în focul necurmat

Noi suntem mai bogaţi ca toţi săracii;

O, Paolo, prin veacuri n-am uitat

Cum ne strigau pe nume toţi copacii!

 

 

 

 

IMN SOARELUI

 

... Atunci adevărul îmi apăru

Ca o siluetă prestigioasă înfășurată în văluri adânci de aur,

întunecând lumina soarelui cu altă lumină, esențială.

Un viscol de unde trecu prin lucruri

Descoperind adevărata lor față până atunci neștiută

 

Nu mai recunoșteam nimic din ceea ce fusese lângă mine

Toate obiectele pe care iluzia le împrăștiase în Spațiu

se topiseră sub o rece și necruțătoare privire.

Mă simțeam stingher într-o lume părăsită de incertitudini

Ai fi zis că numai forma supraviețuiește sub eroziunea logicii;

Adevărul îmi răpise soarele de fiecare zi;

alfabetul cu ajutorul căruia comunicam cu lumea...

 

Și iată-mă dintr-odată azvârlit pe creasta unui gigant.

(naufragiat în Absolut)

otrăvit de o lumină tristă ce nu-mi folosește

decât pentru a-mi da seama

Cât de mare este singurătatea în care m-am născut.

 

O, Soare, izgonit din sihăstria ta de flăcări,

distrugător și regenerator al acelor structuri misterioase

Singurele unde Viața și Iluzia pot să respire,

Soare anahoret, coordonator al acestui colț obscur al universului,

Zdrobește cu masa ta hiperbolică

Schema imaterială a Adevărului

-această fantomă inumană, născută pentru sine-însăși –

 

pentru ca spiritul meu, orbit de lumină

să se poată resorbi în vârtejul imaterial al Universului,

în sorbul unei realități fără trup,

ce trebuie să existe

din moment ce am visat-o într-o noapte

când între mine și lume

nu exista nici o altă victimă.

 

 

 

 

RADIOGRAFIA PESCĂRUȘULUI

 

Ce se va alege din urma privirilor tale albastre?...

Pe un ecran a rămas indiferența, mirarea,

amuzamentul frivol de o clipă,

Pe un altul spaima că vei fi în curând vulnerată,

A rămas și impresiunea unui risc regretat toată viața

Temătoarea bătaie de pleoape asemenea îngerilor lui Rafael

Și lânga ea, sigiliul de foc care te-a azvârlit în lume...

Îți privesc radiografiile secrete și inima-mi tremură:

Am împușcat din plictiseală pescărușul ce zbura pe deasupra lacului

 

Sufletul lui fâlfâie și acum ca o remușcare peste livada cu vișini

Suntem distruși sau distrugem fără nicio bucurie

Dar la sfârșitul spectacolului nimeni nu se mai ridică să primească aplauzele

 

Și atunci mă-ntreb ce se va alege din urmele privirilor tale

Engrama lor a rămas în păcura ecranelor negre.

Fiecare clipire e o arsură în carnea mea torturată.

Nu mă compătimiți, vreau să calc pe jărtec.

 

Totul doare în lungul acestor nervuri albe, totul e îngropat

Într-o lașă tăcere de linii

 

Numai ultima ta privire aruncată peste umăr,

Pe cheiul înțesat de baloturi, plin de ostași în permisie,

Aș vrea să răsune ca o grenadă ce-ți explodează în mână

 

 

 

 

TRENURI CU FERESTRE APRINSE

 

M-am oprit într-o gară. Totul era pustiu.

Vechile urme fuseseră şterse, peroanele erau părăsite,

O linişte surdă se scurgea din pietrele sparte,

Între linii doar umbra unui copac cu ramurile arse

În care rămăsese ca un tropot ciudat

Zgomotul sacadat al roţilor care trecuseră demult pe aici.

 

Gările mele îmbătrânesc la marginea lumii

Sub ploaia unor clipe neiertătoare.

Luxoasele trenuri cu ferestre aprinse

Trecuseră demult în altă realitate

Poate spre stelele care sclipeau ca nişte semafoare.

 

Gara mă priveşte ca o fiară cu ochi obosiţi,

Renunţ la lunga călătorie pe care o visasem,

Voi lua primul tren spre noaptea viitoare.

 

 

 

 

 

VOI PLECA ÎMPREUNĂ CU RÂUL

 

Râul venea dintr-o  absență a mea

Îl prevestisem învins de singurătate,

Presimțeam bătaia de vâslă ce mă va ocoli

Pentru a se întâlni în altă realitate cu mine.

 

Râul venea: mi se făcuse frig și simțeam

Cum toamna mă dezbracă de frunze

Și mă gândește ca pe o melopee

Risipită prin freamătul plantelor

 

Râul vine spre mine ca o năvală de animale sălbatice

Acum îi deslușesc fiecare clipă, fiecare secol și eră

Când mă va ajunge, am să vă părăsesc.

 

Panta rhei...

Vă rog să consemnați absența mea pe o hartă.

 

 

 

 

Viorel Dinescu nació en Zărneşti, com. Jorăşti, condado de Galaţi. Se graduó en matemáticas en la Universidad "Al. I. Cuza" de Iasi, es profesor de matemáticas en Galaţi, editor literario en varias revistas, director editorial, poeta, crítico literario, novelista, ensayista, escritor rumano. Hizo su debut editorial en 1983 con el volumen de letras The Ideal Time. Otros volúmenes de letras: O altă nuanţă a revoluţiei (1983), Ecuaţii albastre (1984), Etape (1990), Ontologia cristalului (1994), Eros - Anteros (1996), Grădini suspendate (1998), Călăuze arhaice (1999), Zeii de Pământ (2001), Asimptota (2004),  Arhipelag stelar (2006), Zidul cu privighetori (2009), Clipa îndoielii (2014), Poeme alese (2017), O sută și una de poezii  (2020), Armistiții literare (1992) ș.a.

Entre los premios y distinciones:

El Premio Mihai Eminescu de la Academia Rumana de Poesía, el Premio de la Unión de Escritores de la República de Moldavia, la Medalla de Patente "Mihai Eminescu" entregada por el Presidente de la República de Moldova, Chisinau, 2010, el Premio a la Excelencia para toda la obra poética, en el Festival Internacional de Otoño de Bacoviano, la V edición, Bacau (2015), el Gran Premio "Mihai Eminescu" en la X edición, junio de 2017, Dumbrăveni, Suceava, El Premio Eminescu y la medalla Tilo de Oro, Botoșani, 2022 ș.a.

Es Ciudadano Honorario del Municipio de Galati (2007), Ciudadano Honorario de la Comuna de Dumbrăveni, Condado de Suceava (2010), Ciudadano Honorario de la Comuna de Văleni, Distrito de Cahul, República de Moldavia (2011), Ciudadano Honorario de la Comuna Jorăști, condaco Galați, 2018... Es miembro de varios sindicatos y sociedades, tales como: miembro honorario de la Unión de Escritores de la República de Moldavia (1998), miembro honorario de la Sociedad de Escritores de Chernivtsi, Ucrania (2000), miembro de la Unión de Escritores Europeos de Rumania (2017), Miembro de la Unión de Periodistas Profesionales de Rumania (2015) entre otros.

 

 

Viorel Dinescu s-a născut în Zărneşti, com. Jorăşti, judeţul Galaţi. Licențiat în matematică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, este  profesor de matematici în Galaţi, redactor literar la diferite reviste, director publicaţie, poet, critic literar, prozator, eseist, scriitor român.

Debutul editorial l-a făcut în 1983 cu volumul de versuri Ora ideală. Alte volume de versuri:

O altă nuanţă a revoluţiei (1983), Ecuaţii albastre (1984), Etape (1990), Ontologia cristalului (1994), Eros - Anteros (1996), Grădini suspendate (1998), Călăuze arhaice (1999), Zeii de Pământ (2001), Asimptota (2004),  Arhipelag stelar (2006), Zidul cu privighetori (2009), Clipa îndoielii (2014), Poeme alese (2017), O sută și una de poezii  (2020), Armistiții literare  (1992) ș.a.

Dintre premii şi distincţii:

Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române pentru poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Medalia cu brevet„Mihai Eminescu”  înmânată de Preşedintele Republicii Moldova, Chişinău, 2010, Premiul de Excelență pentru întreaga operă poetică, la Festivalul internațional Toamna bacoviană, ediția a V-a, Bacău (2015), Marele Premiu „Mihai Eminescu” la ediția a X-a, iunie 2017, Dumbrăveni, Suceava,  Premiul Eminescu și medalia Teiul de Aur, Botoșani, 2022 ș.a.

Este Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi (2007), Cetățean de Onoare al Comunei Dumbrăveni, județul Suceava (2010), Cetățean de Onoare al comunei Văleni, raionul Cahul, Republica Moldova (2011), Cetățean de Onoare al Comunei Jorăști, județul Galați, 2018. Este membru în diferite uniuni și societăți, cum ar fi: membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica  Moldova  (1998), membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Cernăuţi, Ucraina (2000), membru al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română (2017), Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2015) printre altele.

 

 

 

Carmen Bulzan (Drobeta-Turnu Severin, Rumania, n. 1953). Licenciada en Filosofía en la Universidad de Bucarest. Catedrática y doctora en sociología, participo a los seminarios organizados por CIFEDHOP Geneva (Suiza) y ha obtenido becas en los programas: ArionComeniusErasmusYouth, de la Unión Europea, también en programas de Consejo de Europa en: España, Portugal, Francia, Alemania. Poeta, ensayista, traductora de/al español, portugués, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. En su obra literaria encuentran: ensayos, diarios (español, catalán, compostelano), epistolarios, monografías y 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Clipe spaniole / Instantes españoles (2014), Armonii celeste /Armonías celestiales (2018), Gravitația cerului / La gravitación del cielo(2018), Umbra tăinuitei lumini / Sombra de la misteriosa luz (2019), Pe cărările dorului  (2019), Sonetele iubirii târzii (2019), Arca de las lágrimas (2020). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe, albanés y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez, Jose Ramón Ripoll (España), Claudio Murilo Leal, Edir Meirelles, Juçara Valverde, Marcia Barroca  (Brasil), Luis Cruz-Villalobos (Chile) y. o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía „Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018), Le prix de la traduction otorgado por la Academia Internacional ”Mihai Emienscu” (2022).  entre otros.  Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como „Huésped distinguido” de la Ciudad de Salamanca (2018), España.