Poesía

La lengua rumana: La patria de la poesía. Mihai Octavian Ioana (Rumanía). Traducción de Carmen Bulzan

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Mihai Octavian Ioana (1960)

 

Traducción del rumano al español de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

„El zorro Alonso está, pues, inscrito entre el soliloquio poético y el intervalo fugitivo transitorio de una hipóstasis lírica inestable, la hipótesis y la hipóstasis ferina de un pensamiento poético, destinado a morir en su matorral de papel, a reabsorberse en el inevitable texto, a reducir a unas pobres letras cojeadas en una página de libro”.

 

Dan Buciumeanu

 

 

 

 

ALLÍ, MUY LEJOS

 

Es posible que te llames

un rato Alonso

como un hombre gentil

que escribe sus memorias.

 

Alonso,

La llanura lisa está contigo,

en el mismo tiempo huye contigo

y nadie lo sabe

si allí, lejos,

encontrarás el cielo

o barrancos.

 

Rasca y ladra, Alonso

creerá a las mujeres

que las llamas.

 

 

 

 

EL AMBIENTE DEL ECO

 

María, la bestia del comercio

disminuye el bosque.

Sólo cardos, sólo arbustos sucios,

un hocico de bota en la fuente clara

donde la sombra de las últimas hayas

se rascan de las piedras verdes.

 

Donde alguna vez era fresquito

y los fresas

endulzaban las hierbas enanas

ahora son areniscas calientes

entre los que se esconden

lagartos enérgicos

y la trucha -

se retoza sentadillas

en el vientre del señor turista.

 

De astillas

los niños aprenden en la escuela

el bosque.

Y del aserrín

la aureola de perfumes

del abeto.

Mi mundo burlado

impotente se lamenta

Cuánto tiempo me más llama Alonso

como un valle desnudo

soy

cuanto menos bosque

tanto más lejos

mi grito

penetrará

nada

perturbando

el ambiente del eco.

 

 

 

 

DOS SILENCIOS ASOMBRADOS

 

Creería que me amas, María.

Así como el cielo se baña

en el agua

y las nubes son impulsadas por las palas del otoño

lo más lejos posible

ultramar

a la orilla.

 

Podría llamarme Alonso.

Y si entonces

cuando yo pienso extremadamente intensamente

a ti

tú no te despiertas perpleja

desde el sueño

este tormento es inútil.

 

Nos quedamos sólo dos silencios asombrados,

dos hojas sombrías

tocadas por las garras calientes de la sequedad.

 

Por supuesto, tú eres aquella

Casa de los ciegos, sólo ventanas.

No puedo buscarte más.

Estás en todas partes.

 

 

 

 

SIN MEANDROS

 

Cuánto tiempo me más llama Alonso

desprecio la duda,

los trajes fríos de diciembre

y la sombra de la espiga

del árbol congelado.

 

María, el camino que sigo

es recto.

Sin significados ocultos,

sin engaño

con que vosotros habéis engañado

una larga lista de peligros

y el tiempo.

 

Para arrodillar

no me arrodillaré

nunca.

No entiendo

este tonto hábito humano.

Te amaré

como el río

que se desemboca sin meandros

en el mar.

 

 

 

 

A HURTADILLAS

 

Todos los tesoros estaban dominados

la plata estaba tan cerca del oro

que andábamos susurrando

que no nos adoremos,

que no nos chocamos por las campanas clamorosas

que dan imprudentes un rumor

sobre nuestro fallecimiento.

 

Me temo, María,

del viento traqueteante del campo

del olor de las plantas pobres,

criadas entre espinas,

pero cuya ofrenda

cae inocente, por la noche,

y se sienta

a un paso por encima de la tierra

pesado

como a los campesinos cansados

en el verano, a la sombra

para el almuerzo.

Como los susurros inocentes

como las flores que en el otoño

se esconden en el polvo,

así que vamos a hurtadillas,

desconocidos

y sólo las hierbas de cobre

nos consolaran

años y años la oración llevándonos.

 

 

 

 

UN CISNE CIEGO

 

Cuánto tiempo me más llama Alonso

soy inflexible en mi pasión por los dioses.

 

Cada paso mío

continúa un gesto esbozado de una mano insegura

allí arriba,

frente al espejo.

 

Y especialmente la historia:

Ella es tan hermosa

que Leda es su nombre.

 

Ay, cuánto tiempo me más llama Alonso

pienso en esta mujer

a quién se acerca el amor:

Plumas blancas, cuello largo.

Eso es.

Un cisne ciego.

 

 

 

 

EL HOMBRE MIRADO DE CERCA

 

María, a ti puedo confesarme fácilmente:

El hombre mirado de cerca

es una bestia.

Incluso en la noche insondable

yo los veo

su odio y sus males mañas.

Veo crecer el cabello sin piedad

en las piernas de las niñas

las manos cubiertas con escamas de los viejos

y los pensamientos sangrientos

de las mentes de los hombres

sedientos de riqueza y de gloria.

 

La mano que hoy acaricia

la cresta del gallo

y los cuernos del cordero apenas brotados

sin hesitar

los pasará hábilmente el cuchillo a sus cuellos.

En los sonidos de la música de fiesta

las amas de casa se pavonearán

con las bandejas llenas

de los cuales mis hermanos preparados hábilmente

se volverán a bocas lujuriosas

de comensales, gatos y mastines.

Cuánto me más llama Alonso

acecho la rata en la hierba

y el conejo

en la nieve recién caída

y no me jacto

que di nombres a todos los animales

mientras pienso salivando

en un mapa en relieve

con montañas y mesetas

de carne picada.

 

 

 

 

TEMIENDO, CANTO

 

Cuánto me más llama Alonso

temiéndome

canto sobre una dulce maravilla.

 

¡Ay, ay! las piezas tiernas

las manos, el cuello

¡Ay, ay! belleza desconcertante.

 

Tú te bañadas en un estanque

cubriendo tus senos con peces

y no podías verme escondido

como un hongo por helechos.

María, ningún árbol creció más alto

como mi sangre en ese día

Ramas calientes brotaban de mis pupilas

hojas y flores

estaban apareciendo

de mi corazón fructífero.

 

Tu cuerpo de diosa doraba

las piedras, la hierba y a mi hasta ahora

cuando el pueblo está suficientemente lejos

para que pueda

soñar contigo lentamente.

 

 

 

 

ASESINADO EN UNA NOCHE

 

María, mi alma

se mudó a un zorro.

Muchas cosas yo pudiera

decirte sobre

mi inocente salvaje

cómo sobre los campos

en el trance de la noche

con una jauría de perros siguiendo mis pasos

corro.

 

Cuánta alegría

la bala salvadora, en una noche,

si me llegara, María.

 

Oh, la ola de sangre en el campo

y todos los pecados

los veré,

mi vida pasando en otra

más acogedora y más corta.

 

María, cuánto tiempo me más llamo Alonso

te amo y te espero en un zorro.

 

 

 

 

UN CAPRICHO MINUCIOSO

 

Es hora, María.

Como cualquier personaje,

soy un aspecto de la imperfección

y mi lugar

será a partir de ahora

en la espesura de papel

mi guarida

una página en letras cojeadas.

 

Yo soy Alonso

- cuanto me más llama -

un capricho que quería ser

un rato

minuciosamente

y a quien se acerca imperceptiblemente

la última pestaña

la última palabra

el último punto.

Adiós, María.

Por miedo de las estrellas sospechosas

digámonos adiós.

Tal vez llorarás, tal vez no.

Pero yo lo sé

que, en lo que respecta a la luz,

ella se recibe más fácilmente

por el ojo lloroso.

 

 

 

 

MUDEZ

 

María, no puedo

escribirte ninguna

palabra,

pero rasco con la garra

la tierra frente a ti

hasta cuando el perro muerto

comienza a ladrar

con la boca llena de gusanos.

 

Me gustaría contártelo

sobre mi infancia entre lobos

o al menos descríbelo a ti

la mirada con la que

la caza se separa de la vida

pero cada vez más fuerte

mis mandíbulas culpables están enredadas

cada vez más confuso

es el idioma en que hablo.

Pero lo más difícil para mí es

que no puedo

fijar en vocabularios integrales

el tipo

en que llevas tu estatura por la arboleda

y tu paso

que pisa impasiblemente

como la hierba.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Vulpea Alonso se înscrie aşadar între solilocviu poetic şi răstimpul fugitiv tranzitoriu al unei instabile ipostaze lirice, ipoteză şi ipostază ferină a unui gând poetic, menită să moară în desişul ei de hârtie, să se resoarbă în inevitabilul text, să se reducă la nişte biete litere schimonosite pe-o pagină de carte.”

 

Dan Buciumeanu

 

 

 

 

ACOLO, DEPARTE

 

S-ar putea să te numeşti

o vreme Alonso

asemeni unui om blând

care-şi scrie memoriile.

 

Alonso,

Câmpia netedă este cu tine,

o dată cu tine fuge

şi nu ştie nimeni

dacă acolo, departe,

veţi găsi cerul

sau râpile.

 

Scurmă şi latră, Alonso

vor crede femeile

că le chemi.

 

 

 

 

AMBIANŢA ECOULUI

 

Maria, fiara comerţului

împuţinează pădurea.

Numai scaieţi, numai tufe murdare,

un bot de cizmă în izvorul limpede

unde umbra ultimilor fagi

se zgârie de pietrele verzi.

 

Unde altădată era răcoare

şi frăguţele

îndulceau ierburile pitice

acum sunt gresii fierbinţi

printre care se-ascund

vioaie şopârlele

iar păstrăvul -

se zbenguie ghemotoace

în burta domnului turist.

 

Din aşchii

copiii învaţă la şcoală

pădurea.

Şi din rumeguş

aura de parfumuri

a bradului.

Lumea mea batjocorită

neputincioasă se vaită

Cât timp mă mai cheamă Alonso

ca o vale dezgolită

sunt

cu cât mai puţină pădure

cu atât mai departe

ţipătul meu

va pătrunde

nimic

tulburând

ambianţa ecoului

 

 

 

 

DOUĂ LINIŞTI MIRATE

 

Aş crede că mă iubeşti, Maria.

Aşa cum cerul se scaldă

în apă

şi norii sunt mânaţi de lopeţile toamnei

cât mai departe

de peste mare

spre ţărm.

 

S-ar putea să mă cheme Alonso.

Iar dacă atunci

când eu mă gândesc nespus de intens

la tine

tu nu te trezeşti nedumerită

din somn

zadarnic e chinul acesta.

 

Noi rămânem doar două linişti mirate,

două frunze posomorâte

atinse de ghearele fierbinţi ale uscăciunii.

 

Tu eşti de bună seamă acea

Casă a orbilor, numai fereşti.

Nu te mai pot căuta.

O pretutindene eşti.

 

 

 

 

FĂRĂ MEANDRE

 

Cât timp mă mai cheamă Alonso

dispreţuiesc îndoiala,

straiele reci de decembrie

şi umbra ţepoasă

a copacului îngheţat.

 

Maria, calea pe care-o urmez

este dreaptă.

Fără tâlcuri ascunse,

fără prefecătoria

cu care voi aţi păcălit

lungul şir de primejdii

şi timpul.

 

De îngenuncheat

nu voi îngenunchea însă

niciodată.

Nu înţeleg

acest caraghios obicei omenesc.

Te voi iubi

asemeni râului

care se varsă fără meandre

în mare.

 

 

 

 

FURIŞAREA

 

Toate comorile erau supuse

argintul era atât de aproape aurului

încât mergeam pe şoptite

să nu ne aurim,

să nu ne izbim de clopotele clevetitoare

care să dea nesăbuite zvon

despre trecerea noastră.

 

Mi-e teamă, Maria,

de vântul zănatic al câmpului

de mirosul plantelor sărăcăcioase,

crescute prin spini,

dar a căror ofrandă

cade nevinovată, seara,

şi se aşează

la o şchioapă deasupra pământului

grea

aidoma ţăranilor obosiţi

vara, la umbră

pentru masa de prânz.

Ca şoaptele cele nevinovate

ca florile care toamna

se-ascund în ţărână,

aşa să ne furişăm,

neştiuţi

şi numai ierburile arămii

să ne mângâie

ani şi ani rugăciunea purtându-ne.

 

 

 

 

O LEBĂDĂ OARBĂ

 

Cât timp mă mai cheamă Alonso

sunt neînduplecat în pasiunea mea pentru zei.

 

Fiecare pas al meu

continuă un gest schiţat cu mână nesigură

acolo sus,

în faţa oglinzii.

 

Şi mai ales întâmplarea:

Ea este atât de frumoasă

încât Leda este numele său.

 

Vai, cât timp mă mai cheamă Alonso

mă gândesc la această femeie

de care se-apropie dragostea:

Albele pene, gâtul prelung.

Atât.

O lebădă oarbă.

 

 

 

 

OMUL PRIVIT DE APROAPE

 

Maria, ţie îţi pot foarte lesne mărturisi:

Omul privit de aproape

e-o fiară.

Chiar şi în noaptea cea nepătrunsă

eu îi văd

urăţenia şi relele sale năravuri.

Văd părul crescând nemilos

pe picioarele fetelor

mâinile acoperite cu solzi ale celor bătrâni

şi gândurile sângeroase

din minţile bărbaţilor

setoşi de avuţie şi glorie.

 

Mâna care azi mângâie

creasta cocoşului

şi abia înmugurite corniţele mielului

fără şovăire

le va trece iscusită pe la gât tăişul.

În sunetele muzicilor de sărbătoare

gospodine se vor făli

cu tăvile pline

din care fraţii mei gătiţi cu pricepere

se vor îndrepta spre guri pofticioase

de meseni, pisici şi dulăi.

Cât timp mă mai cheamă Alonso

pândesc şobolanul în iarbă

şi iepurele

în omătul proaspăt căzut

şi nu mă laud

că am dat nume tuturor animalelor

în timp ce mă gândesc salivând

la o hartă în relief

cu munţi şi podişuri

de carne tocată.

 

 

 

 

TEMÂNDU-MĂ, CÂNT

 

Cât timp mă mai cheamă Alonso

temându-mă

cânt despre o dulce minune.

 

Ay, Ay! părţile gingaşe

mâinile, gâtul

Ay, Ay! frumuseţe aiuritoare.

 

Tu te scăldai într-un iaz

acoperindu-ţi sânii cu peşti

şi nu mă puteai vedea ascuns

ca o ciupercă prin ferigi.

Maria, nici un arbore nu a crescut mai înalt

ca sângele meu în ziua aceea

Ramuri fierbinţi îmi ţâşneau din pupile

frunze şi flori

se iveau

din inima mea fructiferă.

 

Trupul tău de zeiţă aurea

pietrele, iarba şi pe mine până acum

când satul este îndeajuns de departe

ca să te pot

pe îndelete visa.

 

 

 

 

UCIS ÎNTR-O NOAPTE

 

Maria, sufletul meu

s-a mutat într-o vulpe.

Verzi şi uscate aş putea

să-ţi înşir despre

sălbăticia mea nevinovată

cum peste câmpuri

în cumpăna nopţii

cu o haită de câini pe urmele mele

alerg.

 

Câtă bucurie

glonţul izbăvitor, într-o noapte,

de m-ar ajunge, Maria.

 

Oh, valul de sânge pe câmp

şi toate păcatele

le voi vedea,

viaţa mea trecând într-o alta

mai primitoare şi mai puţină.

 

Maria, cât timp mă mai cheamă Alonso

te iubesc şi te aştept într-o vulpe.

 

 

 

 

UN CAPRICIU TEMEINIC

 

E timpul, Maria.

Ca orice personaj,

sunt un aspect al imperfecţiunii

şi locul meu

va fi de acum încolo

în desişul de hârtie

vizuina mea

o pagină cu litere schimonosite.

 

Eu sunt Alonso

- cât mă mai cheamă -

un capriciu ce s-a voit

o vreme

temeinic

şi căruia i se apropie pe nesimţite

ultima filă

ultimul cuvânt

ultimul punct.

Cu bine, Maria.

De teama stelelor bănuitoare

să ne luăm rămas bun.

Poate vei plânge, poate nu.

Eu ştiu însă

că, în ceea ce priveşte lumina,

ea mult mai lesne este primită

de ochiul înlăcrimat.

 

 

 

 

MUŢENIE

 

Maria, eu nu-ţi pot

scrie ţie nici un

cuvânt

dar scurm cu gheara

pământul în faţa ta

până când câinele mort

începe să latre

cu gura plină de viermi.

 

Aş vrea să-ţi povestesc

copilăria mea între lupi

sau măcar să-ţi descriu

privirea cu care

se desparte de viaţă vânatul

dar tot mai tare

mi se-ncleştează fălcile vinovate

tot mai confuză

e limba în care vorbesc.

Cel mai greu mi-este însă

că nu pot

să fixez în vocabule cuprinzătoare

felul

în care îţi porţi statura prin crâng

şi pasul tău

care calcă nepăsător

aidoma ierbii.

 

 

Noviembre de 2022

 

Mihai Octavian Ioana (n. 1960, Lupeni, condado de Hunedoara), graduada en la Facultad de Filología, Universidad de Timișoara, maestro de secundaria en Drobeta-Turnu Severin, condado de Mehedinţi. Debut en volumen: Cu ochiul liber (Con el ojo libre), Prier, Craiova, 2002 (Premio de la Fundación „Alice Voinescu” en el Festival Nacional de Poesía „Sensul iubirii”/ El Sentido del Amor, 2001). Otros libros: „Alonso şi Concertul” / „Alonso y el Concierto”, 2006, „Frizeria din turn” / „La barbería en la torre”, 2011, „Pluralul Majestăţii”/„El plural de la Majestad”, 2015, „Piersica romană”/ „El melocotón romano”, 2020 y otros. Sus poemas han aparecido en las revistas Orizont, Ramuri, Amfiteatru, Calende, Arges, Amfitrion, Caligraf, Forum studențesc, Autograf, Columna, Latin Orient, Poesis, Paradigma 21, Vatra. Premios: Gran Premio Romulus Guga, Târgu Mureş, 1988; Segundo Premio, Tudor Arghezi, Târgu Jiu, 1992; Premio Fundación Lucian Blaga, Sebeș, Alba, 1994; Premio Nichifor Crainic, Giurgiu, 1996; Premio Albatros Publishing House, en el Festival Gheorghe Pituţ, Beiuş, 1997; Premio El libro de poesía del año, por el volumen „Alonso y el Concierto”, Drobeta-Turnu Severin, 2006. Apariciones en volúmenes colectivos. Miembro de pleno derecho de la Unión de Escritores de Rumanίa desde 2016.

 

 

Mihai Octavian Ioana (n. 1960, Lupeni, județul Hunedoara), absolvent al Facultății de Filologie, Universitatea din Timișoara, profesor la liceu în Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Debutul în volum: Cu ochiul liber, Prier, Craiova, 2002 (Premiul Fundaţiei „Alice Voinescu” la Festivalul Naţional de Poezie Sensul iubirii, 2001 ). Alte cărți: Alonso şi Concertul (2006) , Frizeria din turn (2011), Pluralul Majestăţii  (2015), Piersica romană (2020) ș.a. Poeziile sale au apărut în revistele Orizont, Ramuri, Amfiteatru, Calende, Argeş, Amfitrion, Caligraf, Forum studenţesc, Autograf, Columna, Orient latin, Poesis, Paradigma 21, Vatra. Premii: Marele Premiu Romulus Guga , Târgu Mureş, 1988; Premiul al II-lea, Tudor Arghezi, Târgu. Jiu, 1992; Premiul Fundaţiei Lucian Blaga, Sebeş, Alba, 1994; Premiul Nichifor Crainic, Giurgiu, 1996; Premiul Editurii Albatros, la Festivalul Gheorghe Pituţ, Beiuş, 1997; Premiul Cartea de poezie a anului, pentru volumul „Alonso şi Concertul”, Drobeta-Turnu Severin, 2006. Apariții în volume colective. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din 2016.

 

 

 

 

Carmen Bulzan (Drobeta-Turnu Severin, Rumania, n. 1953). Licenciada en Filosofía en la Universidad de Bucarest. Catedrática y doctora en sociología, participo a los seminarios organizados por CIFEDHOP Geneva (Suiza) y ha obtenido becas en los programas: ArionComeniusErasmusYouth, de la Unión Europea, también en programas de Consejo de Europa en: España, Portugal, Francia, Alemania. Poeta, ensayista, traductora de/al español, portugués, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. En su obra literaria encuentran: ensayos, diarios (español, catalán, compostelano), epistolarios, monografías y 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Clipe spaniole / Instantes españoles (2014), Armonii celeste /Armonías celestiales (2018), Gravitația cerului / La gravitación del cielo(2018), Umbra tăinuitei lumini / Sombra de la misteriosa luz (2019), Pe cărările dorului  (2019), Sonetele iubirii târzii (2019), Arca de las lágrimas (2020). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe, albanés y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez, Jose Ramón Ripoll (España), Claudio Murilo Leal, Edir Meirelles, Juçara Valverde, Marcia Barroca  (Brasil), Luis Cruz-Villalobos (Chile) y. o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía „Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018), Le prix de la traduction otorgado por la Academia Internacional ”Mihai Emienscu” (2022).  entre otros.  Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como „Huésped distinguido” de la Ciudad de Salamanca (2018), España.