La lengua rumana: La patria de la poesía. Manuel Orestes Nieto (Panamá). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Manuel Orestes Nieto (Panamá)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

ESTE OLOR SALOBRE 

 

¿Le importará a alguien que ocurrió aquí?

¿Alguien sabe que existió esta ciudad? ¿Que nos amontonamos ante el mar y comíamos cangrejos crudos? ¿Que fuimos barridos por las avaricias y que en años inciertos fuimos despojados y avasallados?

El viento traerá siempre este olor salobre. En la piel de los peces está grabado lo que fuimos: pequeñas olas de un inacabable océano, un filamento de tierra que se aferra al borde, un ombligo, una cadera codiciada, los barcos que navegaron por nuestras entrañas.  Un país atravesado por las espadas, pisoteado por los apátridas.

¿En realidad estamos aquí todavía?

 

 

 

 

LLUVIA

 

Llueve por horas, como un diluvio, como un llanto inmemorial.  Es un espectáculo entre la tierra y el cielo; las calles están empapadas y el agua se desliza por los tragantes.

La ciudad se lava del odio acumulado, purifica su sangre y envuelve a sus muertos en el agua dulce para enterrarlos en el mar salobre.

 

 

 

 

QUE EL SOL Y EL MAR SE INCLINEN ANTE TI

 

Sin aviso, apareces entre la multitud.

No son las añoranzas ni los inventos de un niño huraño, ni el afecto triturado. Estás aquí, en este paraje, inmóvil, idéntica al último día cuando vi tu frente despejada, serena, de pergamino.

Regresas, arropada entre un mar de gente que se dirige a abrir las tiendas, las carnicerías, con el mismo rostro de otras mujeres que te prestaron su vida, que tienen tu misma ropa, ojos como los tuyos, y quizás sean como el oleaje de ti, multiplicada.

Liviana, gacela, nido. Eres tú, la esbelta mujer esculpida en otros cielos y otros resplandores. Son tus pasos, tu mirada de ámbar, tu frente, tu aroma, el redondel de tu presencia.

Te escoltan los infalibles días cuando todo lo llenabas y el deslumbramiento se encarnaba en ti.  Reverbera aún aquel instante crucial ante el océano platinado; esa mañana inmemorial, de espuma caliente derramada en una playa de arenas blancas.

Tu mano alzada, despidiéndote, dejándonos, partiendo al destierro.

Como entonces, vuelvo a decirte: donde quiera que te encuentres, que el sol y el mar se inclinen ante ti.

Ahora caminas como quien flota, como quien atraviesa las paredes y el delicado cristal que nos divide. Doblas la esquina y desde aquí no puedo saber hacia dónde te diriges, porque no puedes escuchar que te llamo.

Tal vez seas un holograma, una evocación materializada. Estoy aquí, en la alucinación, aferrado a la nave que partió contigo.

Al irte, labramos tu libertad, destruimos las jaulas, los barrotes, los miedos.

Mensajera de los afectos, de las epifanías, oasis, brisa, bálsamo, tejado, sobrecogedora.  Tienes que seguir  -fugaz, inatrapable- hasta levantar el vuelo, como un pájaro que alcanza las cordilleras.

Te encontraré en el mismo andén, en otra mañana, en una explosión de rocío y claridad, en el retorno, conjurada la oscuridad; en el crepúsculo y con la sangre de tu estirpe portadora de la luz acrisolada.

 

 

 

 

AQUEL NIÑO HA MUERTO

 

Todavía puedo ver correr al niño que fui. El niño que al huir sin rumbo se perdió en el ocaso y ya no regresó a casa.

El niño que esperamos en vano hasta el amanecer.

Todavía le oigo llorar a escondidas sin saber que esquirla de vidrio partió su corazón. Su mirada es la del animal que expira calcinado en la pira del sacrificio. Su ausencia es la ofrenda inmerecida y la honda cortada.

Quisiera verle sólo una vez más en la misma esquina donde nos bifurcó la vida.  Una vez más, sin reproches ni lágrimas; pero no, ya nunca volverá.  Al desvanecerse se borraron en la bruma los días naranjas y los descubrimientos alarmantes de la incansable infancia.

No sé si en realidad aquel niño ingresó al mundo o si sólo pasó de costado. Ya no puedo precisar si vivimos los mismos años o si extraño a alguien que nunca tuve y perdí.

Aún lamento no poder bañarme bajo los aguaceros donde nos empapamos con los sueños que quedaron esparcidos como charcos plomizos en la calle y se evaporaron.

Es inútil abrir la cripta donde yacen estos recuerdos ilusos que sólo sirven para maltratarme.  No queda nada de él ni de mí. No está en la casa donde nacimos, ni en la que moriremos.  No está en la acera donde jugamos, ni en la curvatura del miedo que nos dominó al crecer. No está escondido en el crepúsculo ni en el mediodía del verano.  Nada se llevó consigo, nada me dejó de recuerdo.  Sólo se esfumó y no quedó ni un vestigio.

El tiempo no fue nuestro bálsamo, sino nuestro veneno.

Aquel niño ha muerto y aún llevo a cuestas su cadáver, sin encontrar la tierra sin dolor donde enterrarlo.

 

 

 

 

ABUELA

 

Los mensajeros de la muerte arribaron con sus drásticas noticias.  Ella se vino abajo, en la odiosa madrugada sin palabras.  Murió sin una protesta, como quien adivina, como quien acierta. Extremadamente sola, en el horizonte de una larga vida y una inacabable tristeza.

Ella fue la tempestad que truena, casi una diosa; pero se derrumbó: como quien se vence, como quien se agrieta.

Al traspasar el dintel de jazmines, el arco de juncos y esmeraldas, pude verla en el fulgor, altiva en el navío de cristal.  No había evidencia de vejez en sus manos, iba de pie y llevaba puesta la máscara de oro de los inmensos reyes.

 

 

 

 

ENTRE EL CIELO Y EL AGUA

 

Habité la ola

y la almeja,

la palma y el aluvión,

el risco y la barrera coralina.

 

Viví en esta tierra inseparable del mar;

en la delicada costura

de hilos de plata y fragmentos de luz,

en la hora asombrosa de la alta marea,

en la tórrida humedad,

en el silbido lila del viento

y en el anchuroso ramaje de los guayacanes.

 

Entre el viento y el sopor

está mi patria;

entre el cielo y el agua

está mi hogar;

entre la tierra y el océano

mi enorme,

inmensurable y amado país.

 

 

 

 

ESPEJO DE AGUA

 

Viejo y eterno,

con su corazón de rocío

y sus ojos de malva;

con su paso lento,

arropado con su majestuosa manta

de crestas y espumas;

sabio y vidente,

el bramido escarlata,

la pizarra donde rebota la fosforescencia

en el espejo de agua pura y bendecida,

por quien fuimos y hacia dónde vamos,

estará siempre aquí.

 

El aposento acuoso y cálido,

los árboles que lloran y ríen,

las lluvias y el relámpago,

la luz envidiable,

la tierra dulcificada,

el mar de nuestra placenta,

los atracaderos,

las barcazas,

el tiempo coronado de las estepas marinas,

el abrazador destello,

y la memoria tallada

en el sigilo apacible de este paraje

que nos otorgó la dicha

de amar y ser amados.

 

 

 

 

MIRAR HACIA DENTRO

 

Como un caracol perfecto

en la arena

que a veces reproduce los dolores del mar

y a veces el silencio.

 

Como un caracol infinito

al borde del océano

que a veces lo habita un animal naranja

y a veces es una casa vacía.

 

Como un caracol eterno

llegaste a mi vida en espiral

y todo podrá ocurrir

menos que en ti deje de escucharse la canción

menos que en ti la palabra quede muda.

 

 

 

 

EL CRISTAL ENTRE LA LUZ

 

(fragmento)

 

III

 

Para ti, la llave y el fulgor; para mí, el borde

de la espuma. Llegarán a tus pies los días

infranqueables como guerreros vencidos.

Y llegará, también, la llovizna como la espada

que cortaba en dos el arrecife. Una suerte

de luz derramada sobre tu frente.

Una algarabía de gaviotas revoloteando

en un recuerdo vivo.

 

Para ti, el cristal y la flor; para mí, la voz baja

de los templos. Las horas arenosas

y los retazos del amor como alas de corcel.

A contraviento el navío y la ola.

Si en la memoria es capaz de perdurar el ardor,

créeme que aún centellea la aurora entre la yema

de tus dedos.

 

 

 

 

AQUÍ NACÍ Y MORIRÉ

 

Aquí nací,

en un diminuto grano de sal

que flotó a la deriva

y se aposentó

en la placenta aguamarina

de mi madre.

 

Ella nació de la abuela

quien, a su vez, fue hecha de la piel escamada

de aquellos que vinieron desde las aldeas distantes

en las costas de África.

 

Aquí crecí,

en el estallar de las olas contra las rocas

y los deshechos de las playas;

entre el óxido del hierro

que hirió la pureza de las finas arenas.

 

Con maderas añejadas

hicimos la casa y las cruces,

el muelle de las bienvenidas y de los adioses,

nuestras canoas

que nos llevaron tan lejos y perduraron tanto

como el tiempo transcurrido

por el joven guerrero que se hizo anciano.

 

Fui libélula

y volé entre un majestuoso mar

de mariposas multicolores

y fue estremecedor el despliegue del carmesí,

del violeta y el bermejo,

en las orillas virginales de las playas sin daño.

 

Apiñé los años

oyendo el latir de corazones engarzados

que aún retumba en los tambores

que se descosen y se desguazan;

en las caderas sudorosas

de las madres que se abrieron como flores

pariendo hijos.

 

Fue un tiempo muy largo,

casi la eternidad en salmuera,

entre la pobreza agridulce de la niñez

y la longeva concavidad de mis huesos roídos

por el rumiar de los días;

por años sin dientes que ya no me mordieron el alma.

 

Retornaré a la diminuta bahía de la infancia,

a la muralla donde se estrellaba el mar,

a las calles de la ciudad ultramarina

donde chorrearon amaneceres y atardeceres

en el gris de los aguaceros,

al charco en la acera

y a la puerta de madera.

 

El celeste fue mi vértigo y mi ternura;

vi transcurrir un tiempo irrepetible,

con destellos lapislázulis,

que me colmó de inmensas dichas,

insoportables pérdidas y devastadoras ausencias.

 

Caeré lentamente en la refulgencia del agua

donde nadé dentro del velo de la libertad.

 

Moriré en la tarde

sin poder ver la siguiente aurora;

cuando la pizca de sal

que fue mi origen se evapore,

inevitable, solitaria,

pulverizada en átomos errantes

y vencida en la luz;

cuando la última ola que vean mis ojos

se desparrame en la playa

y se inicie la resaca

que me llevará como un tronco maltrecho,

un caracol partido,

una espina de pez quebrada,

una momia húmeda envuelta en harapos de algas,

sin un alarido, sin una queja,

con las vísceras hechas añicos

y el corazón triturado

en una molienda de agua salada

y tierra dulce.

 

Naufragará el barco de papel

que hice de niño y perdí;

pero no lloraré como entonces,

seguiré trotando junto con los caballos de mar

en los jardines del agua,

como la segunda infancia,

como repasar los años

y recoger las sueltas alegrías de la inocencia.

 

Llegarán otros hijos,

vendrán las madres de otras madres,

y ésta será también su patria sagrada.

 

Aquí estará por siempre

el lugar donde nací.

 

Este delicado hilo de luminiscencia

que entró a mis pupilas al nacer

y salió al morir,

en este privilegiado y amoroso

filamento de tierra,

entre dos prodigiosos océanos.

 

 

 

 

 

 

 

 

ACEST MIROS DE SARE

 

Îi va păsa cuiva ce s-a întâmplat aici?

Știe cineva că acest oraș a existat? Că ne-am înghesuit în fața mării și am mâncat crabi cruzi? Că am fost măturați de lăcomie și că în anii nesiguri am fost dezbrăcați și copleșiți?

Vântul va aduce întotdeauna acest miros e sare. Pe pielea peștelui este gravat ceea ce am fost: valuri mici ale unui ocean nesfârșit, un filament de pământ agățat de margine, un ombilic, un șold râvnit, bărcile care au navigat prin măruntaiele noastre. O țară străpunsă de săbii, călcată în picioare de apatrizi.

Suntem oare încă aici?

 

 

 

 

PLOAIE

 

Plouă de ore în șir, ca un potop, ca un bocet imemorial. Este un spectacol între pământ și cer; străzile sunt înmuiate și apa curge prin albii.

Orașul se spală de ura acumulată, își purifică sângele și își înfășoară morții în apa dulce pentru a-i îngropa în marea sărată.

 

 

 

 

FIE CA SOARELE ȘI MAREA SĂ SE ÎNCLINE ÎNAINTEA TA

 

Fără avertisment, apari în mulțime.

Nu sunt dorurile, nici invențiile unui copil năucitor, nici afecțiunea zdrobită. Ești aici, în acest loc, nemișcat, identică cu ultima zi când ți-am văzut fruntea limpede, senină, de pergament.

Te întorci, înfășurată într-o mare de oameni care se îndreaptă să deschidă magazinele, măcelăriile, cu aceeași față a altor femei care ți-au împrumutat viața, care au aceleași haine, ochi ca ai tăi și poate sunt ca vălurirea ta, multiplicată.

Diafană, gazelă, cuib. Tu ești, femeia zveltă sculptată în alte ceruri și în alte străluciri. Sunt pașii tăi, privirea ta de chihlimbar, fruntea ta, parfumul tău, sunetul prezenței tale.

Te însoțesc zilele infailibile în care totul ai umplut și orbirea se încarna în tine. Încă reverberează acel moment crucial în fața oceanului platinat; acea dimineață imemorială, de spumă fierbinte vărsată pe o plajă cu nisip alb.

Mâna ta ridicată, spunând la revedere, lăsându-ne, plecând în exil.

Ca atunci, spun din nou: oriunde te-ai afla, lasă soarele și marea să se încline înaintea ta.

Acum umbli ca unul care plutește, ca unul care traversează pereții și geamul delicat care ne desparte. O iei după colț și de aici nu știu încotro te îndrepți, pentru că nu mă auzi chemându-te.

Poate ești o hologramă, o evocare materializată. Sunt aici, în halucinație, agățându-mă de corabia care a plecat cu tine.

La plecare, sculptăm libertatea, distrugem cuștile, barierele, temerile.

Mesageră a afectiunilor, epifaniilor, oaza, briza, balsamul, acoperisul, coplesitoare.  Trebuie să continui - trecătoare, de neatacat - până când vei prinde zborul, ca o pasăre care ajunge în lanțul muntos.

Te voi găsi pe același peron, într-o altă dimineață, într-o explozie de rouă și claritate, la întoarcere, conspirând întunericul; în amurg și cu sângele neamului tău purtător de lumina acrisolată.

 

 

 

 

ACEL COPIL A MURIT

 

Încă îl mai pot vedea alergând pe băiatul care am fost. Copilul care, fugind fără țintă, s-a pierdut în amurg și nu s-a mai întors acasă.

Copilul pe care îl așteptăm în zadar până în zori.

Încă îl aud plângând în secret, fără să știu că șrapnelul de sticlă i-a rupt inima. Privirea sa este cea a animalului care expiră ars pe rugul sacrificiului. Absența ei este jertfa nemeritată și praștia tăiată.

Aș vrea să-l văd din nou doar o dată în același colț în care viața ne-a bifurcat. Încă o dată, fără reproșuri sau lacrimi; dar nu, nu se va mai întoarce niciodată.  Pe măsură ce se estompează, s-au stins în ceață zilele portocalii și descoperirile alarmante ale neobositei copilării.

Nu știu dacă acel copil a intrat efectiv în lume sau dacă singur am trecut pe lângă el. Nu mai pot identifica dacă am trăit aceiași ani sau dacă mi-e dor de cineva pe care nu l-am avut niciodată și l-am pierdut.

Încă regret că nu am putut să mă scald sub aversele în care ne-am înmuiat cu visele care au rămas împrăștiate ca bălțile de plumb pe stradă și s-au evaporat.

Este inutil să deschid cripta în care se află aceste amintiri iluzorii care servesc doar la maltratarea mea. Nu a mai rămas nimic din el, nici din mine. Nu este în casa în care ne-am născut, nici în care vom muri. Nu e pe trotuarul unde ne jucam, nici în curbura fricii care ne-a dominat crescând. Nu este ascuns în amurg, nici în amiaza verii.  Nimic nu a luat cu sine, nimic nu mi-a lăsat ca amintire.  A dispărut doar și nu a rămas nicio urmă.

Timpul nu a fost balsamul nostru, ci otrava noastră.

Acel copil a murit și încă îi port cadavrul în spate, fără să găsesc pământul nedureros care să-l îngroape.

 

 

 

 

 

BUNICA

 

Mesagerii morții au sosit cu veștile lor drastice.  S-a destrămat, în dimineața odioasă, fără cuvinte.  A murit fără protest, ca cineva care ghicește, ca cineva care are dreptate. Extrem de singuratică, la orizontul unei vieți lungi și al unei tristeți nesfârșite.

Ea a fost furtuna care tună, aproape o zeiță; dar s-a prăbușit: ca unul care este învins, ca unul care crapă.

La trecerea pe sub bolta de iasomie, arcul de papură și smaralduri, o vedeam în strălucire, arogantă în nava de cristal. Nu exista nicio dovadă de bătrânețe în mâinile sale, mergea pe jos și purta masca de aur a regilor măreți.

 

 

 

 

ÎNTRE CER ȘI APĂ

 

Am locuit valul

și gălăgia,

palma și aluviunile,

faleza și reciful de corali.

 

Am trăit în acest ținut inseparabil de mare;

în cusătura delicată

din fire de argint și fragmente de lumină,

în ora uimitoare de maree înaltă,

în umiditatea toridă,

în fluierul de liliac al vântului

și în larga ramificație a guayacanilor.

 

Între vânt și somnolență

se află patria mea;

între cer și apă

se află căminul meu;

între uscat și oceanul

meu imens,

incomensurabila și iubita mea țară.

 

 

 

 

OGLINDA DE APĂ

 

Vechi și etern,

cu inima de rouă

și ochii lui mov;

cu ritmul său lent,

înfășurat în pătura lui maiestuoasă

de creste și spume;

înțelept și cu vedere,

vuietul stacojiu,

roca în care fosforescența ricoșează

în oglinda apei curate și binecuvântate,

pentru cine am fost și spre ce mergem,

va fi întotdeauna aici.

 

Camera apoasă și caldă,

copacii care plâng și râd,

ploile și fulgerele,

lumina de invidiat,

pământul îndulcit,

marea placentei noastre,

danele,

barjele

timpul încoronat al stepelor marine,

îmbrățișare vie,

și memoria sculptată

în sigiliul pașnic al acestui loc

care ne-a dat fericirea

de a iubi și a fi iubiți.

 

 

 

 

PRIVIND ÎNLĂUNTRU

 

Ca un melc perfect

în nisip

care uneori reproduce durerile mării

și, uneori, tăcerea.

 

Ca un melc infinit

la marginea oceanului

care este uneori locuită de un animal portocaliu

și uneori este o casă goală.

 

Ca un melc etern

ai venit în viața mea în spirală

și totul se poate întâmpla

mai puțin ca în tine să rămână să se asculte cântecul

mai puțin ca în tine cuvântul să rămână mut.

 

 

 

 

CRISTALUL DIN LUMINĂ

 

(FRAGMENT)

 

III

 

Pentru tine, cheia și strălucirea; pentru mine, marginea

spumei. Zilele vor veni la picioarele tale

insurmontabile ca războinicii învinși.

Și va veni și burnița ca sabia

care taie reciful în două. Un noroc

de lumină revărsată pe fruntea ta.

O revoltă de pescăruși fâlfâind

într-o amintire vie.

 

Pentru tine, cristalul și floarea; pentru mine, vocea joasă

din temple. Orele de nisip

și resturile de dragoste ca aripile pegasului.

Împotriva vântului nava și valul.

Dacă memoria este capabilă să îndure arderea,

crede-mă că încă clipește aurora în vârful

degetelor tale.

 

 

 

 

AICI M-AM NĂSCUT ȘI VOI MURI

 

Aici m-am născut,

dintr-un mic bob de sare

care plutea în derivă

şi s-a aşezat

în placenta acvamarină

a mamei mele.

 

Ea s-a născut din bunica

care, la rândul ei, a fost făcută din pielea descuamată

a acelora care vor fi venit din satele îndepărtate

de pe ţărmurile Africii.

 

Aici am crescut,

în spargerea valurilor de stânci

şi deşeurile plajelor;

în rugina fierului

ce a rănit puritatea nisipurilor fine.

 

Cu lemne maturate

am făcut casa şi crucile,

digul de bine aţi venit şi la revedere,

bărcile noastre

ce ne-au purtat atât de departe şi au durat atâta,

ca timpul care s-a scurs

pentru tânărul războinic ce a îmbătrânit.

 

Am fost libelulă

şi am zburat într-o mare maiestuoasă

de fluturi multicolori

şi a fost înfiorătoare desfăşurarea carminului,

violetului şi roşcatului,

la ţărmurile virgine ale plajelor neatinse.

 

Am îngrămădit anii

ascultând pulsul inimilor ondulate

care încă bubuie în tobe

ce se desfac şi se demontează;

în şoldurile transpirate

ale mamelor care s-au deschis ca florile

dând naştere copiilor.

 

A fost un timp foarte lung,

aproape ca veşnicia în saramură,

între sărăcia amăruie a copilăriei

şi longeviva concavitate a oaselor mele roase

în rumegatul zilelor;

prin ani fără dinţi care încă nu mi-au muşcat sufletul.

 

Mă voi întoarce la micul golf al copilăriei,

la zidul de care se lovea marea,

pe străzile oraşului ultramarin

unde şiroiau răsărituri şi apusuri

în griul ploilor,

la balta de pe trotuar

şi la poarta de lemn.

 

Cerul a fost vertijul şi febleţea mea;

am văzut trecând un timp ireversibil,

cu clipiri de lapislazuli,

ce m-a umplut de infinite beatitudini,

insuportabile pierderi şi devastatoare absenţe.

 

Voi cădea încet în strălucirea apei

unde am înotat în vălul libertăţii.

Voi muri la apusul soarelui

fără a putea să văd următorul răsărit;

când bobul de sare

ce a fost originea mea se evaporă,

inevitabil, solitar,

pulverizat în atomi rătăcitori

şi învins de lumină;

când ultimul val pe care îl văd ochii mei

se risipeşte pe plajă

şi începe retragerea valului înspumat

ce mă va purta ca pe un trunchi maltratat,

un melc spart,

un os de peşte stricat,

o mumie umedă înfăşurată în zdrenţe de alge,

fără un strigăt, fără a mă plânge,

cu viscerele spulberate

şi inima zdrobită

într-o măcinare de apă sărată

şi ţărână dulce.

 

Va naufragia barca de hârtie

pe care am făcut-o de copil şi am pierdut-o;

dar nu voi plânge ca atunci,

voi urma la trap caii de mare

în grădinile apei,

ca într-o a doua copilărie,

în retrăirea anilor

culegând zburdalnicele bucurii ale inocenţei.

 

Vor sosi alţi copii,

vor veni mamele altor mame,

şi aceasta va fi la fel patria lor sfântă.

 

Aici va fi mereu

locul unde m-am născut.

 

Acest delicat fir de lumină

ce a intrat în pupilele mele la naştere

şi iese la moarte,

în acest privilegiat şi iubitor

fir de ţărână

între două uimitoare oceane.

 

 

 

Manuel Orestes Nieto (n. 1951). Licenciado en Filosofía. Diplomático. Periodista literario. Editor.  Director de la Biblioteca Nacional de Panamá. Embajador de Panamá en Cuba, la República Argentina y el Reino de España. Premio Nacional de literatura en Panamá, en cinco ocasiones: 1972, 1983, 1996, 2002 y 2012 con sus libros Reconstrucción de los Hechos, Panamá en la Memoria de los Mares, El Mar de los Sargazos, Nadie llegará mañana y El deslumbrante mar que nos hizo.  Su poema “Aquí nací y moriré” fue traducido a 16 lenguas, 2015.  Premio Casa de las Américas, poesía 1975. Premio José Lezama Lima, 2010.  Autor de más de 25 libros de poesía.

 

 

Manuel Orestes Nieto (n. 1951) Licențiat în Filosofie. Diplomat. Jurnalist literar. Editor.  Director al Bibliotecii Naționale din Panama. Ambasador al Panama în Cuba, Republica Argentina și Regatul Spaniei. Premiul Național pentru Literatură în Panama, de cinci ori: 1972, 1983, 1996, 2002 și 2012 cu cărțile sale: Reconstrucción de los Hechos (Reconstrucția Faptelor), Panamá en la Memoria de los Mares (Panama în Memoria Mărilor), El Mar de los Sargazos (Marea Sargaselor), Nadie llegará mañana (Nimeni nu va sosi mâine) și El deslumbrante mar que nos hizo (Orbitoarea mare care ne-a făcut).

 

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.