La lengua rumana: La patria de la poesía. Oscar Limache (Perú). Traducción al rumano de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Oscar Limache (Perú)
Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
DELFOS
Si oyes
el canto de la lechuza
mueres
Si acaso
jamás oyes el canto de la lechuza
morirás igualmente
Sólo los dioses
pueden oír las voces de las aves
sin preocuparse
SALT LAKE CITY
Fue la Providencia
la que trajo las gaviotas
que devoraron las langostas
que destruyeron las cosechas
que habíamos cuidado con tanto esmero
y en las que cifrábamos
nuestra permanencia
Cuando las aves se fueron
con la plaga en sus picos
y los frutos quedaron intactos
con nuestra vida dentro paseamos los ojos
por la tensa línea del gran lago salado
y lloramos sobre sus aguas
la gracia
de no poder ahogarnos
bajo su piel urticante
THULE
Cuando
hace mil años
Leif el Afortunado
hijo de Érico el Rojo
nieto de Torvaldo el Temerario
luego de témpanos y tempestades
llegó a Vinlandia la Buena
desde los fiordos brumosos de la tierra verde
y a pesar de los gruñidos de los osos
levantó entre los bosques el primer poblado
junto a las viñas y al trigo sin labranza
entendió
que medio milenio más tarde
el genovés portador de palomas
yerno del famoso capitán Perestrello
padre del pequeño y solitario Diego
a pesar de haber viajado por el sur
hasta las cálidas bahías de Guinea
y de haber sobrepasado por el norte
las islas del estaño y de las morsas
hallaría serias trabas
ante las frentes coronadas de Europa
para mostrar la redondez de sus ideas
y
entonces
silencioso
dibujó una carta
conservada en un monasterio de Islandia
donde las distancias verdaderas
entre esas olas de hielo
y estas uvas silvestres
se reducen apenas
a unos pocos nativos desnudos y sin armas
a unos simples espejos y collares de abalorios
a unas cuantas noches tibias de naves sin estrellas
TUNGUSKA
No hay ciudad en Tunguska
(sólo la huella
inhallable del cometa
y la conmoción
de unos cuerpos
derribados hacia un punto de los bosques
donde el hielo
se convierte en luciérnagas)
INICIO
Cómo seguir entre los recodos
con mi cara larga y con mi perro en brazos
Cómo seguirte por los rebordes sin caerme
haciendo amagues entre los dientes de vidrio
y así lograr el equilibrio justo
Cómo perseguirte entre los cordeles y los altillos
y enderezar las paredes en que te ventiscas
Cómo saber las rendijas los recovecos
para descubrirte blanca en el algodón de los árboles
Cómo escucharte la vieja madrina o la tía desolada
la soledad del niño que duerme fuera de sí
la luz amarilla de las lámparas
los magos que inventan los parques por las noches
la cadena de historias que nos atan como cuentas
Nunca oímos de la calle
ni de las mujeres que lavan sus riberas
ni de los montes de desechos que nos nublan la vista
sólo hemos guardado cicatrices
apilándolas como piedras preciosas
cáscara sobre cáscara para el postre de la tarde
En este cerco no hay jardines ni macetas
ni hay pavimentos de espejo
sólo baldazos de lejía que endurecen la tierra
sólo un cerro de cristales que nos desdobla el viento
la noche que baila en los cilindros con sueño de naranja
este sol que nos seca a mediodía
ese portón que nos separa del aire
Tú acaricias la barba donde albergo avenidas
y tu dedo corta un camino entre mis costillas hasta mi centro
y entonces te escucho de ojos abiertos
pues la suciedad no tuvo tiempo de asediar mis párpados
y me hablas de ese hotel allá de lunas negras
de la gente a la salida de los cines
del metal que se acarrea en los bolsillos
del desfiladero de pisos que encajonan los jirones
Mis piernas se detienen en tu voz
y me asombran los zumbidos de otras voces
que en las pistas paralelas me contaban sus historias
¿Has visto al humo expandirse en el corazón de los tubos?
¿Has caminado la antesala de resortes
las oscuras cavernas de los rayos equis?
¿Te arrastraste enferma en agonía hasta el teléfono?
¿Conoces los traqueteos del pulso o el calibre de los muertos?
Creo que entiendo cuando me hablas de ascensores
siempre me atrajeron los techos como a un suicida
Cuéntale a los otros la bruma del precipicio
la cremallera de las puertas o la simpleza del hábito
Tráeme la calle que baja la muralla
deja los camiones y los acueductos las risas llenas de zanjas
o el grito de los frenos sobre tu espalda
Ven
y que tus palabras se mezclen con mis ojos
para que tú también te oscurezcas con la noche
para que si prendemos fuego al cerco
no nos quememos Maruja
porque es necesario terminar con los lavaderos de hormiga
con las madrugadas de lino
con los marcapasos de hierro
y encontrar la verdadera historia entre las luces invernales
aunque ahora sólo vengan con nosotros
el viejo comprobotellas arrastrando su triciclo
el afilador de cuchillos con su pífano de infancia
o quizás mi tío loco bailoteando el tren borracho
Ven
y caminemos sobre los desmontes
por las paredes traseras de las fábricas
hacia los traspatios tranviarios que abandonaron sus rieles
hacia los postes telegráficos que se pierden por el puerto
hacia los pueblos que crecen adolescentes sus umbrales
junto a la acequia ribeteada de asfalto que tú y yo recordamos
caminando entre la neblina
hacia la inmensa armadura de ladrillos rojos
o barras metálicas o papel periódico
porque hace mucho que no estamos locos
porque el mundo vive y nos llama desde dentro
porque esta ciudad es de verdad Maruja
o quizás es de mentira
y entonces
está bien
que nos hayamos escapado
LA LOCA ALACRÁN
La loca alacrán
despertó de oscuro
en su paisaje lunar
fierros desmonte
yerbas cacas de perro
subibajas de basura
Rodeada de seres queridos
puso fuego a la noche
árboles casas dormidas
urbanizaciones postes
hilos de luz
Girando desde el humo
vio ardiendo sus muebles
trapos hules periódicos
su rama seca ropero
su costal de harina frazada
su saco de cemento cama
su trozo de cartón silla
su cajón de fruta mesa
su lata de atún vasito
su plato plato
Besando los frascos rotos
esperó a que las llamas
abrasaran su cabeza de pasto
La calle congregó a los techos
y emprendió la hoguera en los teléfonos
Entre alarmas y focos pálidos
filtraron los petates su aroma escorpión
Agentes y reporteros recogieron cien voces
e inventaron un nuevo infierno para la ansiosa mañana
AUTORRETRATO CON PÚAS (22 AÑOS)
Para Gigi
Soy
como los cactus
que cultivo
alto
seco
espinoso
frío
e hiriente
pero
maldición
no puedo
evitar
de vez en cuando
darte
desde mi centro
una flor amarilla
PRETEXTO PARA PONER LOS PIES EN LA TIERRA
Para Coco y Alondra, ayer por la noch
Para Juan Fernando y Ana Isabel, mañana en la mañana
Como es público y notorio, las mujeres
transmiten la vida. Esa dolencia mortal.
Juan José Arreola
Llegas la víspera naranja cuatro pelos
entre los bebes y los muchos quehaceres
en los cuartos de paredes desconchadas
sobre las camas sin cáscara donde las mujeres
llevan un sello en el antebrazo
Al tiempo que olvidas la palmada incipiente
los polvos te van librando de escaldaduras
mientras mamá tiende en el patio tu trapecio de trapos
y acaricia con risas tus primeras palabras
o acumula la lana de su canción madura
Gritan las sonajas abriendo sus manos
y soplan los juguetes su pito escondido
cuando papá regresa doblando papeles
a sacarte a caballo en la espalda guerrera
a rodar en tus ojos los parques de colores
a iniciarte en la ciencia de los bichos urbanos
Y llegamos los lunes
a conocer tus zapatos en crecimiento
a contemplar tu lacrimosa encía
a saludarte de oreja a oreja
aunque nos caiga adrede tu bautizo de orines
aunque oxidemos tu cuna con los mismos errores
aunque naufraguemos viejos en el tercer intento
porque al fin y al cabo
o al comienzo de todo
eres un pretexto
para hablar de la vida
TERREMOTO
y entonces vimos que nuestra calle
ya no era nuestra
y tuvimos que contemplarla
por última vez desde el suelo
y así supimos cómo era lima
antes de la llegada de pizarro
mientras las señoras huían desnudas
con las duchas en los cabellos
y los niños sucumbían
ante los pechos maternos
y tú
lavando columpios y trompos viejos
¿no ves la resbaladera cayendo
desde el puericultorio?
¿no ves los chiquillos forzando
las grietas a rajatabla?
y tú
llamando a los hijos que ya no teníamos
corriendo por callejones
vigas neblina
entre carros atascados
en la línea ascendente
con el río en la tarde
que no se movía
semáforos verdeámbar
por los tres lados
y tu voz
ya tu voz
sirenas
y lunas
rotas
ASCENSO
When I perhaps compounded
am with clay
Shakespeare
Desde las aves
no existieron artefactos
además del fuego
Los hombres
inauguraron guerras
y acumularon días
La tierra se fue anegando de montañas
El tiempo
despertó a sus naves
y extinguió sus lagartos
(La tarde se guardó preñada
bajo el lecho fluido de las islas)
Por siglos
ascendimos en la arcilla
con nuestras manos a cuestas
Los hombres
tallaron en la noche
DELPHI
Dacă auzi
bufnița cântând
mori
Dacă poate
niciodată nu auzi bufnița cântând
tot vei muri
Numai zeii
pot auzi vocile păsărilor
fără a-și face griji
ORAȘUL SALT LAKE
A fost Providența
cea care a adus pescărușii
care au devorat lăcustele
care au distrus culturile
pe care le îngrijisem cu atâta atenție
și în care am criptat
dăinuirea noastră
Când păsările au plecat
cu nenorocirea în ciocurile lor
iar fructele au rămas intacte
trecem cu privirea vieții noastre interioare
pe linia tensionată a marelui lac sărat
și plângem în apele lui
grația
de a nu putea să ne înecăm
pe sub pielea sa urticantă
THULE
Când
acum o mie de ani
Leif Norocosul
fiul lui Eric cel Roșu
nepotul lui Torvaldo cel Îndrăzneț
după aisberguri și furtuni
a ajuns în Vinlandia la Buena
din fiordurile brumate ale
pământului verde
și în ciuda mormăielilor urșilor
a ridicat printre păduri prima
așezare
lângă vița de vie și grâul necultivat
am înțeles
că o jumătate de mileniu mai târziu
purtătorul genovez de porumbei
ginerele celebrului căpitan Perestrello
tatăl micului și solitarului Diego
în ciuda faptului că a călătorit spre sud
până la golfurile calde din Guineea
și că a depășit prin nord
insulele de staniu și ale morselor
s-ar fi confruntat cu obstacole serioase
din partea frunților încoronate ale Europei
pentru a demonstra rotunjimea ideilor sale
și
apoi
tăcut
a desenat o scrisoare
conservată într-o mănăstire din Islanda
în care distanțele reale
între aceste valuri de gheață
și acești struguri sălbatici
sunt reduse abia
la câțiva nativi goi și neînarmați
la unele simple oglinzi și coliere de șireturi
la vreo câteva nopți calde în nave fără stele
TUNGUSKA
Nu există oraș în Tunguska
(numai urma
neterminabilă a cometei
și comoția
unor corpuri
doborâte într-un punct din pădurile
unde gheața
se transformă în licurici)
ÎNCEPUT
Cum să rămân între curbe
cu fața mea lungă și cu câinele meu în brațe
Cum să te urmez de-a lungul crestelor fără să cad
făcând semne printre dinții de sticlă
și astfel obținând echilibrul corect
Cum să te urmez printre corzi și mansarde
și să îndrept pereții pe unde te vânturi
Cum să știu fisurile și colțurile
pentru a te descoperi albă în bumbacul copacilor
Cum să-ți ascult bătrâna nașa sau mătușa dezolată
singurătatea copilului care doarme în afara lui însuși
lumina galbenă a lămpilor
magicienii care inventează parcuri noaptea
lanțul de istorii care ne leagă ca niște povești
Nu auzim niciodată din stradă
nici femeile care își spală băncile
nici din munții de deșeuri care ne înnorează privirea
am păstrat doar cicatrici
stivuindu-le ca pietre prețioase
coajă pe coajă pentru desertul de după-amiază
Dincolo de acest gard nu există grădini nici ghivece
nici nu există trotuare oglindă
numai găleți de leșie care întăresc pământul
doar un deal de cristale pe care ni-l desface vântul
noaptea care dansează în cilindri cu somn portocaliu
acest soare care ne usucă la prânz
acea poartă care ne desparte de aer
Tu mângâi barba unde adăpostesc bulevarde
și degetul tău taie o cale între coastele mele spre centrul meu
și apoi te aud cu ochii deschiși
pentru ca murdăria nu a avut timp să-mi asedieze pleoapele
și îmi spui despre acel hotel de dincolo de lunile negre
despre oamenii care ies de la cinematografele
din metalul care este transportat în buzunarele
deschizătorului de apartamente în care s-au închis resturile
Picioarele mele se opresc la vocea ta
și mă uimesc zumzetele altor voci
care pe pistele paralele mi-au spus poveștile lor
Ai văzut fumul răspândit în inima tuburilor?
Ai umblat în anticamera mașinilor
cavernele întunecate ale razelor X?
Te-ai târât bolnav în agonie până la telefon?
Cunoști zgomotele pulsului sau calibrul morților?
Cred că înțeleg când îmi vorbești despre lifturi
am fost mereu atras de acoperișuri ca un sinucigaș
Spun-le altora despre ceața prăpastiei
fermoarul ușilor sau simplitatea obișnuinței
Adu-mi strada care coboară mai jos de zid
părăsește camioanele și apeductele
râsetele pline de șanțuri
sau strigătul frânelor în spatele tău
Vino
și fie ca ale tale cuvinte să se amestece cu ochii mei
ca și tu să te întuneci cu noaptea
astfel încât, dacă am da foc gardului
să nu ne ardem ca Maruja
deoarece este necesar să terminăm cu spălătorii ca furnica
cu diminețile de in
cu stimulatoare de fier
și să găsim adevărata poveste
printre luminile de iarnă
deși acum doar vin cu noi
bătrânul cumpăr-sticle trăgându-și tricicleta
ascuțitorul de cuțite cu fluierul din copilărie
sau poate unchiul meu nebun dansând trenul beat
Vino
și să mergem prin poieni
pe zidurile din spatele fabricilor
spre curțile tramvaielor care și-au abandonat șinele
spre stâlpii de telegraf care se pierd prin port
spre satele în care își cresc adolescent pragurile lor
lângă șanțul mărgini de asfalt pe care tu și cu mine ni-l amintim
mergând prin ceață
spre imensa armură de cărămidă roșie
sau bare metalice sau ziar
pentru că nu am fost nebuni de mult timp
pentru că lumea trăiește și ne cheamă din interior
pentru că acest oraș este într-adevăr Maruja
sau poate e o minciună
și apoi
e în regulă
că scăpasem
SCORPIONUL NEBUN
Scorpionul nebun
trezit de întuneric
în peisajul său lunar
demontarea fierului
ierburi excremente de câine
cutii de gunoi
Înconjurat de cei dragi
a dat foc nopții
copaci case adormite
urbanizări posturi
fire de lumină
Prin târcolul de fum
am văzut mobilele sale arzând
cârpe mirositoare ziare
ramura sa uscată dulap
sacul său de făină pătură
sacul său de ciment pat
bucata sa de carton scaun
sertarul său de fructe masă
cutia sa de ton ceașcă
farfuria sa farfurie
Sărutând borcanele sparte
am așteptat ca flăcările
să-i ardă capul de iarbă
Strada a reunit acoperișurile
și a purtat focul pe telefoane
Între alarme și focare palide
depreciații au filtrat aroma sa scorpion
Agenții și reporterii au adunat o sută de voci
și au inventat un nou infern pentru nerăbdătorul mâine
AUTORPORTRET CU SPINI (22 ANI)
Pentru Gigi
Sunt
ca și cactușii
ce cresc
înalt
uscat
spinos
rece
și dăunător
dar
blestem
nu pot
evita
din când în când
să-ți dau
din mijlocul meu
o floare galbenă
PRETEXT PENTRU A PUNE PICIOARELE PE PĂMÂNT
Pentru Coco și Alondra, aseară
Pentru Juan Fernando și Ana Isabel, mâine dimineață
Așa cum este public și notoriu, femeile transmit viața.
Această boală mortală.
Juan José Arreola
Ajung ajunul portocaliu patru smocuri
printre bebelusi și multe treburi
în camerele cu perețiu decojiți
pe paturile fără așternut unde femeile
poartă un sigiliu pe antebraț
În timp ce uiți pălmuirea incipientă
pulberile te eliberează de opărituri
în timp ce mama întinde trapezul de cârpă în curte
și îți mângâie primele cuvinte cu râsete
sau acumulează lâna cântecului său matur
Strigă clopoțeii deschizându-și mâinile
și suflă jucăriile claxonul lor ascunse
când tata se întoarce îndoind documente
pentru a te scoate călare pe spatele luptător
ca să se rostogolească în ochii tăi parcuri colorate
pentru a te iniția în știința animalelor urbane
Și ajungem lunile
pentru a-ți cunoaște pantofii în creștere
pentru a contempla gingia ta lăcrimoasă
pentru a te saluta de la ureche la ureche
deși ne cade în față botezul tău de urină
chiar dacă îți ruginim pătuțul cu aceleași greșeli
chiar dacă naufragiem bătrâni în a treia încercare
pentru că până la urmă urmelor
sau la începutul tuturor lucrurilor
ești un pretext
pentru a vorbi despre viață
CUTREMUR
și apoi am văzut că strada noastră
nu mai era a noastră
și a trebuit să o contemplăm
pentru ultima dată de la sol
și așa am știut cum era varul
înainte de sosirea lui pizarro
în timp ce doamnele au fugit goale
cu părul ud
iar copiii mureau
la sânii mamei
și tu
spălând leagăne și cârpe vechi
nu vezi alunecarea căzând
din îngrijirea copilului?
nu vezi copiii forțând
fisurile la risc?
și tu
chemând copii pe care nu i-am mai avut
alergând pe alei
grinzi de ceață
între căruțe blocate
pe linia ascendentă
cu râul în amiaza
care nu s-a mișcat
semafoare verzi-chihlimbar
pe toate cele trei laturi
și vocea ta
deja vocea ta
sirene
și luni
sparte
ASCENSIUNE
When I perhaps compounded
am with clay
Shakespeare
De la păsări
nu ar exista artefacte
în plus nici de la foc
Bărbații
au pornit războaie
și au adunat zile
Pământul a fost inundat de munți
Timpul
și-a trezit navele
și și-a stins mușchii
(După-amiaza a rămas gravidă
sub patul fluid al insulelor)
De secole
ne înălțam în lut
cu mâinile noastre la spate
Bărbații
au muncit noaptea
Oscar Limache (n. 1958). Poeta, traductor, editor y educador peruano. En 1988, obtuvo el Premio Copé de Poesía por Viaje a la lengua del puercoespín (1989). Ha publicado, además, el poemario Vuelo de identidad (2004) y las antologías Un año con trece lunas. El cine visto por los poetas peruanos (1995) y Piedra de doce ángulos (2014), entre otros libros. Fundador del Proyecto Tabatinga de Traducción Literaria (2006), ha traducido a escritores de Brasil, Estados Unidos, Armenia, India, Mozambique y Portugal. Poemas suyos han sido traducidos al portugués, italiano, inglés, hindi, turco y árabe.
Dirige el sello La Apacheta Editores, la revista Diente de León y el Centro Cultural Trilce.
Oscar Limache (n. 1958). Poet, traducător, editor și educator. În 1988, a câștigat Premiul Copé pentru poezie pentru Viaje a la lengua del porcoespín (1989). De asemenea, a publicat colecția de poezii Vuelo de identidad (2004) și antologiile Un año con trece lunas. El cine visto por los poetas peruanos (1995) și Piedra de doce ángulos (2014), printre alte cărți. Fondator al Proiectului de Traducere Literară Tabatinga (2006), a tradus scriitori din Brazilia, Statele Unite, Armenia, India, Mozambic și Portugalia. Poeziile sale au fost traduse în portugheză, italiană, engleză, hindi, turcă și arabă.
Conduce marca La Apacheta Editores, revista Diente de León și Centrul Cultural Trilce.
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.
