La lengua rumana: La patria de la poesía. Luis Luna (España). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Luis Luna (España)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

1.- Como un mirlo blanco en un montón de estiércol, como un pájaro blanco sobre el carbón, como la nieve sobre los campos baldíos, llegas. Tú sabes que los caminos son recreaciones, que los carteles no indican más que una parada a ningún sitio.

 

 

2.- Lo primero que ves es esto: en la nieve dos árboles. Como dos cuerpos erguidos frente al tumulto de la ira y sus bastones. Dos árboles entrelazados, dos manos tocándose, dos voces en la oscuridad de humo azul, de ceniza estrellada. Estos dos árboles te acompañan siempre, nacen en ti como un gesto o un signo, como dos hijas.

 

 

3.- Acaso no pueda irse quien sabe que la ceniza permanece, quien sabe que la sangre permanece, que el rastro de las heridas permanece hasta que todos lo olvidan. Y aunque sabes que la herida es finalmente un camino de la luz al interior no puedes irte y olvidar. En ti, como en los árboles, deben pender los inviernos y los nombres, su consistencia de sal y de aguacero.

 

 

4.- Un niño que llora y es golpeado contra la pared. Un camión, lo ves siempre, que solo lleva niños como reses o mirlos, un camión que se aleja por los caminos, que no son caminos, hacia la noche blanca de la nieve. Sus rodadas están ahí dices, a quién quiere preguntar. Las rodadas quedan siempre en un recodo del camino, marcadas como el fuego de las camas estrechas, de la madera en tu piel de vidrio.

 

 

5.- Una mujer de negro recorre los caminos, intenta buscar las patatas plantadas en la muerte, con el abono caliente de los cuerpos en descomposición. Una mujer de negro que a veces vuelve y a veces no. Canta canciones, se encorva, se recrea en las cocinas de la escasez, donde la tierra es negra como los ojos de los cuervos. Canta ahí en la memoria de quienes lo saben, todavía canta aquí tras los cristales del tiempo de las ruinas.

 

 

6.- Hay una canción, tú la sabes, que duerme a las niñas que hay en ti. Una canción que comienza en el último recodo del camino, que no es camino, antes de las alambradas y las puertas de madera. Una canción que continúa en el silencio de la tierra mojada y que se canta con los pies, con los zapatos de madera y con las vendas y los papeles de periódico con noticias perdidas en el desaguadero de la nieve. Una canción que se extiende por la lluvia y el hielo de las cocinas, por las ramas de los árboles que ves siempre, por sus hojas que caen en el suelo de la memoria y se alzan hacia el cielo donde la ceniza se hace nube y sigue lloviendo, aunque los años pasen, aunque todos los cadáveres se hayan ya descompuesto en los barrancos del olvido. Una canción que sigue cantándose, tú lo sabes, en los ojos de los mirlos que llegan ahora a la casa donde habitas y cantas.

 

 

7.- Hay un libro en tus ojos, hay un libro que enseña a coger las ortigas y frotarlas por el cuerpo para conseguir el calor que falta en los rincones. Un libro donde hay hombres de pie que recitan sus versos del sábado. Hay páginas de libro que se desprenden en ellos, en las mujeres parturientas como pájaros tristes, como mies segada antes de la cosecha. Hay páginas del libro en los trenes donde el cielo no existe y la luz es una sílaba rota en las manos de un anciano tocado con sombrero. Hay páginas del libro que se caen por los edificios abandonados, que se leen en las hogueras antes de ser quemadas. Hay páginas del libro que habitan en los chalecos rotos de los bailarines de la desolación. Hay muchas páginas que se quedan en blanco antes de ser escritas, como nombres que son arrancados de los buzones de una casa de vecinos. Hay páginas del libro en los ojos de una niña que corre entre los árboles, antes de ser un campo de amapolas cercado por el hielo. Hay páginas del libro entre las manos de un linotipista que trabaja en la imprenta de las esperanzas donde se come el acebo amargo de las desapariciones. Hay páginas del libro en las voces de quienes se despiertan entre púas y gritos. Hay páginas, muchas páginas que describen el modo en que la oscuridad de los tejidos debe ser impuesta. Hay páginas en tus ojos. En las calles de sitios que ya no existen.

 

 

8.- Todavía hay palabras. Alfabetos construidos en el piojo y la manta deshilachada, en el barro que deja la pala en la nieve, en las chimeneas altas de la desesperanza. Tus labios son de mercurio y sangre para decirlas. Tus labios son las alambradas rotas ahora por los árboles astillados que alimentan este fuego  llamado futuro.

 

 

9.- Tus manos son urnas funerarias. Acogen toda la ceniza que queda en suspenso en las noches de los lirios y los crisantemos. Recoges con ellas las pequeñas piedras que amontonas en una esquina donde nadie mira. Son piedras escondidas, como los animales a los que se da caza. Son piedras idénticas a las que los niños arrojan todavía en algunos rincones a quienes consideran distintos como flores raras o piedras desiguales. La piedra que se arroja, la piedra que muestra el respeto a los que mueren es la misma, dices. Solo cambian las manos.

 

 

10.- Cuando llegan las amapolas el viento se hace cálido como un manto de alfileres. Este viento despierta la piel y la hace brillar como un ojo de pájaro en lo oscuro. He aquí un nombre, un apellido, unas sílabas que construyen lo poco que queda de lo humano en la mirada de quienes aprenden el horror. Construyes el horror de un nombre perdido, de un apellido en la pared. Entras en él como se entra en un pasillo oscuro, a tientas y sin voz. Está aquí por días, en los descansos de la tortura y del calambre. Está aquí cuando los ojos se le vuelven llagas y apenas ve, como una rata ciega. Está aquí con su canto de gritos y cicatrices. Y escribe, raspa con su sangre y sus dedos este nombre y una fecha. Pero no es la fecha en la que él reside. Sino la fecha en que, como un niño encendido envía la luz de una carta a una muchacha que es un pájaro en su corazón. Es la fecha de esa primera carta a alguien que ya está en la siesta del gas, en el amontonamiento de la carne morada como las amapolas en descomposición.

 

 

 

 

 

 

 

 

1.- Ca o raritate într-o grămadă de gunoi, ca o pasăre albă pe cărbune, ca zăpada pe pustietate, ajungi. Știi că drumurile sunt recreări, că semnele nu indică nimic mai mult decât o oprire oriunde.

 

 

 

2.- Primul lucru pe care îl vezi este acesta: în zăpadă doi copaci. Ca două corpuri înalte în fața tumultului furiei și a bastoanelor lor. Doi copaci s-au împletit, două mâini atingându-se, două voci în întunericul fumului albastru, de cenușă înstelată. Acești doi copaci te însoțesc mereu, se nasc în tine ca un gest sau un semn, ca două fiice.

 

 

3.- Poate că nu poate pleca cel care știe că cenușa rămâne, cel care știe că sângele rămâne, că urma rănilor rămâne până când toată lumea îl uită. Și, deși știi că rana este în cele din urmă o cale de la lumină la interior, nu poți pleca și uita. În tine, ca și în copaci, trebuie să prinzi iernile și numele, consistența lor de sare și de ploaie.

 

 

4.- Un copil care plânge și este trântit de perete. Un camion, asta vezi mereu, care transportă doar copii ca vite sau păsări negre, un camion care se deplasează de-a lungul drumurilor, care nu sunt drumuri, spre noaptea albă a zăpezii. Fotografiile lor sunt acolo spui tu, pentru cine vrea să întrebe. Rulourile rămân întotdeauna într-o curbă a drumului, marcate ca focul paturilor înguste, a lemnului în pielea ta de sticlă.

 

 

5.- O femeie în negru merge pe drumuri, încearcă să caute cartofii plantați în moarte, cu îngrășământul fierbinte al corpurilor care se descompun. O femeie în negru care uneori se întoarce și alteori nu. Cântă cântece, se cocoșează, se recreează în bucătăriile penuriei, unde pământul este negru ca ochii ciorilor. Cântă acolo în memoria celor care o cunosc, încă mai cântă aici, în spatele geamurilor din vremea ruinelor.

 

 

 

6.- E un cântec, știi asta, care adoarme fetele din tine. Un cântec care începe la ultima curbă a drumului, care nu este drum, în fața sârmei ghimpate și a ușilor de lemn. Un cântec care continuă în liniștea pământului umed și care este cântat cu picioarele, cu pantofii de lemn și cu bandajele și ziarele cu știri pierdute în scurgerea zăpezii. Un cântec care se răspândește prin ploaia și gheața bucătăriilor, prin crengile copacilor pe care îi vezi mereu, prin frunzele lor care cad pe pământul memoriei și se ridică spre cer unde cenușa devine nor și continuă să plouă chiar dacă anii trec, deși toate cadavrele s-au descompus deja în râpele uitării. Un cântec care continuă să fie cântat, tu știi, în ochii mierlelor care ajung acum la casa în care locuiești și cânți.

 

 

 

7.- Există o carte în ochii tăi, există o carte care învață cum să luați urzicile și să le frecați pe corp pentru a obține căldura care lipsește în colțuri. O carte în care stau oameni care își recită versetele de sabat. Există pagini de cărți care se desprind în ele, în femei parturiente, cum ar fi păsările triste, cum ar fi recoltate înainte de recoltare. Există pagini ale cărții în trenuri în care cerul nu există, iar lumina este o silabă ruptă în mâinile unui bătrân care poartă o pălărie. Există pagini ale cărții care cad în clădiri abandonate, care sunt citite la focuri de tabără înainte de a fi arse. Există pagini din carte care locuiesc în vestele rupte ale dansatorilor pustiirii. Există multe pagini care merg goale înainte de a fi scrise, cum ar fi numele care sunt extrase din cutiile poștale ale casei unui vecin. Există pagini ale cărții în ochii unei fete care aleargă prin copaci, înainte de a fi un câmp de maci încercuit de gheață. Există pagini ale cărții în mâinile unui linotypist care lucrează în tipografia speranțelor în care se mănâncă sfinția amară a disparițiilor. Există pagini ale cărții în vocile celor care se trezesc între vârfuri și țipete. Există pagini, multe pagini care descriu modul în care întunericul țesuturilor ar trebui să fie impus. Există pagini în ochii tăi. Pe străzile locurilor care nu mai există.

 

 

 

8.- Mai sunt cuvinte. Alfabete construite pe păduche și pătură destrămată, în noroiul lăsat de lopată în zăpadă, în coșurile înalte ale deznădejdii. Buzele tale sunt mercur și sânge aș zice. Buzele tale sunt sârmă ghimpată ruptă acum din copaci ciopliți care hrănesc acest foc numit viitor.

 

 

9.- Mâinile tale sunt urne funerare. Ele adună toată cenușa care rămâne suspendată în nopțile de crini și crizanteme. Aduni cu ele pietrele mici pe care le îngrămădești într-un colț în care nimeni nu se uită. Sunt pietre ascunse, ca animalele care sunt vânate. Sunt pietre identice cu cele pe care copiii încă le aruncă în unele colțuri cu cele pe care le consideră diferite ca flori rare sau pietre inegale. Piatra care este aruncată, piatra care arată respect față de cei care mor este aceeași, spui. Pur și simplu își schimbă mâinile.

 

 

10.- Când vine vremea macilor, vântul devine cald ca o pătură de ace. Acest vânt trezește pielea și o face să strălucească ca un ochi de pasăre în întuneric. Iată un nume, un nume de familie, unele silabe care construiesc puținul ce rămâne din uman în privirea celor care învață oroarea. Construiești oroarea unui nume pierdut, a unui nume de familie pe perete. Intri în el cum intri pe un coridor întunecat, pe bâjbâite și fără voce. E aici de zile întregi, în pauzele torturii și crampelor. E aici când ochii lui devin răni și abia vede, ca un șobolan orb. E aici cu cântecul său de țipete și cicatrici. Și scrie, răzuiește cu sângele și degetele acest nume și o dată. Dar nu e data la care el se află. Ci data care, ca un copil în flăcări, trimite lumina unei scrisori unei fete care este o pasăre în inima lui. Este data acelei prime scrisori către cineva care se află deja în siesta gazului, în grămada de carne purpurie ca macii descompuși.

 

 

 

 

Luis Luna (Madrid, 1975). Doctor en Filología Románica y Licenciado en Filología Hispánica. Es especialista en el estudio del desplazamiento, la frontera y el exilio en la poesía contemporánea. Coordinador docente del Máster de Poesía de Escuela de Escritores. Dirige la colecciones de poesía “Fragmentaria” y “Colección Hebrea” de Amargord Ediciones. Poeta y Artista Visual. Ha publicado los poemarios Cuaderno del Guardabosque, Al Rihla (El viaje), Territorio en penumbra, Almendra, libro-disco en colaboración con Lourdes de Abajo, con grabados de Juan Carlos Mestre y palabras preliminares de Antonio Gamoneda, Umbilical, la plaquette Helor, con grabados de Miguel Ángel Curiel e Intemperie. Actualmente se ha reeditado su obra Cuaderno del Guardabosque, con la adenda de 64 variaciones sobre paisaje. Su obra reunida ha sido publicada por Artepoética Press en EEUU bajo el título Language rooms. Poesía reunida, siendo portada de la International poetry review por esta obra.

Antologías de su obra han sido publicadas en Francia, Ecuador, Brasil, Italia y Eslovaquia entre otros países. Su obra ha sido traducida al rumano, inglés, portugués, catalán, gallego, sánscrito, eslovaco, francés o chino entre otras lenguas. Participa asiduamente en encuentros nacionales e internacionales, destacándose el Festival de poesía de N. York, el Festival de poesía de Bari, el Festival de poesía de Lisboa o el Festival de poesía de Guayaquil .

 

 

Luis Luna (Madrid, 1975). Doctor în filologie romanică și diplomă în filologie hispanică. Este specialist în studiul strămutării, frontierei și exilului în poezia contemporană. Coordonator didactic al Masterului de Poezie al Școlii Scriitorilor. El conduce colecțiile de poezie "Fragmentaria" și "Colección Hebrea" ale lui Amargord Ediciones. Poet și artist vizual. A publicat cărțile de poezie Cuaderno del Guardabosque, Al Rihla (El viaje), Territorio en penumbra, Almendra, carte-disco în colaborare cu Lourdes de Abajo, cu gravuri de Juan Carlos Mestre și cuvinte preliminare de Antonio Gamoneda, Umbilical, placheta Helor, cu gravuri de Miguel Ángel Curiel și Intemperie. În prezent, lucrarea sa Cuaderno del Guardabosque a fost republicată, cu addenda de 64 variaciones sobre paisaje. Lucrările sale colectate au fost publicate de Artepoética Press în SUA sub titlul Language rooms. Poesía reunida, fiind coperta revistei Internaționale de poezie pentru această lucrare.

Antologiile operei sale au fost publicate în Franța, Ecuador, Brazilia, Italia și Slovacia, printre alte țări. Opera sa a fost tradusă în limbile română, engleză, portugheză, catalană, galiciană, sanscrită, slovacă, franceză sau chineză, printre alte limbi. Participă în mod constant la întâlniri naționale și internaționale, evidențiind Festivalul de Poezie de la New York, Festivalul de Poezie Bari, Festivalul de Poezie de la Lisabona sau Festivalul de Poezie Guayaquil.

 

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.