La lengua rumana: La patria de la poesía. Mihai Octavian Ioana (Rumanía). Traducción de Carmen Bulzan
La lengua rumana: La patria de la poesía
Mihai Octavian Ioana (1960)
Traducción del rumano al español de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
„El zorro Alonso está, pues, inscrito entre el soliloquio poético y el intervalo fugitivo transitorio de una hipóstasis lírica inestable, la hipótesis y la hipóstasis ferina de un pensamiento poético, destinado a morir en su matorral de papel, a reabsorberse en el inevitable texto, a reducir a unas pobres letras cojeadas en una página de libro”.
Dan Buciumeanu
ALLÍ, MUY LEJOS
Es posible que te llames
un rato Alonso
como un hombre gentil
que escribe sus memorias.
Alonso,
La llanura lisa está contigo,
en el mismo tiempo huye contigo
y nadie lo sabe
si allí, lejos,
encontrarás el cielo
o barrancos.
Rasca y ladra, Alonso
creerá a las mujeres
que las llamas.
EL AMBIENTE DEL ECO
María, la bestia del comercio
disminuye el bosque.
Sólo cardos, sólo arbustos sucios,
un hocico de bota en la fuente clara
donde la sombra de las últimas hayas
se rascan de las piedras verdes.
Donde alguna vez era fresquito
y los fresas
endulzaban las hierbas enanas
ahora son areniscas calientes
entre los que se esconden
lagartos enérgicos
y la trucha -
se retoza sentadillas
en el vientre del señor turista.
De astillas
los niños aprenden en la escuela
el bosque.
Y del aserrín
la aureola de perfumes
del abeto.
Mi mundo burlado
impotente se lamenta
Cuánto tiempo me más llama Alonso
como un valle desnudo
soy
cuanto menos bosque
tanto más lejos
mi grito
penetrará
nada
perturbando
el ambiente del eco.
DOS SILENCIOS ASOMBRADOS
Creería que me amas, María.
Así como el cielo se baña
en el agua
y las nubes son impulsadas por las palas del otoño
lo más lejos posible
ultramar
a la orilla.
Podría llamarme Alonso.
Y si entonces
cuando yo pienso extremadamente intensamente
a ti
tú no te despiertas perpleja
desde el sueño
este tormento es inútil.
Nos quedamos sólo dos silencios asombrados,
dos hojas sombrías
tocadas por las garras calientes de la sequedad.
Por supuesto, tú eres aquella
Casa de los ciegos, sólo ventanas.
No puedo buscarte más.
Estás en todas partes.
SIN MEANDROS
Cuánto tiempo me más llama Alonso
desprecio la duda,
los trajes fríos de diciembre
y la sombra de la espiga
del árbol congelado.
María, el camino que sigo
es recto.
Sin significados ocultos,
sin engaño
con que vosotros habéis engañado
una larga lista de peligros
y el tiempo.
Para arrodillar
no me arrodillaré
nunca.
No entiendo
este tonto hábito humano.
Te amaré
como el río
que se desemboca sin meandros
en el mar.
A HURTADILLAS
Todos los tesoros estaban dominados
la plata estaba tan cerca del oro
que andábamos susurrando
que no nos adoremos,
que no nos chocamos por las campanas clamorosas
que dan imprudentes un rumor
sobre nuestro fallecimiento.
Me temo, María,
del viento traqueteante del campo
del olor de las plantas pobres,
criadas entre espinas,
pero cuya ofrenda
cae inocente, por la noche,
y se sienta
a un paso por encima de la tierra
pesado
como a los campesinos cansados
en el verano, a la sombra
para el almuerzo.
Como los susurros inocentes
como las flores que en el otoño
se esconden en el polvo,
así que vamos a hurtadillas,
desconocidos
y sólo las hierbas de cobre
nos consolaran
años y años la oración llevándonos.
UN CISNE CIEGO
Cuánto tiempo me más llama Alonso
soy inflexible en mi pasión por los dioses.
Cada paso mío
continúa un gesto esbozado de una mano insegura
allí arriba,
frente al espejo.
Y especialmente la historia:
Ella es tan hermosa
que Leda es su nombre.
Ay, cuánto tiempo me más llama Alonso
pienso en esta mujer
a quién se acerca el amor:
Plumas blancas, cuello largo.
Eso es.
Un cisne ciego.
EL HOMBRE MIRADO DE CERCA
María, a ti puedo confesarme fácilmente:
El hombre mirado de cerca
es una bestia.
Incluso en la noche insondable
yo los veo
su odio y sus males mañas.
Veo crecer el cabello sin piedad
en las piernas de las niñas
las manos cubiertas con escamas de los viejos
y los pensamientos sangrientos
de las mentes de los hombres
sedientos de riqueza y de gloria.
La mano que hoy acaricia
la cresta del gallo
y los cuernos del cordero apenas brotados
sin hesitar
los pasará hábilmente el cuchillo a sus cuellos.
En los sonidos de la música de fiesta
las amas de casa se pavonearán
con las bandejas llenas
de los cuales mis hermanos preparados hábilmente
se volverán a bocas lujuriosas
de comensales, gatos y mastines.
Cuánto me más llama Alonso
acecho la rata en la hierba
y el conejo
en la nieve recién caída
y no me jacto
que di nombres a todos los animales
mientras pienso salivando
en un mapa en relieve
con montañas y mesetas
de carne picada.
TEMIENDO, CANTO
Cuánto me más llama Alonso
temiéndome
canto sobre una dulce maravilla.
¡Ay, ay! las piezas tiernas
las manos, el cuello
¡Ay, ay! belleza desconcertante.
Tú te bañadas en un estanque
cubriendo tus senos con peces
y no podías verme escondido
como un hongo por helechos.
María, ningún árbol creció más alto
como mi sangre en ese día
Ramas calientes brotaban de mis pupilas
hojas y flores
estaban apareciendo
de mi corazón fructífero.
Tu cuerpo de diosa doraba
las piedras, la hierba y a mi hasta ahora
cuando el pueblo está suficientemente lejos
para que pueda
soñar contigo lentamente.
ASESINADO EN UNA NOCHE
María, mi alma
se mudó a un zorro.
Muchas cosas yo pudiera
decirte sobre
mi inocente salvaje
cómo sobre los campos
en el trance de la noche
con una jauría de perros siguiendo mis pasos
corro.
Cuánta alegría
la bala salvadora, en una noche,
si me llegara, María.
Oh, la ola de sangre en el campo
y todos los pecados
los veré,
mi vida pasando en otra
más acogedora y más corta.
María, cuánto tiempo me más llamo Alonso
te amo y te espero en un zorro.
UN CAPRICHO MINUCIOSO
Es hora, María.
Como cualquier personaje,
soy un aspecto de la imperfección
y mi lugar
será a partir de ahora
en la espesura de papel
mi guarida
una página en letras cojeadas.
Yo soy Alonso
- cuanto me más llama -
un capricho que quería ser
un rato
minuciosamente
y a quien se acerca imperceptiblemente
la última pestaña
la última palabra
el último punto.
Adiós, María.
Por miedo de las estrellas sospechosas
digámonos adiós.
Tal vez llorarás, tal vez no.
Pero yo lo sé
que, en lo que respecta a la luz,
ella se recibe más fácilmente
por el ojo lloroso.
MUDEZ
María, no puedo
escribirte ninguna
palabra,
pero rasco con la garra
la tierra frente a ti
hasta cuando el perro muerto
comienza a ladrar
con la boca llena de gusanos.
Me gustaría contártelo
sobre mi infancia entre lobos
o al menos descríbelo a ti
la mirada con la que
la caza se separa de la vida
pero cada vez más fuerte
mis mandíbulas culpables están enredadas
cada vez más confuso
es el idioma en que hablo.
Pero lo más difícil para mí es
que no puedo
fijar en vocabularios integrales
el tipo
en que llevas tu estatura por la arboleda
y tu paso
que pisa impasiblemente
como la hierba.
„Vulpea Alonso se înscrie aşadar între solilocviu poetic şi răstimpul fugitiv tranzitoriu al unei instabile ipostaze lirice, ipoteză şi ipostază ferină a unui gând poetic, menită să moară în desişul ei de hârtie, să se resoarbă în inevitabilul text, să se reducă la nişte biete litere schimonosite pe-o pagină de carte.”
Dan Buciumeanu
ACOLO, DEPARTE
S-ar putea să te numeşti
o vreme Alonso
asemeni unui om blând
care-şi scrie memoriile.
Alonso,
Câmpia netedă este cu tine,
o dată cu tine fuge
şi nu ştie nimeni
dacă acolo, departe,
veţi găsi cerul
sau râpile.
Scurmă şi latră, Alonso
vor crede femeile
că le chemi.
AMBIANŢA ECOULUI
Maria, fiara comerţului
împuţinează pădurea.
Numai scaieţi, numai tufe murdare,
un bot de cizmă în izvorul limpede
unde umbra ultimilor fagi
se zgârie de pietrele verzi.
Unde altădată era răcoare
şi frăguţele
îndulceau ierburile pitice
acum sunt gresii fierbinţi
printre care se-ascund
vioaie şopârlele
iar păstrăvul -
se zbenguie ghemotoace
în burta domnului turist.
Din aşchii
copiii învaţă la şcoală
pădurea.
Şi din rumeguş
aura de parfumuri
a bradului.
Lumea mea batjocorită
neputincioasă se vaită
Cât timp mă mai cheamă Alonso
ca o vale dezgolită
sunt
cu cât mai puţină pădure
cu atât mai departe
ţipătul meu
va pătrunde
nimic
tulburând
ambianţa ecoului
DOUĂ LINIŞTI MIRATE
Aş crede că mă iubeşti, Maria.
Aşa cum cerul se scaldă
în apă
şi norii sunt mânaţi de lopeţile toamnei
cât mai departe
de peste mare
spre ţărm.
S-ar putea să mă cheme Alonso.
Iar dacă atunci
când eu mă gândesc nespus de intens
la tine
tu nu te trezeşti nedumerită
din somn
zadarnic e chinul acesta.
Noi rămânem doar două linişti mirate,
două frunze posomorâte
atinse de ghearele fierbinţi ale uscăciunii.
Tu eşti de bună seamă acea
Casă a orbilor, numai fereşti.
Nu te mai pot căuta.
O pretutindene eşti.
FĂRĂ MEANDRE
Cât timp mă mai cheamă Alonso
dispreţuiesc îndoiala,
straiele reci de decembrie
şi umbra ţepoasă
a copacului îngheţat.
Maria, calea pe care-o urmez
este dreaptă.
Fără tâlcuri ascunse,
fără prefecătoria
cu care voi aţi păcălit
lungul şir de primejdii
şi timpul.
De îngenuncheat
nu voi îngenunchea însă
niciodată.
Nu înţeleg
acest caraghios obicei omenesc.
Te voi iubi
asemeni râului
care se varsă fără meandre
în mare.
FURIŞAREA
Toate comorile erau supuse
argintul era atât de aproape aurului
încât mergeam pe şoptite
să nu ne aurim,
să nu ne izbim de clopotele clevetitoare
care să dea nesăbuite zvon
despre trecerea noastră.
Mi-e teamă, Maria,
de vântul zănatic al câmpului
de mirosul plantelor sărăcăcioase,
crescute prin spini,
dar a căror ofrandă
cade nevinovată, seara,
şi se aşează
la o şchioapă deasupra pământului
grea
aidoma ţăranilor obosiţi
vara, la umbră
pentru masa de prânz.
Ca şoaptele cele nevinovate
ca florile care toamna
se-ascund în ţărână,
aşa să ne furişăm,
neştiuţi
şi numai ierburile arămii
să ne mângâie
ani şi ani rugăciunea purtându-ne.
O LEBĂDĂ OARBĂ
Cât timp mă mai cheamă Alonso
sunt neînduplecat în pasiunea mea pentru zei.
Fiecare pas al meu
continuă un gest schiţat cu mână nesigură
acolo sus,
în faţa oglinzii.
Şi mai ales întâmplarea:
Ea este atât de frumoasă
încât Leda este numele său.
Vai, cât timp mă mai cheamă Alonso
mă gândesc la această femeie
de care se-apropie dragostea:
Albele pene, gâtul prelung.
Atât.
O lebădă oarbă.
OMUL PRIVIT DE APROAPE
Maria, ţie îţi pot foarte lesne mărturisi:
Omul privit de aproape
e-o fiară.
Chiar şi în noaptea cea nepătrunsă
eu îi văd
urăţenia şi relele sale năravuri.
Văd părul crescând nemilos
pe picioarele fetelor
mâinile acoperite cu solzi ale celor bătrâni
şi gândurile sângeroase
din minţile bărbaţilor
setoşi de avuţie şi glorie.
Mâna care azi mângâie
creasta cocoşului
şi abia înmugurite corniţele mielului
fără şovăire
le va trece iscusită pe la gât tăişul.
În sunetele muzicilor de sărbătoare
gospodine se vor făli
cu tăvile pline
din care fraţii mei gătiţi cu pricepere
se vor îndrepta spre guri pofticioase
de meseni, pisici şi dulăi.
Cât timp mă mai cheamă Alonso
pândesc şobolanul în iarbă
şi iepurele
în omătul proaspăt căzut
şi nu mă laud
că am dat nume tuturor animalelor
în timp ce mă gândesc salivând
la o hartă în relief
cu munţi şi podişuri
de carne tocată.
TEMÂNDU-MĂ, CÂNT
Cât timp mă mai cheamă Alonso
temându-mă
cânt despre o dulce minune.
Ay, Ay! părţile gingaşe
mâinile, gâtul
Ay, Ay! frumuseţe aiuritoare.
Tu te scăldai într-un iaz
acoperindu-ţi sânii cu peşti
şi nu mă puteai vedea ascuns
ca o ciupercă prin ferigi.
Maria, nici un arbore nu a crescut mai înalt
ca sângele meu în ziua aceea
Ramuri fierbinţi îmi ţâşneau din pupile
frunze şi flori
se iveau
din inima mea fructiferă.
Trupul tău de zeiţă aurea
pietrele, iarba şi pe mine până acum
când satul este îndeajuns de departe
ca să te pot
pe îndelete visa.
UCIS ÎNTR-O NOAPTE
Maria, sufletul meu
s-a mutat într-o vulpe.
Verzi şi uscate aş putea
să-ţi înşir despre
sălbăticia mea nevinovată
cum peste câmpuri
în cumpăna nopţii
cu o haită de câini pe urmele mele
alerg.
Câtă bucurie
glonţul izbăvitor, într-o noapte,
de m-ar ajunge, Maria.
Oh, valul de sânge pe câmp
şi toate păcatele
le voi vedea,
viaţa mea trecând într-o alta
mai primitoare şi mai puţină.
Maria, cât timp mă mai cheamă Alonso
te iubesc şi te aştept într-o vulpe.
UN CAPRICIU TEMEINIC
E timpul, Maria.
Ca orice personaj,
sunt un aspect al imperfecţiunii
şi locul meu
va fi de acum încolo
în desişul de hârtie
vizuina mea
o pagină cu litere schimonosite.
Eu sunt Alonso
- cât mă mai cheamă -
un capriciu ce s-a voit
o vreme
temeinic
şi căruia i se apropie pe nesimţite
ultima filă
ultimul cuvânt
ultimul punct.
Cu bine, Maria.
De teama stelelor bănuitoare
să ne luăm rămas bun.
Poate vei plânge, poate nu.
Eu ştiu însă
că, în ceea ce priveşte lumina,
ea mult mai lesne este primită
de ochiul înlăcrimat.
MUŢENIE
Maria, eu nu-ţi pot
scrie ţie nici un
cuvânt
dar scurm cu gheara
pământul în faţa ta
până când câinele mort
începe să latre
cu gura plină de viermi.
Aş vrea să-ţi povestesc
copilăria mea între lupi
sau măcar să-ţi descriu
privirea cu care
se desparte de viaţă vânatul
dar tot mai tare
mi se-ncleştează fălcile vinovate
tot mai confuză
e limba în care vorbesc.
Cel mai greu mi-este însă
că nu pot
să fixez în vocabule cuprinzătoare
felul
în care îţi porţi statura prin crâng
şi pasul tău
care calcă nepăsător
aidoma ierbii.
Noviembre de 2022
Mihai Octavian Ioana (n. 1960, Lupeni, condado de Hunedoara), graduada en la Facultad de Filología, Universidad de Timișoara, maestro de secundaria en Drobeta-Turnu Severin, condado de Mehedinţi. Debut en volumen: Cu ochiul liber (Con el ojo libre), Prier, Craiova, 2002 (Premio de la Fundación „Alice Voinescu” en el Festival Nacional de Poesía „Sensul iubirii”/ El Sentido del Amor, 2001). Otros libros: „Alonso şi Concertul” / „Alonso y el Concierto”, 2006, „Frizeria din turn” / „La barbería en la torre”, 2011, „Pluralul Majestăţii”/„El plural de la Majestad”, 2015, „Piersica romană”/ „El melocotón romano”, 2020 y otros. Sus poemas han aparecido en las revistas Orizont, Ramuri, Amfiteatru, Calende, Arges, Amfitrion, Caligraf, Forum studențesc, Autograf, Columna, Latin Orient, Poesis, Paradigma 21, Vatra. Premios: Gran Premio Romulus Guga, Târgu Mureş, 1988; Segundo Premio, Tudor Arghezi, Târgu Jiu, 1992; Premio Fundación Lucian Blaga, Sebeș, Alba, 1994; Premio Nichifor Crainic, Giurgiu, 1996; Premio Albatros Publishing House, en el Festival Gheorghe Pituţ, Beiuş, 1997; Premio El libro de poesía del año, por el volumen „Alonso y el Concierto”, Drobeta-Turnu Severin, 2006. Apariciones en volúmenes colectivos. Miembro de pleno derecho de la Unión de Escritores de Rumanίa desde 2016.
Mihai Octavian Ioana (n. 1960, Lupeni, județul Hunedoara), absolvent al Facultății de Filologie, Universitatea din Timișoara, profesor la liceu în Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Debutul în volum: Cu ochiul liber, Prier, Craiova, 2002 (Premiul Fundaţiei „Alice Voinescu” la Festivalul Naţional de Poezie Sensul iubirii, 2001 ). Alte cărți: Alonso şi Concertul (2006) , Frizeria din turn (2011), Pluralul Majestăţii (2015), Piersica romană (2020) ș.a. Poeziile sale au apărut în revistele Orizont, Ramuri, Amfiteatru, Calende, Argeş, Amfitrion, Caligraf, Forum studenţesc, Autograf, Columna, Orient latin, Poesis, Paradigma 21, Vatra. Premii: Marele Premiu Romulus Guga , Târgu Mureş, 1988; Premiul al II-lea, Tudor Arghezi, Târgu. Jiu, 1992; Premiul Fundaţiei Lucian Blaga, Sebeş, Alba, 1994; Premiul Nichifor Crainic, Giurgiu, 1996; Premiul Editurii Albatros, la Festivalul Gheorghe Pituţ, Beiuş, 1997; Premiul Cartea de poezie a anului, pentru volumul „Alonso şi Concertul”, Drobeta-Turnu Severin, 2006. Apariții în volume colective. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din 2016.
Carmen Bulzan (Drobeta-Turnu Severin, Rumania, n. 1953). Licenciada en Filosofía en la Universidad de Bucarest. Catedrática y doctora en sociología, participo a los seminarios organizados por CIFEDHOP Geneva (Suiza) y ha obtenido becas en los programas: Arion, Comenius, Erasmus, Youth, de la Unión Europea, también en programas de Consejo de Europa en: España, Portugal, Francia, Alemania. Poeta, ensayista, traductora de/al español, portugués, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. En su obra literaria encuentran: ensayos, diarios (español, catalán, compostelano), epistolarios, monografías y 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Clipe spaniole / Instantes españoles (2014), Armonii celeste /Armonías celestiales (2018), Gravitația cerului / La gravitación del cielo(2018), Umbra tăinuitei lumini / Sombra de la misteriosa luz (2019), Pe cărările dorului (2019), Sonetele iubirii târzii (2019), Arca de las lágrimas (2020). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe, albanés y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez, Jose Ramón Ripoll (España), Claudio Murilo Leal, Edir Meirelles, Juçara Valverde, Marcia Barroca (Brasil), Luis Cruz-Villalobos (Chile) y. o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía „Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018), Le prix de la traduction otorgado por la Academia Internacional ”Mihai Emienscu” (2022). entre otros. Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como „Huésped distinguido” de la Ciudad de Salamanca (2018), España.