La lengua rumana: La patria de la poesía. Mihai Firică (Rumanía). Traducción de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Continuamos con una selección de los poetas rumanos.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Mihai Firică (Rumanía, 1970)

 

Traducción del rumano al español de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

Tú sonríes solo de noche

 

Tú sonríes solo de noche.

Paredes de cera absorben la oración.

Estoy conversando con Dios asentado a cáscaras de nuez,

deletreo en voz tranquila, acaricio las palabras.

Santos eran amigos míos antes de estar puesto arriba,

junto a Él para estar en un sentido,

me han devenido inútiles de todos modos.

Tal vez regresaran por decadencia,

esconderán entre las raíces

aspirando a la luz.

 

De la ciudad trastorno caen soles.

Tu corazón es un animal caliente codilleado en mis brazos.

La noche esta fría, tiene redondas y pálidas estrellas,

se deshace en decenas de pétalos por la mañana

cuando ya no sabemos nuestros nombres

y porque, desde cuándo y al cuales son todas estas fotos

de donde nos miran extranjeros.

Nado en un par de fragmentos que brillan intensamente

- un ave que nos cubre con las alas abiertas

nos toca con su pico de oro -

no te recordarás mi nombre

cuando mirarás la foto desvanecida y amarillada.

Esta pasa cuando las jóvenes mujeres cortan el pelo

y el viento lo lleva de aquí allí.

 

 

 

 

Anillos perdidos en océanos desconocidos

 

Los recuerdos, estas  novias perdidas,

los deja en el cajón secreto -

anillos perdidos en océanos desconocidos.

 

Olvidamos las cosas y los años lloran sobre nosotros.

Dibujamos muros y construimos caminos de papel,

coloramos los días,

pero hoy nos envuélvanos en pulido y humo.

Santos pequeños,

dominados de presente y lucidez,

nos perdemos cuando las estrellas caen

en las noches de invierno.

 

No me mira como a una piedra,

soy solo un diario en que escribes cada día,

pero eso se aprende en la universidad

de libros con paginas amarilladas.

Dos mundos son unidos por los hombres,

así como el tiempo pasa por la clepsidra

mezclando los siglos.

 

Hago colección de ficciones refinadas e historias perdidas,

yo no soy culpable y me corto la lengua en juego.

 

Alejandro, tu nombre flota por la ciudad,

suspendido por las hojas de cristal,

llevado por las aves con plumas de oro,

laminado por  las piedras del rio que ama las orillas.

Soy un pescador que espera en silencio.

Una imagen rota de mí,

llevado por las aguas de cada vez más profundas.

 

 

 

 

Cuentos para los niños desobedientes

 

Entro y salgo con una sonrisa,

cruzo de un lado al otro el mar que no perdona.

Me dieron las pastillas las damas sin caras -

tú eres nuestro hermano de aquí y de más allá -

nos rompieron sobre las manos y los pies,

al final del día encontré también las jeringas.

El perro Judas había dado su fin sin nosotros,

sin alcohol y sin letras redondeado serán nuestras vidas,

sombras destrozadas sin dormir.

No lastimaría quedarme en mi casa,

espera pegado al muro y escucha el reloj tocado de óxido,

escuchar como se secan los recuerdos en las viejas caras.

(ay,  señora, marchita, su muerto parece más vivo

seguramente la ternura tiene un precio y el sombrero te atrapa y

el color y el modelo, ay pero también los gestos,

le han amado hasta la última hora).

Hasta que nos separemos

esculpo el diario con la cortapluma aburrida.

Adiós y hasta la vista, escucho voces,

palabras como vidrio garabateado.

Y el secundario se atascó, pero nunca se sabe, estimada señora.

Adiós, no, no, mejor hasta la vista!

 

 

 

 

En algún lugar en la oscuridad

 

En algún lugar en la oscuridad me veo,

el que espera con mueca en la cara,

con una sonrisa amarga en el rincón de la boca.

El crisantemo de ceniza y la casa cerrada,

un cuadro colgado volcado.

Un largo día me deseaba,

me arrepentí de no haberlo detenido para abrazarle,

pegándomele a mi pecho, sincronizarnos los latidos de las corazones.

La momia del bosque está jugando -

encontrar un lugar es un arte

como el milagro de sobrevivir entre amigos y mesas redondas,

partidas de la casa en ningún lugar y regresos más tarde posibles.

Lágrima después de lágrima - pero sigue respirando.

Y si fuera toda la vida piedra petrificada,

y si ni los muchos años no me o bastara,

igual de insistente,  como la lágrima en la mejilla de un niño perdido,

te esperaría.

 

 

 

 

La sonrisa de la sombra

 

Para la que fue y será Jacqueline

 

El sol nunca se pone.

Ni el corazón que no deja de ofrecer vida

siempre que el amor lo haga brillar,

siempre que el amor viva.

No desaparecen tampoco ni las montañas,

ni los mares,

ni el fuego en el fondo de la tierra.

El sol nunca se pone.

Y la sonrisa de los niños tampoco desaparece,

siempre que el amor de la madre y del padre

ilumina los días más oscuros.

Y si el sol nunca se pone,

¿cómo podría no sonreír

la sombra de la hermosa J.?,

que, firmemente, siempre estará unida

con su amante.

 

 

 

 

Febrero solo contigo

 

El mar está en calma, y me susurras,

las olas traen a la orilla los cadáveres de púrpura,

es el único intercambio honesto de este último invierno,

en febrero solo contigo.

Los muertos se elevan sobre el agua y caen,

el velo de niebla se cierra detrás de ellos.

 

Respiro el oro esparcido entre nosotros,

dos piedras acariciadas por el viento extranjero.

En el fondo del corazón,

aumenta el amor por ti, misteriosamente,

en el largo silencio usado como una máscara.

Si va a vagar detrás de una nube,

le preguntaré al sol

para buscar una sonrisa en tu rostro,

encontrarte un día,

sin ser molestado por el rugido del mar.

Dios no da reposo,

nos coloca bajo la suela húmeda y fría.

 

Febrero sin ti - caballo blanco vagando por las colinas.

 

 

 

 

Sabía tu nombre pero lo olvidé

 

Una hendidura abierta sobre una cicatriz.

El lado oscuro del miedo me golpea,

siento mis brazos arrancados de mis hombros.

Cruzo el abrasador de la noche con la sed en mente.

Si no voy a dejar este idioma, ahí es donde estás.

Sigo una columna deambulando con sentimientos,

desconcertado por la alegría de una muerte rápida y sin gloria,

Vamos a reír y rodar a través de las palabras.

 

Montando el unicornio que conoce el último camino

incluso sin golpearlo contra la sangre.

Rompiendo el dogma, borrando el patrón,

luego preparé mi gran travesía

mientras pones la suela en un trozo de tiza

y esperas que la gente diga que has estado en algún lugar.

Todo está pintado de blanco,

no entiendo las marcas garabateadas en la carne.

Ángeles olvidados en el alféizar de la ventana,

estatuillas que las oraciones devolverán a la vida.

La bala de plata tampoco me golpeó esta vez.

 

 

 

 

Allí donde no puedo encontrarte

 

Me desperté muerto.

Eso me pasa cada vez que no te encuentro a mi lado.

No me creerás,

mirando detrás del ojo con fugas y todavía me parece natural

- una herida vaciada de carne azul.

Y si no tuve la suerte de morir joven,

para reavivarme por amor a ti y así sucesivamente,

con la carne ardiendo,

todas las horas estaban atrapadas en lo profundo de mi cerebro,

letras que pican como hierro caliente.

En los intestinos,

el futuro leído en las vísceras de las mujeres escondidas en el fuego negro.

Empaqué el sueño de un insecto

en miles de gestos con los que quiero sorpréndete.

 

Vi mi cuerpo flotando y volaba paralelo a mi lado.

un doble yo. Me preguntaba si alguien más nos estaba mirando.

Dios sabe cuántos somos en este mundo,

cuántos nos quedamos y cuántos llegamos hasta al final.

Bailarín en el alambre en el último paso,

viajero en la nada.

Caen en el vacío.

Todo a mi alrededor debe ser revisado,

no es fácil para mí hablar y reescribir.

Me caigo y no quiero soñar más que me estoy levantando.

 

 

 

 

Conejo verde de lata

 

Alguien muy alto camina entre nosotros

en zapatos de metal,

nos permite fluir por el bulevar largo.

La corriente de la humildad, las lágrimas y el amor.

Pongo mucho patetismo en lo que escribo, soy cálido,

tibio y es como si recordara la tumba.

Cavo muy poco y salen unos dedos,

gotas de nieve enrojecidas por tanta expectativa.

Lo que me dije a mí mismo entonces, están cavando un agujero.

introdúcelo, muéstreles cómo se encuentran bien

- un faraón con ojos vacíos.

 

Conejo hecho de lata verde en el frente,

conejo por detrás, todo conejo.

 

Agridulce tu dulce beso, comprado con monedas pequeñas

desperdiciado con ruido en el asfalto.

Tarde extraña y triste,

fundido en círculos concéntricos,

cuando más cerca, cuando más lejos.

 

 

 

 

El gueto rosa

 

Me reí, metí las manos en el suelo seco,

el túnel casi me había tragado -

¿cómo no hacer rostro astillado y

venderte cuando tienes la carne fresca?

Las personas sin sombra te valorarán más que los dineros pegados en tu frente,

tu silencio la llevará a la tumba con rejas.

Vamos en el vagón, me llamaron,

además de la cerca de alambre de púas lentamente-lentamente

brazo a brazo con los muertos,

alineados en el olvido,

escondidos de la historia más allá de los muros.

Ya no me quedaban los zapatos de niño,

el viento me puso en un prado de hoja perenne -

desde allí se puede ver el horizonte,

la tierra soñada de la que provienen nubes de algodón de azúcar -

solo puedo tocarlos por las noches cuando me duermo pensando en mi madre.

Papá debería haber estado allí arriba,

un dios desterrado en otoño

por la brisa enviada por el ala de la mariposa cabeza de muerto.

Quedo atrás por un momento

y no te encuentro.

Nodos de humo cortados con la última mirada.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tu zâmbești doar seara

 

Tu zâmbești doar seara.

Pereți de ceară absorb rugăciunea,

pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu,

silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele.

Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși,

lângă El să-i fie de folos la o adică

- îmi deveniseră inutili oricum.

Poate că unii vor reveni prin decădere,

se vor ascunde printre rădăcini

tânjind după lumină.

 

Din orașul răsturnat cad sori.

Inima ta e un animal cald ghemuit în brațele mele,

noaptea e rece, are stele rotunde și palide,

se desface în zeci de petale dimineața

când nu ne mai știm numele

și de ce, de când și ale cui sunt toate aceste fotografii

din care ne privesc străini.

Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare

- o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse

ne lovește cu clonțul de aur -

nu-ți vei aminti numele meu

când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită.

Asta se întâmplă când femeile tinere își taie părul

și-l poartă vântul de colo până colo.

 

 

 

 

Inele pierdute în oceane necunoscute

 

Amintirile, aceste miresele rătăcite,

le las în sertarul secret

- inele pierdute în oceane necunoscute.

 

Uităm lucrurile și anii plâng peste noi.

Desenăm ziduri și construim drumuri de hârtie,

colorăm zilele,

însă astăzi ne învăluim în poleială şi fum.

Sfinți mărunți,

dominați de prezent şi luciditate,

ne pierdem când stelele cad

în nopțile de iarnă.

 

Să nu te uiți la mine ca la o piatră,

sunt doar un jurnal în care scrii în fiecare zi,

dar asta se învață la universitate

din cărți cu file îngălbenite.

Două lumi sunt unite prin oameni,

așa cum timpul trece prin clepsidră

contopind secole.

 

Colecționez ficțiuni rafinate și istorii rătăcite,

nu port vina și îmi retez limba în joacă.

 

Alejandro, numele tău plutește prin oraș,

agățat printre frunze de cristal,

purtat de păsări cu pene de aur,

rostogolit de pietrele râului care iubește malurile.

Sunt un pescar care așteaptă în tăcere.

O imagine ruptă de mine,

purtată de ape din ce în ce mai adânci.

 

 

 

 

Povești pentru copiii neascultători

 

Intru și ies zâmbind,

străbat de la un capăt la altul marea care nu iartă.

Mi-au dat pastilele lor doamnele fără chip -

ești fratele nostru de aici și de dincolo -

ne-am crestat pe mâini și pe picioare,

spre sfârșitul zilei am găsit și seringile.

Câinele Iuda își dăduse sfârșitul fără noi,

fără alcool și litere rotunjite vor fi viețile noastre,

umbre destrămate fără somn.

N-ar strica să mai stau pe acasă,

să aștept lipit de zid și să ascult ceasul mâncat de rugină,

să aud cum se scorojesc amintirile pe chipurile bătrâne.

(vai doamna ofilită mortul dumneavoastră pare mai mult viu

cu siguranță tandrețea are un preț și pălăria vă prinde și

culoarea și modelul vai dar și gesturile probabil v-a iubit

până în ultimul ceas).

Până ne vom despărți

cioplesc jurnalul cu briceagul său tocit.

Adio și la revedere, aud voci,

cuvinte precum sticla pisată mărunt.

Și secundarul s-a blocat, dar nu se știe niciodată, stimată doamnă.

Adio, nu, nu, mai bine la revedere!

 

 

 

 

Undeva în întuneric

 

Undeva în întuneric mă văd,

cel care așteaptă cu zeflemeaua pe față,

cu un zâmbet amar în colțul gurii.

Crizantema de cenușă și casa ferecată,

un tablou atârnat răsturnat.

O zi cât mai lungă mi-am urat,

am regretat că nu l-am oprit să-l strâng în brațe,

să mi-l lipesc de piept, să ne sincronizăm bătăile inimilor.

Muma pădurii se joacă -

găsirea locului e o artă

ca misiunea de a supraviețui între prieteni și mese rotunde,

plecări de acasă niciunde și reîntoarceri cât mai târzii.

Lacrimă după lacrimă - dar încă respir.

Și dacă voi fi stană de piatră viața întreagă

și dacă nici anii prea mulți nu-mi vor ajunge,

tot stăruitor ca lacrima pe obrazul unui copil rătăcit

am să te aștept.

 

 

 

 

Zâmbetul umbrei

 

Pentru cea care a fost și va fi  Jacqueline

 

Soarele nu apune niciodată,

nici inima nu încetează să ofere viață

atât timp cât dragostea o face să strălucească,

atât timp cât iubirea trăiește.

Nu dispar nici munții,

nici mările,

nici focul din străfundul pământului.

Soarele nu apune niciodată.

Și nici zâmbetul copiilor nu dispare,

atât timp cât dragostea mamei și a tatălui

înseninează cele mai întunecate zile.

Iar dacă Soarele nu apune niciodată,

cum ar putea să nu zâmbească umbra

frumoasei J.?,

căci ea mereu va fi unită

cu iubitul său.

 

 

 

 

Februarie doar cu tine

 

Marea e calmă și tu îmi șoptești,

valurile aduc la țărm cadavre vineții,

e singurul schimb cinstit din această ultimă iarnă,

în februarie doar cu tine.

Morții se ridică deasupra apei apoi cad,

vălul de ceață se închide în urma lor.

 

Respir aurul presărat între noi,

două pietre mângâiate de vântul străin.

Adânc, până în inima inimii mele,

crește dragostea pentru tine, tainic,

în lunga tăcere purtată ca o mască.

Dacă se va rătăci după un nor,

am să-i cer soarelui

să caute pe chipul tău zâmbetul,

regăsindu-te într-o bună zi,

netulburată de vuietul mării.

Dumnezeu nu dă rest,

ne așază sub talpa umedă și rece.

 

Februarie fără tine - cal alb hoinar peste dealuri.

 

 

 

 

Am știut numele tău dar l-am uitat

 

O fantă deschisă peste o cicatrice.

Mă lovește partea cea întunecată a fricii,

îmi simt brațele smulse din umeri.

Străbat arșița nopții cu setea în minte.

Dacă n-am să plec din limba aceasta e că aici ești și tu.

Urmăresc o coloană rătăcită de sentimente,

năucit de bucuria unei morți rapide și fără glorie,

Să râdem și să ne rostogolim prin cuvinte.

 

Călărind inorogul care știe ultimul drum

chiar și fără să-l lovești până la sânge.

Sfărâmarea dogmei, ștergerea tiparului,

apoi mi-am pregătit marea trecere

așa cum pui talpa pe o bucată de cretă

și speri că lumea va spune că ai fost pe undeva.

Totul este vopsit în alb,

nu înțeleg semnele scrijelite pe carne.

Îngeri uitați pe pervaz,

statuete pe care rugăciunile le vor readuce la viață.

Glonțul de argint nu m-a nimerit nici de această dată.

 

 

 

 

Acolo unde nu te găsesc

 

M-am trezit mort.

Asta mi se întâmplă de fiecare dată când nu te găsesc lângă mine.

Nu mă vei crede,

privind în urma ochiului scurs și tot îmi pare firesc

- o rană golită de carnea albastră.

Și dacă n-am avut norocul să mă sting de tânăr,

să mă reaprind din dragoste de tine și tot așa,

cu carnea arzând,

toate orele mi-au rămas înfipte adânc în creier,

litere care ustură ca fierul încins.

În măruntaie,

viitorul citit în viscere de femei ascunse în focul negru.

Împachetez visul de insectă

în mii de gesturi cu care vreau să te surprind.

 

Mi-am văzut trupul plutind și zburam paralel lângă mine,

un eu dublu. M-am întrebat dacă altcineva ne privește.

Cine Dumnezeu știe câți suntem pe lumea asta,

câți rămânem și câți ajungem la capăt.

Dansator pe sârmă la ultimul pas,

călător în neant.

Cad în vid.

Totul în jur e de revizuit,

nu-mi vine ușor să vorbesc și să rescriu.

Cad și nu mai vreau să visez că mă ridic.

 

 

 

 

Iepurele verde din tablă

 

Cineva foarte înalt umblă printre noi

în pantofi de metal,

ne lasă să curgem pe bulevardul lat.

Șuvoi de umilință, lacrimi și dragoste.

Pun mult patos în ceea ce scriu, sunt cald,

căldicel și parcă îmi aduc aminte groapa.

Am săpat prea puțin și câteva degete ies afară,

ghiocei înroșiți de atâta așteptare.

Ce mi-am zis atunci, mai sapă o groapă,

intră tu în ea, arată-le cum se stă cuminte

- un faraon cu ochii goliți.

 

Iepure din tablă verde din față,

iepure din spate, tot iepure.

 

Dulce-amărui sărutul tău, cumpărat cu monede mici

risipite cu zgomot pe asfalt.

După-amiază ciudată și tristă,

topită în cercuri concentrice,

când mai aproape, când mai departe.

 

 

 

 

Ghetoul roz

 

Am râs, mi-am înfipt mâinile în pământul uscat,

tunelul aproape că mă înghițise -

cum să nu-ți faci chip cioplit și

să te vinzi cât carnea ți-e proaspătă?

Oameni fără umbră te vor prețui mai mult decât banii lipiți pe frunte,

tăcerea ta o vor coborî în mormântul cu gratii.

Hai în vagon, mi-au strigat,

pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil

braț la braț cu morții,

aliniați în uitare,

furișați din istorie dincolo de ziduri.

Nu mi s-au mai potrivit pantofii de copil,

vântul m-a așternut pe o pajiște mereu verde -

de acolo se vede orizontul,

tărâmul visat din care vin nori de vată de zahăr -

nu-i pot atinge decât în serile în care adorm cu gândul la mama.

Tata ar fi trebuit să fie acolo sus,

un zeu izgonit din toamnă

de adierea trimisă de aripa fluturelui cap de mort.

Rămân pentru o clipă în urmă

și nu te regăsesc.

Noduri de fum tăiate cu ultima privire.

 

 

 

 

Mihai Firică nació el 26 de julio de 1970 en Craiova. Estudió Letras-Historia y Derecho, teniendo una especialización de postgrado en Gestión de Relaciones Internacionales. Asistió a varios cursos y pasantías en periodismo organizados por el IJC en Rumania, Bulgaria y Croacia. Debutó como poeta en la revista „Ramuriˮ en 1989, colaboró con las publicaciones culturales más importantes de Rumanía y sus poemas fueron traducidos al inglés, francés, español, árabe, húngaro, chino, japonés y búlgaro en revistas, antologías y volúmenes. Es miembro de la Unión de Escritores de Rumanía - Rama Oltenia desde 1997. Por el volumen de versos Biografie sumară (Breve Biografia),  1996, recibió el Premio por debut en poesía de la Academia Internacional „Mihai Eminescuˮ. El segundo volumen de poesía Limba șarpelui călător (El lenguaje de la serpiente viajera), 1997, recibió el Premio „Marin Sorescuˮ y el Premio de Poesía de la Unión de Escritores de Rumanía - Rama Craiova. En 2017 publicó el volumen de versos Ultimele zile și viața de după (Los últimos días y la vida de más allá). Por su actividad literaria y periodística fue galardonado con varios premios otorgados por prestigiosas revistas de Rumania.

 

 

 

Mihai Firică s-a născut la 26 iulie 1970 în Craiova. A studiat Litere-istorie și Drept, având o specializare post-universitară în Managementul relațiilor internaționale. A urmat mai multe cursuri și stagii de pregătire în jurnalism organizate de CJI în România, Bulgaria și Croația.

A debutat ca poet în revista „Ramuri” în 1989, a colaborat cu cele mai importante publicații de cultură din România iar poeziile i-au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă, arabă, maghiară, chineză, japoneză și bulgară în reviste, antologii și volume.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Oltenia din 1997. Pentru volumul de versuri Biografie sumară (1996) a primit Premiul pentru debut în poezie al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”. Cel de-al doilea volum de poezie Limba șarpelui călător (1997) a primit Premiul „Marin Sorescu” și Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Craiova. În 2017 a publicat volumul de versuri Ultimele zile și viața de după. Pentru activitatea literară și jurnalistică a fost distins cu mai multe premii acordate de reviste de prestigiu din România.

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía  para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.