La lengua rumana: La patria de la poesía. Nicolae Jinga (Rumanía). Traducción al español de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Nicolae Jinga (Rumanía)
Traducción del rumano al español de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
SER
Hay mucho sufrimiento en la palabra
en su sombra -hipnótica idea
en este viento muy banal que labra
sirviendo a la milagrosa Vía Láctea
un torbellino general y un robo
de nubes y hierba de pureza
y mientras todos mis sueños son polvo
comenzó a hervir el vino de la tristeza
y mientras que me duelen todos los huesos
y los ojos humeantes lloran aparente
del polvo llama la cabeza de todos
la primera gota de sangre inocente
CANCIÓN
Añoré una noche blanca, soñé con su estrella
y la estepa de la oscuridad destellada por idea.
Eché de menos el Mar Negro hasta la médula ósea
quería siempre su orilla peligrosa, fea.
Tal vez no el primero de ti, sino de Istrío me perdí,
tal vez la sombra de Apolodoro persigue a veces en mí.
Libro de la vida - danza de la muerte - hechizo del verso no escrito
encanta antes del colapso en el abismo prescripto.
Añoré con desperdicio, pierdo a los dados contento
cómo sucede al que toma el otro lugar atento.
Añoré este país, al contrario, no naciera en calma,
no hice de él para siempre el santo escudo del alma.
QUIÉN Y CUÁNDO
Es bueno preguntarse de vez en cuando
¿qué sentido tienen las cosas en sí mismas?
escuchado en flores espectros murmurando
rollos de zodiacos en rimas
espero que lleguen rumores del norte
y dejen que los ojos del topo puedan ver
cómo hierve el agua del fiordo porte
cuando barcos de nieve entran en él
es bueno realmente preguntártelo
qué extraños fuegos arden en las pupilas
quién, cuándo y cómo los ennobleció
sacándolos de las humildes cuevas
SI RETORCIERA
Si retorciera los días al revés
tan simple como doy vuelta un abrigo
contaría mi destino afortunado a través
de incluso el camino de misterio maldigo
sobre mares flota el tablón de abeto
el viento toca arpas dolorosas
este verano lluvias amargas caen lento
y el sueño trenza cuerdas gruesas
sería suficiente dejar caer una palabra
y la garra del borde negro me agarra
y de repente la sangre en mi labra
piedra mirando la eternidad en la cara
DE PROFUNDIS
La sangre débil es un llanto
del poder del orgullo que vendrá,
es bueno pensar en el viejo canto
que todo el polvo será.
Al viento es la llamada de la luz,
confusa la desgracia entre dos, ajá,
en las alturas, los pinos de tragaluz
predican a la nieve de más allá.
EUFORIA
Testigo mío es el mismo Zenón de Elea,
que acertando la flecha en su presa,
que el sol es sólo la idea
que los ojos pueden poseerla.
Si es necesario, pongo la mano en fuego,
voy a tirar los dados y libaciones varias.
Camino como quiero, de una canoa cuelgo
perdido en tiempo y espacios sobre las aguas.
Me pondré una coraza gris-sables,
lloraré en el tribunal de la razón,
apretaré el cinturón de las aduanas astrales;
sabré lo que algunos han olvidados un montón.
Quitaré de la concha el escorpión;
engancharé las langostas al carro de fuego;
encerraré las ciudades como una prisión
y la clave de la visión lo ocultaré luego.
Ordenaré a la nada a voluntad volar;
haré el nudo a la escolástica que asombra;
pondré las palmeras siempre a eclipsar;
encarnaré bandada de sombras de la sombra.
Proclamaré enseguida un estado de alerta;
pondré a los mancos disipar las nubes con ardor;
diré que la estatua se destruye cierta
de demasiado frío en el manto del error.
Nuestro sol no es más que la idea
que los ojos se atreven a verlo que
testigo mío es el mismo Zenón de Elea.
La única prueba es con seguridad mi fe.
GRACIA
Floto en una inquietud más pesada
que la luz de la estrella fugaz
una vez el llanto me llenaba
y mis ojos se secaron al santo sol en paz
ahora no hay distancias cercano
incluso si parecía que el verbo las contracta
no soy ajeno a todo lo que es humano
pero mantuve mi ilusión intacta
la vida pende de un delgado pelo
desde la raíz de cada día
yo mido de verdad su grosor con celo
por otra marca de lentes todavía
mares de ceniza ladran debajo
el temo también tiene sus límites abismales
hasta al fondo el equilibrio es destajo
por el sorbo de visiones astrales
una niebla blanca persiste alrededor
un blanco milagroso de lirios y leche
si no fuera la gracia un don sostenedor
confiado a una hormiga que aproveche
SENTIMIENTO
Mi fe es lo único que construye
de dónde llega nunca comprendí
un río de aceite en el aire fluye
de las prensas divinas hasta a mí
estoy deificado y me asfixio de muerte
bebo la niebla de las ciudades infernales
acechado por el destino y la mala suerte
como dos dados por absurdo iguales
los lirios hacen sombra a la astilla de hueso
explosiones cristalinas me oscurezca recién
siento inimaginablemente doloroso
dentro de mí las neurosis del edén
TERTIUM NON DATUR
Me han convencido tantas cosas sin nombre
que tienen a su lado una estrella eterna -
yo sigo soñando el indiferente hombre
que deja sobre la almohada su sien serena
entre dos muertes desafiado en un día
¿qué cosa es más difícil y cuál es más ligera?
¿quién es el ingenuo que se atrevería
a arrojarse al vacío por la vez tercera?
incluso la piedra murmuró un credo
una mariposa muestra con enfado -
en el segundo vivo un núcleo prendo
de su distinguido ensayo enterrado.
TIEMPO
Tiempo de la palabra por cedazo pasada
y de la alegría sin pasaporte -
¡ah, muy hermosa hierba verdeada
como un icono mi corazón te porte!
Se estremece el corazón (signo bueno)
siempre hay que sacar de ti útilmente
el efluvio de un sacramento lleno
incluso si no para todos es suficiente.
Pero, ¿de qué sirve? simple habla sagrada
si olvidaste hacer saltos mortales
por el polvo de la grava donde canta
caña en el aire de aguas anormales.
La magnificencia de un lugar concreto
te envuelve y siempre hay que dar un salto
desde la plataforma del obsoleto momento
en el pedestal - hipotéticamente - más alto.
A FI
E multă suferință în cuvânt
în umbra lui - hipnotica idee
în chiar acest banal și nordic vânt
slujind miraculoasei Căi Lactee
o generală vraiște și-un jaf
al purității dintre nori și iarbă
și-n timp ce toate visele mi-s praf
vinul tristeții a-nceput să fiarbă
și-n timp ce toate oasele mă dor
și ochii aburesc de parc-ar plânge
din humă cere capul tuturor
nevinovatul primul strop de sânge
CÂNTEC
Mi-a fost dor de-o noapte albă, am visat la steaua ei
și la stepa de-ntuneric fulgerată de idei.
Mi-a fost dor de Marea Neagra până-n măduva de os,
țărmul ei dintotdeauna l-am dorit primejdios.
Poate nu întâi de tine, ci de Istru mi-a fost dor,
poate-n mine rătăceste umbra lui Apolodor.
Cartea vieții - dansul morții - vraja versului nescris
farmecă mai înaintea prăbușirii în abis.
Mi-a fost dor de risipire - pierd la zaruri dinadins
cum se-ntâmplă celui care ține locul altui ins.
Mi-a fost dor de țara asta - altfel nu m-aș fi născut,
nu-mi făceam din ea de-a pururi sfântul sufletului scut.
CINE ȘI CÂND
E bine să te-ntrebi din când în când
ce rost au toate lucrurile-n sine
s-auzi în flori mari spectre murmurând
rostogoliri de zodii apriline
m-aștept să vină zvonuri dinspre nord
și cârtița să-și facă ochi să vadă
cum clocotește apa din fiord
când intră-n ea vapoare de zăpadă
e bine să te-ntrebi cu-adevărat
ce focuri stranii ard întru pupile
Cine și când și cum le-nnobilat
scoțându-le din grotele umile
DAC-AȘ ÎNTOARCE
Dac-aș întoarce zilele pe dos
la fel de simplu cum întorc o haină
mi-aș socoti destinul norocos
și chiar întregul drum umbrit de taină
pe mări plutește scândura de brad
vântul atinge harfe dureroase
în vara asta ploi amare cad
și somnul împletește funii groase
ar fi de-ajuns să-mi scape un cuvânt
și gheara negrei margini mă înhață
și dintr-odată sângele răsfrânt
piatră privind eternitatea-n față
DE PROFUNDIS
E bine când sângele are
puterea de-a nu se trufi,
gândind la bătrâna cântare
că toate țărână vor fi.
Vântoasă-i chemarea luminii,
cețos nenorocul în doi,
pe crestele munților pinii
țin predici zăpezii de-apoi.
EUFORIE
Martor mi-e însuși Zenon din Eleea,
că săgetând săgeata-și este pradă,
că soarele nu e decat ideea
pe care ochii îndrăznesc s-o vadă.
Pun mâna-n foc dacă va fi nevoie,
voi da cu zarul, voi tocmii libații.
Umblu de bunăvoie-ntr-o canoe
pe ape risipite-n timp și spații.
Voi îmbrăca un gri stihar de zale,
voi plânge-n tribunalul rațiunii,
voi strânge chinga vămilor astrale;
voi ști ce nu-și aduc aminte unii.
Voi scoate scorpia din carapace;
voi înhăma la car de foc lăstunii;
voi încuia orașele buimace
și voi ascunde cheia viziunii.
Voi porunci neantului să zburde;
voi pune palmierii să adumbre;
voi face nod scolasticii absurde;
voi încarna din umbră stol de umbre.
Voi proclama o stare de alertă;
voi pune ciungii să împuște norii;
voi spune că statuile se sfarmă
de prea mult frig în mantia erorii.
Soarele nostru nu-i decat ideea
pe care ochii îndrăznesc s-o vadă.
Martor mi-e însuși Zenon din Eleea.
Credința mea e singura dovadă.
HAR
Plutesc într-o neliniște mai grea
decât lumina stelei căzătoare
odinioară plânsul mă umplea
și ochii mi-i zvântam la sfântul soare
acum distanțele-ntre gânduri cresc
chiar dacă-n aparență verbul le contractă
nu sunt străin de tot ce-i omenesc
dar mi-am păstrat iluzia intactă
viața atârnă de un fir de păr
din rădăcina fiecărei zile
eu îi măsor grosimea-ntr-adevăr
mereu prin altă marcă de lentile
mări de cenușă latră dedesupt
are și spaima limitele sale
până-n străfund e echilibrul rupt
de sorbul viziunilor astrale
o ceață albă stăruie-mprejur
un alb miraculos de crini și lapte
de n-ar fi harul de-a-mplini contur
încredințat unei furnici inapte
SENTIMENT
Credința mea e singurul îndemn
și pururi n-o să știu de unde vine
curge-n văzduh un râu de untdelemn
din teascurile vămilor divine
mă îndumnezeiesc și mă sufoc
beau ceața din orașe infernale
pândit de ghinion și de noroc
ca două zaruri prin absurd egale
crinii fac umbră așchiei de os
mă-ntunec de explozii cristaline
resimt ne-nchipuit de dureros
nevrozele edenului din mine
TERTIUM NON DATUR
Atâtea lucruri simple m-au convins
că au de partea lor o stea eternă -
mă mai visez indiferentul ins
ce-și pleacă tâmpla liniștit pe pernă
din două morți sfidate într-o zi
care-i cea grea și care cea ușoară?
cine-i naivul care s-ar trezi
să se arunce-n gol și-a treia oară?
până și piatra rumegă un crez
un fluture dă semne de migală -
secunda îmi dezvăluie în miez
distinsa-i repetiție finală.
TIMP
Timp al cuvântului cernut prin sită
și-al bucuriei fără pașaport -
ah, prea frumoasă iarbă înverzită
ca pe-o icoană-n inimă te port!
Zvâcnește inima (e semn de bine)
dintotdeauan trebuie să scoți
efluviul sacramental din tine
chiar dacă nu ajunge pentru toți.
Dar ce folos - simpla vorbire sfântă
dac-ai uitat să te rostogolești
prin pulberea din prundul unde cântă
stuh în văzduh de ape nefirești.
Magnificența locului te-nghite
și trebuie mereu să faci un salt
de pe platforma clipei învechite
pe soclul - ipotetic - mai înalt.
Nicoale Jinga nació en el 15 de febrero de 1950, en el pueblo Izvorul dulce, Comuna de Cărpiniştea (ahora Beceni), condaco de Buzău. Se formó en el Seminario Teológico de Buzău (1964-1969) y se licenció en la Facultad de Teología de Bucarest (1969-1973). Es sacerdote ortodoxo (desde enero de 1974) y ejerce en la ciudad donde vive: Orsova, condado de Mehedinti. Por su actividad sacerdotal se le concedió el grado eclesiástico de iconom de stavrophore, en 1987, por I.P.S. Néstor el Metropolitano de Oltenia. Hizo su debut literario en el periódico del condado „Viaţa Buzăului” (1 de octubre de 1967); debut en la prensa literaria: la revista „Familia” de Oradea, en 1970; debut en „Luceafărul”, 1972. Publica poesía, prosa y ensayo en diversas revistas literarias del país y del extranjero. De su obra lirica: Viziunea unei mirişti albe, en el libro colectiv de debut „Nouă poeţi” (1984) - debut editorial. Lupta din zori (1988), Vertij (1995), Imbroglio (1997), Glorie maidanezului (2000), Rhetorica nigra (2010), Aisberg (2020), Glonte din amonte (2020). Prezente en la antologia Aânc pe adânc – sacerdoţiu liric (2006). Colaboraciones en diferentes revistas literarias: „Familia”, „Luceafărul”, „România literară” „Orizont”, „Ramuri”, „Argeş”, „Lumină lină” de la New York, „Cetatea Creştină”, „Orient Latin”, „Terra Griphonis”, „Apollodor”, „Caligraf” y otras. Es miembro de la Unión de Escritores de Rumanίa desde 1997. Premios: Premio USR, Rama de Craiova, por el libro Glorie maidanezului (2000). Premio USR, Rama de Craiova, por el libro Rhetorica nigra (2010). Recibió el premio OPERA OMNIA de la USR, Rama de Craiova, 2020. Por su actividad cívica recibió el título de Ciudadano de Honor de la ciudad de Orșova, en 2001.
Nicoale Jinga s-a născut în 15 februarie 1950, în satul Izvorul Dulce, comuna Cărpiniștea (actualmente Beceni), județul Buzău. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Buzău (1964-1969) și ale Facultății de Teologie din București (1969-1973). Este preot ortodox (din ianuarie 1974) şi profesează în oraşul în care locuieşte: Orşova, judeţul Mehedinţi. Pentru activitatea preoţească desfăşurată a fost distins cu gradul bisericesc de iconom stavrofor, în anul 1987, de către I.P.S. Nestor Mitropolitul Olteniei. A debutat literar în ziarul judeţean „Viaţa Buzăului” (1 octombrie 1967); debutul în presa literară: revista „Familia” de la Oradea, în 1970; debutul în „Luceafărul”, 1972. Publică poezie, proză și eseuri în diferite reviste literare din țară și din străinătate. Din opera lirică: Viziunea unei mirişti albe, în volumul colectiv de debut „Nouă poeţi” (1984) - debut editorial. Lupta din zori (1988), Vertij (1995), Imbroglio (1997), Glorie maidanezului (2000). Rhetorica nigra (2010), Aisberg (2020), Glonte din amonte (2020). Prezent în antologia Aânc pe adânc - sacerdoţiu liric (2006). Colaborări la diferite reviste literare: „Familia”, „Luceafărul”, „România literară” „Orizont”, „Ramuri”, „Argeş”, „Lumină lină” de la New York, „Cetatea Creştină”, „Orient Latin”, „Terra Griphonis”, „Apollodor”, „Caligraf” şi altele. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1997. Premii: Premiul USR, Filiala Craiova, pentru cartea de versuri Glorie maidanezului (2000). Premiul USR, Filiala Craiova, pentru cartea de versuri Retorica nigra (2010). A primit premiul OPERA OMNIA al Filialei USR CRAIOVA, 2020. Pentru activitatea civică a primit titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Orşova, în 2001.
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.