La lengua rumana: La patria de la poesía. Miguel Ángel Feria (España). Traducción de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Miguel Ángel Feria (España)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

LA FILOSOFÍA

 

Un hombre traza su círculo sobre la arena

y el viento lo desaparece.

 

Vuelve a trazar su círculo,

ha dicho la palabra,

convoca a quien su círculo penetre:

otro hombre llega, hablan

en un círculo

y el viento nuevamente lo deshace.

Un hombre puso la palabra hombres

en arena,

y el viento la leía

hasta dejarla en nada.

 

Un hombre puso

la palabra nada

sobre la arena,

un pensador,

un civilizador del viento.

 

 

 

 

CAFÉ CENTRAL

 

En medio del café decae

                                  la gota

de café.

En círculos concéntricos

de tiempo desleído en espiral,

de lenguaje

licuado en no lenguaje,

un grano de mi ser alcalizado

en esta luz se aviva,

                                    me eterniza de sí

y me asolea.

 

Sorbo a sorbo

me bebiese a mí mismo varios años,

justo la vez primera

(un piano

no es una anomalía de la mente

aunque ya se ha pasado por aquí

como en un sueño,

un sápido resol donde ya estuve

y fuera exactamente tanto auge

sustancial)

de este recuerdo en curso

que revivo, que rebebo el café

al mismo tiempo

previo y terminado.

 

Mi piel abre mil párpados, mi sangre

no sabe si fluir o alzar el vuelo,

telares de calor

                            en mis pulmones

se teje y se transmuta la memoria

en oro respirado hasta los posos:

fulgor de vaticinios, sombra y luz

                              o simultánea sed

de los días que fueron y de los que serán?

El tiempo es discutir con uno mismo sobre Thelonius Monk.

 

 

 

 

EL CALLAR DE LOS CALLARES

 

Homenaje a Juan de Yepes Álvarez

 

Sin sonido ninguno que eternidad

alrededor

                       alza la noche su arquitectura:

la noche

                     de ninguna música o el alma:

quién supiera.

 

Silencio de columnas altas,

capiteles:

                      ángeles

en música esculpidos:

capiteles: silencio:

quién supiera

y está casi por saberse,

casi en alma:

en honda soledad de claustro presentido

callar como los ángeles,

no hablar como cantaran los ángeles de piedra.

 

 

 

 

FUENTE ROMANA

 

...quae tibi causa fugae, cur sis, Arethusa, sacer fons

Ovidio

 

Bebiste de la fuente, y al hablar

todo se entristecía alrededor.

Azul viejo bebieras, migraciones

de aves que no volvieron, cielos rotos.

 

Piedra bebiste. Dioses tutelares

cayendo eternamente. Poesía

de niños polvorientos que te arriman

atardecidas aulas y ortigales.

 

Un caracol respira cuando hablas

mediterráneamente desolado,

herrumbre del mistral, encina y cobre.

 

Hay súplica en tu voz: de eternidad.

Hay niños extinguidos: poesía.

No es una lengua muerta:

                                                   hablan solos.

 

 

 

 

MIHRAB

 

Homenaje a Averroes

 

Álgebra de nervadura y lumbre,

                                                            bóveda de las constelaciones,

forjado en símbolo y tiempo

                                     palomar de profecías,

alza, mente, tu polígono de sabio contorno

porque de alguna sagrada confluencia

acudan, jaspe y mármol, firmes

la lógica, la ciencia, la justicia

y la premonición.

 

Entallados en fuerza, lóbulo y fundamento,

parte el verbo la luz

                                     en sus arcos silenciosos,

una mano que cede a vegetales dictados,

delirando deslices y dilemas,

cifrando en la serena matemática del oro

oro vivo a la imagen y semejanza tuyas,

Hacedor,

                  padre de la revelación y la filosofía,

puras bestias amansadas

                                               con tu música verbal.

 

Palomar de proverbios,

                                             bóveda de las constelaciones,

es adonde se cruzaban los senderos este oro,

es adonde te nacían las raíces este oro,

es adonde hablar con uno mismo es como oír

una lengua materna incomprensible,

sean frutas viriles

                                 de ramos femeninos

o frutos femeninos

de las ramas viriles

                                    por mucho que pronuncie poesía

el eco es poesía

antes de pronunciar.

 

 

 

 

EDEK GALIŃSKI ENCUENTRA EL AMOR EN AUSCHWITZ

 

Para cortar tu pelo hasta el amor son treinta manos

para bordar tu velo hasta el amor nieva hace un mes

para traer tu cuerpo hasta el amor basta la brisa

aquí te deposita cada tarde

            de vuelta del destino

no dos simples amantes:

                                              desodiados

del látigo letal de la esperanza

                  oh blanca ceremonia

mientras dure el invierno

mi Malka Zimetbaum

no son inescrutables los caminos

tus huellas en la nieve

aún entre tu amor y lo vivible

respiro, lato, puedo

                         disimulo

de vuelta del puñado de nieve por caer

 

 

 

 

GIRÓVAGA

 

Esta divina prisión, / del amor en que yo vivo,

ha hecho a Dios mi cautivo, / y libre mi corazón…

Teresa de Cepeda y Ahumada

 

Circundan las flautas, el saz, los tamboriles

                    tu estancia en lo sagrado

 

y adviene de tu esencia giratoria

el cónclave de esencias

                     las órbitas

del aire o el silencio en voz pasiva

dando giros

despojándose y durándose de ti

 

asunción nacida de tu ritmo

hipnosis del vacío

                     que suscita levógiro tu cuerpo

tu girar

              mendicante en lo sonoro

 

sólo ahora que ya no tienes nada

estás en condiciones de pedir

llama en todas las puertas

                               del sonido

pides las paz

                        pides la luz

pides la luz

                       pides la paz

por las puertas del dios de la paz y de la luz

 

no es posible decir

                       dónde tu cuerpo termina

y dónde empieza el dios

suya es tu luz y es tu paz de todo el universo

mientras bailas

contraria a las agujas del reloj

 

mientras elevas tu plegaria

no de tiempo

                          de amor es tu plegaria

una lluvia de pétalos sonoros se cierne sobre el tiempo

y afeminas al dios

hasta dejarlo hecha una paloma blanca

hasta dejarla suelto

audible allá por donde pasa Leonard Cohen

me acordaré de ti

 

 

 

 

FIAT LUX

 

Homenaje a María Zambrano

 

Ocupando su círculo naciente

la razón

                desplegara sus alas.

En haces paulatinos

perfil certero lo aparente

ansía,

en irreversible claridad la sombra muta

su plenitud por otra,

frente a sí más lucidez hasta un fulgor

de avizora verdad no soportable:

a tacto taxidérmico la luz

sentencia,

fija la representación finita,

ciego de tanta luz

replegase sus alas el búho

disecado.

 

 

 

 

1939

 

Sentado en el arcén

oigo el silencio, las espigas

de trigo mecerse,

polvo en rama, favilas

de oro,

oigo germinar las calaveras

de los antepasados,

muda simiente

del silencio.

 

Vuela en el aire una brizna

de costilla dorada,

de mandíbula o tibia granos caen,

quizá vértebras los tallos

álzanse tensos a los cielos;

posiblemente manos, falanges, largas vainas

con qué fin, cuál desahogo

sondean en la luz insobornable

de la ausencia.

 

Cuánto fue posible la derrota.

Cómo el silencio, tanta

verdad amordazada, trigo,

trigo silencioso

cuya raíz eterna

fue personas, verdad, no este recuento,

puros hijos del sol

que los anda buscando debajo de los pasos,

de los libros,

de la tierra.

 

Eterna: en pie me pongo

con la camisa abierta a los caminos:

 

dime qué ves desde lo alto,

a corazón abierto pájaro

palabra o

libertad.

 

 

 

 

HE DESEADO LA MUERTE DE OTRO HOMBRE

 

He deseado la muerte de otro hombre.

No ha sido fácil

romper con la palabra de mis padres,

abandonar su fe, sentarme a solas

a sentirlo,

a desplumarlo de la nada.

Nada fácil ha sido más hermoso.

 

El aire se ha llenado de metralla del ser,

plumas azules, lejanías.

Y puede que, mientras despunta el sol,

mientras cargo las tintas

ya no encuentre jamás el camino de vuelta,

que no vuelva a besar las manos

de mis padres.

 

Ha muerto el hombre tal como yo lo deseaba,

con un dolor inenarrable.

Lo dicen los periódicos de este país,

en un idioma

que no he logrado dominar aún.

Más solo estoy que nunca

en el amanecer

surcado por el vuelo

de los ánades,

la clara disonancia de sus gritos.

 

Jamás vi nada tan hermoso.

Nunca estuve tan lejos de mi casa.

 

 

 

 

 

 

 

 

FILOSOFIA

 

Un bărbat desenează cercul său pe nisip

și vântu-l face să dispară.

 

Se întoarce să-și deseneze cercul,

a spus cuvântul,

cheamă pe cel care pătrunde în cercul său:

alt om sosește, vorbesc

într-un cerc

și vântul din nou îl șterge.

Un om a pus cuvântul oameni

pe nisip,

și vântul l-a citit

până când l-a lăsat în nimic.

 

Un om a pus

cuvântul nimic

pe nisip,

un gânditor,

un civilizator al vântului.

 

 

 

 

CAFÉ CENTRAL

 

În mijlocul cafelei se dezintegrează

                                       picătura

de cafea.

În cercuri concentrice

de timp necitit în spirală,

de limbaj

lichefiat în non-limbaj,

un bob din ființa mea alcalinizată

această lumină mă reînvie,

                                                  mă eternizeză în sine

și mă bronzează.

 

Sorbitură cu sorbitură

m-aș bea pe mine însumi ani mulți,

exact ca prima dată

(un pian

nu este o anomalie a minții

deși deja a trecut pe aici

ca într-un vis,

o savuroasă reverberație unde deja am fost

și aș fi exact atât apogeu

substanțial)

al acestei amintiri în curs

pe care o retrăiesc, când rebeau cafeaua

în același timp,

anticipat și terminat.

 

Pielea mea deschide o mie de pleoape, sângele meu

nu știe dacă să circule sau să-și ia zborul,

războaie de căldură

                                    în plămânii mei

se țese și se transmutată memoria

în aur respirat până la sedimente:

luminozitate de predicții, umbră și lumină

                                               sau sete simultană

de zilele care au fost și de cele care vor fi?

Este timpul să discutăm cu sinele despre Thelonius Monk.

 

 

 

 

TĂCEREA TĂCUȚILOR

 

Omagiu lui Juan de Yepes Álvarez

 

Fără niciun sunet decât eternitate

împrejurul

                       își înalță noaptea arhitectura sa:

noaptea

                       niciunei muzici sau sufletul:

cine ar ști.

 

Tăcerea coloanelor înalte,

capitele:

                    îngeri

în muzică sculptați:

majuscule: tăcere:

cine ar ști

și este aproape de a se cunoaște,

aproape în suflet:

în profunda singurătate a claustrului presimțit

a tăcea ca îngerii,

a nu vorbi cum cântau îngerii de piatră.

 

 

 

 

IZVOR ROMAN

 

...quae tibi causa fugae, cur sis, Arethusa, sacer fons

Ovidiu

 

Ai băut din izvor, și când ai vorbit

totul s-a întristat în jur.

Seninul vechi l-ai băut, migrații

de păsări care nu s-au întors, ceruri sparte.

 

Piatră ai băut. Zei tutelari

căzând etern. Poezie

de copii prăfuiți care îți aduc mai aproape

apuse aule și urzici.

 

Un melc respiră când vorbești

dezolat mediteraneean,

rugina mistralului, stejar și cupru.

 

Există implorare în glasul tău: pentru eternitate.

Sunt copii dispăruți: poezie.

Nu este o limbă moartă:

                                               ei vorbesc singuri.

 

 

 

 

MIHRAB

 

Omagiu lui Averroes

 

Algebră de nervuri și lumină,

                                                        bolta constelațiilor,

forjată în simbol și timp

                                    porumbar de profeții,

ridică, minte, poligonul tău de înțeleaptă împrejmuire

din cauza unei confluențe sacre

vin, jasp și marmură, semnături

logica, știința, justiția

și premoniția.

 

Crestate în forță, lob și fundație,

parte verbul lumina

                                        în arcadele sale tăcute,

o mână care cedează dictatelor vegetale,

delirând alunecări și dileme,

încifrând în matematica senină a aurului

aur viu după chipul și asemănarea ta,

Creator,

                 părinte al revelației și al filosofiei,

fiare pure îmblânzite

                                        cu muzica ta verbală.

 

Porumbar de proverbe,

                                           bolta constelațiilor,

este unde cărările au traversat acest aur,

este unde ți-au născut rădăcinile acest aur,

este unde vorbind cu tine însuți este ca și cum ai auzi

o limbă maternă de neînțeles,

fie fructe virile

                            de ramuri feminine

sau fructe feminine

ale ramurilor virile

                                    pentru mulți care pronunță poezie

ecoul este poezie

înainte de a pronunța.

 

 

 

 

EDEK GALIŃSKI ÎNTÂLNEȘTE IUBIREA LA AUSCHWITZ

 

Pentru a-ți scurta părul până la iubire sunt treizeci de mâini

pentru a broda vălul tău până la iubire ninge de o lună

pentru a trage trupul tău până la iubire ajunge briză

aici te depune fiecare amiază

la întoarcerea destinului

nu doi simpli amanți:

                                          neglijați

de biciul letal al speranței

oh albă ceremonia

în timp ce iarna durează

Malka Zimetbaum a mea

drumurile nu sunt de neștiut

urmele tale în zăpadă

încă între iubirea ta și trăibilul

respirat, bat, pot

                        disimulez

la întoarcerea pumnului de zăpadă pentru a cade

 

 

 

 

VAGABOND

 

Această divină închisoare, / a iubirii în care eu trăiesc,

l-a făcut pe Dumnezeu captivul meu, / și liberă inima mea…

Teresa de Cepeda y Ahumada

 

Flaute, sazul tamburinele înconjoară

              șederea ta în sacru

 

și vine din esența ta rotativă

conclavul esențelor

                   orbitele

aerului sau tăcerea cu voce pasivă

dând rotiri

dezbrăcându-se și subzistând de tine

 

presupunere născută din ritmul tău

hipnoza vidului

                             care ridică trupul tău

rotirea ta

                   cerșetor în sunet

 

abia acum că nu mai ai nimic

ești în măsură să ceri

flacără la toate ușile

                                     sunetului

ceri pace

                    ceri lumina

ceri lumina

                     ceri pace

pe la porțile zeului păcii și luminii

 

nu este posibil să se spună

                             unde trupul tău se termină

și unde începe zeul

a lui este lumina ta și este pacea ta a întregului univers

în timp ce dansezi

contra acelor de ceasornic

 

în timp ce ridici rugăciunea ta

nu pentru timp

                            de dragoste este rugăciunea ta

o ploaie de petale sonore se cern în timp

și tu efeminezi pe dumnezeu

până îl faci un porumbel alb

până îl lași liber

audibil acolo pe unde trece Leonard Cohen

îmi voi aminti de tine

 

 

 

 

FIAT LUX

 

Omagiu Mariei Zambrano

 

Ocupând cercul său născător

rațiunea

desfășoară aripile sale.

În facerile treptate

profil sigur aparenta

neliniște

în ireversibila claritate umbra mută

plenitudinea sa pentru alta,

în fața celei mai lucide până la o strălucire

de ascuțit adevăr insuportabil:

la tactul taxidermic lumina

sentință,

fixează reprezentația finită,

oarbă de atâta lumină

își adună aripile bufnița

disecată.

 

 

 

 

1939

 

Așezat la țărm

aud liniștea, spicele

de grâu măcinându-se,

praf în ramă, cenușă

de aur,

aud cum germinează craniile

strămoșilor,

sămânța mută

a liniștii.

 

Zboară în aer o parte

de coastă aurită,

de mandibulă sau tibie grăunte cad,

poate vertebre tulpinile

ridicându-se tensionate la ceruri;

posibile mâini, falange, lungi păstăi

cu care sfârșește, vreo muncă

sondează în lumina incoruptibilă

a absenței.

 

Câtă înfrângere a fost posibilă.

Câtă tăcere, atât de mult

Adevăr interzis, grâu,

grâu tăcut

a cărui rădăcină eternă

a fost oameni, adevăr, nu această repovestire,

copii puri ai soarelui

pe care îi caută pe sub pași,

cărți,

pământ.

 

Eternă: mă ridic în picioare

cu cămașa deschisă la drumuri:

 

spune-mi ce vezi din înalt,

pasăre cu inima deschisă

cuvânt sau

libertate.

 

 

 

 

AM DORIT MOARTEA ALTUI OM

 

Am dorit moartea altui om.

Nu a fost ușor

să mă rup de cuvântul părinților mei,

să abandonez credința lor, să mă așez în singurătate

pentru a o simți

să o smulg din nimic.

Nimic mai ușor n-a fost mai frumos.

 

Aerul s-a umplut de muniția ființei,

pene albastre, depărtări.

Și poate că, în timp ce soarele răsare,

în timp ce încarc cernelurile

deja eu nu voi găsi niciodată drumul

de întoarcere pentru a săruta mâinile

părinților mei.

 

A murit bărbatul așa cum eu îl doream,

cu o durere de nedescris.

O spun ziarele din această țară,

într-o limbă

care nu a ajuns să domine încă.

Sunt mai singur ca niciodată

în zori

brăzdând prin zborul

rațelor,

clara disonanță a strigătelor lor.

 

Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.

Nu am fost niciodată atât de departe de casă.

 

 

 

 

 

Miguel Ángel Feria (Huelva, 1979) es Licenciado en Humanidades por la Universidad de Huelva, Licenciado en Filología Hispánica por la Universidad Complutense de Madrid, y Doctor en Filología Hispánica por la Universidad Complutense de Madrid. Su obra poética ha obtenido el XIV Premio Internacional de Poesía “Ciudad de Salamanca” (2010) por La Consagración del Otoño y el IX Premio de Poesía “Andalucía Joven” (2007) por El Escarbadero. Tras haber trabajado en las universidades francesas de Marsella, Paris 7 y Limoges, actualmente es miembro del Proyecto de investigación I+D “El impacto de la guerra civil española en la vida intelectual de Hispanoamérica”, vinculado a la Universidad Complutense de Madrid, y profesor de Escritura Creativa en la Escuela de Escritores de Madrid. Ha publicado artículos y reseñas en revistas especializadas como Thélème, Nueva Revista de Filología Hispánica, Archivum o Anales de Literatura Hispanoamericana. Traductor residente en el Collège International des Traducteurs Littéraires de Arles (Francia) y en el Centre for Arts and Creativity de Banff (Canadá), donde ha preparado una Antología de la poesía parnasiana –Ed. Cátedra (2016)-, así como sendas versiones de El arte de ser abuelo de Victor Hugo –Ed. La Lucerna (2017)- y de La Edad de la palabra de Roland Giguère -Ed. Amargord (2020)-. Su último libro de poemas, Anarcadia, ha visto la luz en la editorial española Árdora. Una selección de su obra ha aparecido de distintas antologías de poesía actual y ha sido traducida a otras lenguas como el inglés, el francés, el bengalí o el silbo gomero.

 

 

Miguel Ángel Feria (Huelva, 1979) este licențat în Umaniste la Universitatea din Huelva, Licențiat în Filologia Hispanică la Universitatea Complutense din Madrid, și Doctor en Filologia Hispánică la Universitatea Complutense din Madrid. Opera sa poetică a obținut al XIV Premiu Internațional de Poezie “Ciudad de Salamanca” (2010) pentru La Consagración del Otoño y al IX Premiu de Poezie “Andalucía Joven” (2007) pentru El Escarbadero. După ce a ucrat în universitățile franceze din Marsilia, Paris și Limoges, în prezent este membru al Proiectului de  cercetare I+D “El impacto de la guerra civil española en la vida intelectual de Hispanoamérica”(Impactul războiului civil spaniol asupra vieții intelectuale din Hispanoamerica), în legătură cu Universitatea Complutense din Madrid, și profesor de Scriere creativă la Școala Scriitorilor din Madrid. A publicat articoleșirecenzii în reviste specializate ca: Thélème, Nueva Revista de Filología Hispánica, Archivum sau Anales de Literatura Hispanoamericana. Traducător rezident en Collège International des Traducteurs Littéraires de Arles (Franța) și în Centre for Arts and Creativity de Banff (Canada), unde a pregătit o Antología de la poesía parnasiana –Ed. Cátedra (2016)-, lafel ca versiuni ale El arte de ser abuelo de Victor Hugo – Ed. La Lucerna (2017) și a La Edad de la palabra de Roland Giguère - Ed. Amargord (2020). Ultima sa carte de poeme, Anarcadia, a văzut lumina în editura spaniolă Árdora. O selcție din opera sa a apărut în distincte antologii deăpezie actuală șia  fost tradus înalte limbi, ca: engleza,francesa, bengali și silbo gomero.

 

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.