La lengua rumana: La patria de la poesía. Julio Pavanetti (Uruguay, España). Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Julio Pavanetti (Uruguay, España)

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

EL TREN DE LOS SUEÑOS ROTOS

 

El poema se refiere a la profunda tragedia que experimentan ciertos países de América Central donde miles de personas desesperadas se montan en el tren llamado “La bestia”, también llamado “De la muerte” y atraviesan todo México intentando llegar a Estados Unidos en busca del famoso y mal llamado sueño americano. La mayoría de los emigrantes mueren en su intento, víctimas de las Pandillas Maras y de las mafias de la droga.

J.P.

 

 

 

La desesperación viaja aferrada

a un oxidado hierro en los vagones

de la bestia, ese tren que rueda lento

sobre rieles cansados y herrumbrosos

por llanuras inmóviles e inciertas

franqueando el infierno en su aleteo.

 

La desesperación es lo que lleva

al emigrante hambriento y sin papeles

a recorrer kilómetros de riesgo

y humo ciego, montado sobre el lomo

de ese animal feroz, devorador

de la esencia del hombre y sus anhelos.

 

La desesperación lo vuelve débil,

vulnerable, empujándolo a apiñarse

al hermano de lucha, al compañero,

en esas vagonetas descubiertas,

ansioso por cruzar esa frontera

hacia el nuevo horizonte de sus sueños.

 

La desesperación es el vacío

de aquellos que se duermen y caen,

es hálito mortal entre los cuerpos.

¿Cuánta muerte tendrá aun que llegar

y cuántas violaciones a mujeres?

Qué injusto es este mundo y qué imperfecto.

 

La desesperación es voz anónima…

Cuando se van sumando los cadáveres,

es el nombre solemne de los muertos.

Y es el nombre del miedo, que se alarga

cuando la vida queda más desierta

y los potros galopan por el pecho.

 

 

 

 

LA CIUDAD DESNUDA

 

Una brisa de río y de nostalgia

asciende por las calles más antiguas,

diluyendo en la plaza el mar bravío

y la sospecha de un reflejo claro

de luna, que se adivina a su espalda,

inmaculada de todo prejuicio.

 

Desierta la ciudad dibuja a mano

filamentos de lluvia transparente

que descienden al pozo de la noche.

 

Ciudad con un pasado soberano,

levemente inclinada a la tristeza,

azotada por ráfagas de un viento

que atraviesa la Plaza y se descuelga

ciego, y a cuerpo muerto, a la penumbra,

igual que cae la fina llovizna

rodando sordamente por las calles

que huelen a noche en una ciudad

hoy desnuda como Comala eterna.

 

Silencio en los balcones inocentes

con sus barandas de hierro ondulado

ungidas por el aire de los años.

 

Silencio en las esquinas que apresuran

los embates nostálgicos de un tiempo

de nocturnos jazmines del país.

 

Desnuda la ciudad se moja lenta,

poblando su perfil de una humedad

que enmascara los ecos de un pasado

de miradas altivas, y de pájaros

de vuelos geométricos y audaces.

 

Desnuda la ciudad, cuando la noche

impone su poder, baja sus párpados

y emprende un nuevo viaje hacia el recuerdo.

 

 

 

 

SIN SALIDA

 

Vives dentro de un círculo. No puedes

escapar de esa huella que te lleva

de la mano al presente y al futuro,

con señales que indican donde se hallan

las lindes del camino que te impiden

transitar libremente, y te compelen

a esconder, muchas veces, tus deseos,

tus más irreverentes sentimientos,

tus más disimuladas emociones,

tus mitades perdidas en la selva.

 

Deambulas y vuelves siempre al centro,

mareado por giros infructuosos

en busca de la llave que abra puertas.

 

Has crecido a la sombra de unos límites

por los que pululaba la censura

con plena libertad: ¡Vaya un oxímoron!

 

Hoy te queda la impronta de tus horas,

las que eran sólo tuyas, sin disfraces,

con las que tú has llegado a atragantarte

de tanto masticarlas en silencio.

 

Pisas sobre adoquines desiguales

mientras en el crepúsculo incipiente

el pasado te engulle y te limita;

no puedes traspasar esa barrera

sin quebrar sus cristales periféricos.

 

Los sueños retroceden aturdidos

sin advertir el hueco hacia la luz,

rebotan en las cárcavas profundas

–faltos de su estridor y sus aristas–

y chocan con la orilla de la noche.

 

Has madurado como un gran reserva

en barricas herméticas de roble.

 

Te abroquelas al borde del perímetro

pero sabes que ya no quedan vanos

por donde deslizarse a un nuevo tiempo;

inevitablemente todo acaba

dentro de la frontera orbicular.

 

Comprendes que ya es tarde, no hay salida.

 

Acatas con decoro tu destino

y te acomodas en tu propio claustro.

 

 

 

 

LA ÚNICA RESPUESTA

 

A veces me pregunto

cómo llegué al silencio

de larga caballera,

a ese silencio pulcro

que se esconde en la nada.

Cómo se me pegó

el murmullo de un viento

arrimado a la infancia.

Cómo y cuándo esta lenta

y blanca soledad

se transformó en cómplice

hilera de sinónimos,

adherida al olvido

del recinto secreto

donde el silencio reina

sin versos ni palabras.

 

A veces me pregunto

si este silencio claro

de sílabas calladas

y de densa fatiga,

que amordaza y secuestra

hasta el mínimo ruido,

tendrá bastante fuerza

para levantar muros

que me dejen al margen

de este mágico espasmo

que el caos me produce.

 

La desolación crece

acentuada por voces

que escapan de un perplejo

poema que no calla

como si de un espejo

parlante se tratara.

A veces me pregunto

si nació este silencio

para envolver mis versos

o es mi imaginación

que le ha insuflado vida.

 

Me lo pregunto a veces,

y el eco de mi voz,

que tiembla sin garganta,

es la única respuesta.

 

 

 

 

SOBREVIVIENDO AL OTOÑO

 

A este otoño se le caen las ramas,

a sus hojas le flaquean las fuerzas,

visten de amarillo a parques y plazas,

mientras yo le doy color a mis huellas.

 

Y lo hago regresando a viejos tiempos,

releyendo canciones y poemas

que escribía en los felices momentos

de aquellas impetuosas primaveras.

 

Hoy son recuerdo, como los veranos,

a los árboles les tiemblan sus pétalos

igual que a mí las manos y las piernas.

 

Mas si ellos luchan por no ser talados

como un náufrago en medio de un océano,

no seré yo el que abandone esta guerra.

 

 

 

 

LA VOZ DE LA MUJER  

 

En este nuevo día -tan distante

de aquellos que los vientos dispersaron-

desde lo más profundo de los tiempos,

emerge este candente itinerario

que nos hará viajar por la memoria,

a través de los rieles olvidados

de mujeres valientes, luchadoras,

que, dueñas de un coraje primitivo,

quitaron el cerrojo de la puerta,

enrejada y ceñida por los siglos,

para lanzar su voz a las estrellas.

 

Este sol que ilumina el nuevo tiempo,

funde la sombra oscura del pasado

y elimina fantasmas y barrotes,

dejando al descubierto en el espacio

las sensaciones de una luz serena

que atraviesan en grupo ciertos pájaros

mientras derraman su salmodia fresca.

Ya no quedan semáforos en rojo

tampoco hay límites para el futuro.

La fuerza de su grito es ya imparable,

la voz de la mujer despierta al mundo.

 

 

 

 

MISTERIOS

 

“A mitad del camino de la vida,

en una selva oscura me encontraba

porque mi ruta había extraviado”.

 

Dante ALIGHIERI

(La Divina Comedia - Canto I, versos 1 al 3).

 

¿Es la vida un paréntesis?

¿Acaso lo es la muerte?

Preguntas e inquietudes,

cubiertas por la niebla

del oscuro misterio,

que no tienen respuesta

(al menos para mí)

 

En medio del silencio

que campea a sus anchas

por esta habitación,

que es como cualquier otra,

yo procuro inútilmente,

en la oscura e invisible

hora del desaliento,

despejar las incógnitas,

resolver jeroglíficos.

 

Cegado por la trampa

que la vida nos teje,

esa rutina diaria

que alguien teledirige,

esa monotonía

obligada y absurda,

que parece creíble

porque llega a atraparnos

con su red envolvente.

 

Cegado, y dando tumbos

por las necesidades

que nos han inventado,

yo avanzo entre despojos

que ágilmente se arrastran

por mi extraviado sueño.

 

Diariamente me asaltan

preguntas sin respuesta:

¿Dónde me ubica Dante?

¿En cuál de los tres reinos?

Todo se desdibuja

igual que una acuarela

y se convierte en nada.

 

Todo es un gran misterio:

El cambio de estaciones,

el mar, la luz, el aire,

la creación del mundo,

el tiempo y el espacio,

el embrujo de un beso.

El tiempo que vivimos

descuida su pasado,

y pronto será olvido

sin lugar para quejas,

ni sueños de futuro.

Ya nadie se hará cargo,

ya no habrá quien reclame.

 

Las horas del reloj

son volutas de un humo,

hechicero y discreto,

que se marcha deprisa

y que “pasa” del tiempo.

 

El dolor se hace público,

hay quien le ruega a Dios

por temor o por fé.

¿Y Él? Sigue su camino

de silencio burlón.

Hoy nadie sabe nada,

todo es un gran enigma.

 

Lo es esta cruel pandemia

del Covid 19,

que alguien nos ha inventado

¿para su beneficio?

Lo es el confinamiento

que nunca imaginamos,

lo es la muerte que acecha

y lo es la vida misma.

 

Dudas e incertidumbre

se filtran por las grietas

de arcano desconsuelo.

En fin, todo es incierto,

una gran nebulosa

mayor a cualquier cálculo.

 

Como dice e.e.cummings:

 

Toda la creación puede llegar a ser

menos incalculable que un solitario beso.

 

El mundo del revés

pretende contagiarme,

me resisto a caer.

Me refugio en la priva,

compañera silente,

y, mientras tanto, espero

para ver en qué espacio,

en cual, de los tres reinos,

me coloca el gran Dante.

 

 

 

 

EL FINAL DE LA TARDE EN UN BAR

 

El silencio no existe, existe el miedo

que gotea por todas las esquinas,

nos traiciona, y detiene nuestro paso

sin que nos atrevamos a mirar.

Es sombra efímera la voz ausente,

aullido ahogado en la imprudencia oscura.

 

Cerca, se oyen disparos compungidos.

 

El final de la tarde son estrellas

en los espejos que dejó la lluvia

sobre sábanas del asfalto herido;

son hojas y pancartas de protesta,

pisoteadas por la multitud

que corre hacia las calles laterales.

 

El final de la tarde se amortaja

con los gases y el humo que la cubren,

lloran los pájaros sobre las ramas.

 

Me tropiezo con una adolescente,

corremos hasta un bar que está cerrando.

El camarero baja las persianas,

la noche inoportuna avanza rápido

y cuela en el local su agria silueta.

 

El sudor nos humilla con su llanto,

los disparos regresan a su eco,

permanecemos en el interior

hasta que quedan desiertas las calles.

 

De la mano de las ausentes voces,

nos despedimos cuando ya no hay niebla.

¿Volveremos a vernos algún día?

Me sonríe. La sigo con mis ojos.

 

No se ha movido de su sitio el miedo.

 

 

 

 

MI MEDIO CORAZÓN

 

Cada noche, doctor...

mi corazón se detiene en una vieja casa

en Estambul.

 

Nazim HIKMET

 

Las alas que tuve un día, tan solo eran una máscara

detrás de la cual temblaba

mi pulsación dividida

en tiempos damnificados.

Con resignado disfraz

administro la nostalgia y dosifico el olvido.

 

Como al gran Nazim Hikmet, tras esa angina pectoris

que el doctor le señaló,

en mi pecho solamente

late medio corazón,

con la estrella más lejana

pastando sola en los campos más profundos de la noche.

 

Como le ocurrió a Nazim, mi otra mitad late lejos

en el tiempo y la distancia,

palpita en tiempos de botas,

en época de fusiles,

de adolescencia difícil,

y se va… Se va a una vieja casa de infancia celeste.

 

Se va hasta aquel hogar donde la vida era efervescente,

borbotaba en las paredes.

Resonaban risas, cantos,

y retumbaba el silencio

en el círculo de agua

de aquel fondo remansado del viejo y oscuro aljibe.

 

Hoy mi medio corazón entra en el patio, en ventanas,

con transparencia de lágrima.

Descansa bajo la parra,

entra en las habitaciones

que, a su paso, se deshacen

deshabitando el recuerdo coagulado en el tiempo.

 

Y permanezco desnudo entre el espejo y la réplica,

conversando con la muerte

con dulzura y lucidez

tras atravesar el mar.

¡Que la vida no camine

sin la luz de aquellos tiempos que quedaron marenmedio!

 

 

 

 

CUANDO YA NO SEA NADIE   

 

La memoria agoniza con el fuego

y lanza el eco de un quejido débil,

bocado oscuro, freno de la muerte,

puñal que resplandece en el abismo

e ilumina el secreto de la noche

en unas horas que no son de nadie.

 

Si después de esas horas, fuese nadie,

quizás yo reviviera con el fuego.

Entonces volvería por la noche

y, aunque estuviera viejo y algo débil,

no caería aún en el abismo,

miraría de lejos a la muerte.

 

No sé si habrá otra vida tras la muerte

porque del más allá no ha vuelto nadie.

Me resisto a caer en el abismo,

me anima Prometeo con el fuego

que le robó a los dioses y, aunque débil,

salgo a vivir la vida alguna noche.

 

Busco en el ruido sordo de la noche

no caer en los brazos de la muerte,

y con la fuerza intrínseca del débil

-aunque esto no lo entienda casi nadie-

soy receptor del culto sacro al fuego

y del verso que estalla en el abismo.

 

Y así, sin exiliarme en el abismo

ni en la juerga festiva de la noche,

me uniré a la sagrada luz del fuego

y al ritmo de la vida y de la muerte

que, llegándole a todos, es de nadie.

(No habrá triunfo del fuerte sobre el débil)

 

Nace mi verso con aliento débil

lanzando su metáfora al abismo,

y habla por mí, como si fuera nadie.

Quiere guardar el brillo de la noche

para que parta en paz hacia la muerte

cuando, helado de nieve, busque el fuego.

 

Yo caeré al abismo de la muerte

cuando mi débil verso arda en el fuego

y, tras la noche, me convierta en nadie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TRENUL DE VISE RUPTE

 

Poemul se referă la tragedia profundă experimentată de anumite țări din America Centrală unde mii de oameni disperați se urcă în trenul numit „Bestiaˮ, numit și „Moarteaˮ și traversează tot Mexicul încercând să ajungă în Statele Unite în căutarea celebrului și prost numitului vis american. Majoritatea emigranților mor în încercarea lor, victime ale bandelor Maras și ale mafioților de droguri.

J.P.

 

 

 

Disperarea călătorește agățată

de un fier ruginit în vagoanele

bestiei, acest tren care rulează încet

pe șine obosite și ruginite

prin câmpii nemișcate și incerte

traversând infernul în zborul său.

 

Disperarea este ceea ce conduce

emigrantul înfometat și fără documente

alergând prin kilometri de risc

și fum orb, urcat pe coloana vertebrală

a acestui animal feroce, devorator

al esenței umane și al dorințelor sale.

 

Disperarea îl face slab,

vulnerabil, împingându-l să se înghesuie

în fratele de luptă, în partener,

în aceste vagoane descoperite,

nerăbdător să treacă acea frontieră

spre noul orizont al viselor sale.

 

Disperarea e golul

acelora care dorm și cad,

este respirație mortală între trupuri.

Câtă moarte va mai fi

și câte femei violate?

Cât de nedreaptă este această lume și ce imperfectă.

 

Disperarea este vocea anonimă...

Când cadavrele se adună,

se pronunță numele solemn al morților.

Și este numele fricii care se prelungește

când viața rămâne mai pustie

și caii galopează prin piept.

 

 

 

 

ORAȘUL GOL

 

O briza de râu și de nostalgie

urcă pe străzile cele mai vechi,

diluând în piață marea curajoasă

și suspiciunea unui reflex clar

de lună care se ghicește în spatele său,

curățit de toate prejudecățile.

 

Orașul pustiu pictează manual

filamente de ploaie transparentă

care coboară la fântâna nopții.

 

Oraș cu un trecut suveran,

ușor înclinat spre tristețe,

biciuit de rafale ale unui vânt

care traversează Piața și se ridică

orb, și cu trupul mort, în beznă,

la fel cum cade fina burniță

rulând surd pe străzi

care miros a noapte într-un oraș

azi gol ca și Comala eternă.

 

Tăcere în balcoanele nevinovate

cu barele lor ondulate de fier

unse de aerul anilor.

 

Tăcere în colțuri care apasă

atacurile nostalgice ale unui timp

de nocturne iasomii ale țării.

 

Gol orașul se udă încet,

populând profilul său cu o umiditate

care cosmetizează ecourile unui trecut

de priviri arogante, și de păsări

de zboruri geometrice și îndrăznețe.

 

Gol orașul, când noaptea

își impune puterea sa, sub pleoapele sale

și lansează o nouă călătorie spre amintire.

 

 

 

 

FĂRĂ IEȘIRE

 

Trăiești într-un cerc. Nu poți

scăpa de această urmă care te duce

de mână în prezent și în viitor,

cu semne care indică unde sfârșesc

limitele drumului care te împiedică

să traversezi liber, și te obligă

să ascunzi, de multe ori, dorințele tale,

cele mai ireverente sentimente ale tale,

cele mai deghizate emoții ale tale,

jumătățile tale pierdute în junglă.

Te plimbi  și te întorci mereu în centru,

amețit de ocolurile inutile

 

în căutarea cheii care deschide uși.

Ai crescut în umbra unor limite

printre cei care roiau cenzura

cu libertate deplină: Du-te oximoron!

Azi îți rămâne amprenta orelor tale,

cele care erau doar ale tale, fără deghizări,

cu care ai ajuns să te sufoci

de atâta mestecare în tăcere.

Calci pe pietre inegale

în timp ce în amurgul începător

trecutul te înghite și te limitează;

nu poți trece peste această bariera

fără să-i rupi cristalele sale periferice.

Visele sufocă

fără să avertizeze golul,

sar în rigole adânci

-lipsite de viziune și de marginile sale-

și se ciocnesc de țărmul nopții.

Te-ai maturizat ca o mare rezervă.

în butoaie închise de stejar.

Te-ai blocat la marginea perimetrului

dar știi că deja nu rămân vene

pe unde să aluneci într-un nou timp;

inevitabil totul se termină

înăuntrul graniței orbiculare.

Înțelegi că e târziu, nu există cale de ieșire.

Respecți cu decență destinul tău

și te așezi în propriul claustru.

 

 

 

 

SINGURUL RĂSPUNS

 

Uneori mă întreb

cum am ajuns la tăcere

de cavalerie lungă,

la acea tăcere îngrijită

care se ascunde în neant.

Cum a rămas cu mine

murmurul unui vânt

aproape de copilărie.

Cum și când această lentă

și albă singurătate

a devenit complice

filieră de sinonime,

aderată la uitarea

incintei secrete

unde domnește tăcerea

fără versete sau cuvinte.

 

Uneori mă întreb

dacă această tăcere clară

de silabe tăcute

și oboseală densă,

care pune botniță și răpește

până la minimul zgomot,

va avea suficientă putere

pentru a construi ziduri

care să mă lasa la marginea

acestui magic spasm

pe care haosul mi-l produce.

 

Pustiirea crește

accentuată de voci

care evadează dintr-un nedumerit

poem care nu tace

ca dintr-o oglindă

vorbitorul va fi tratat.

Uneori mă întreb

dacă această tăcere s-a născut

pentru a înfășura versurile mele

sau este imaginatia mea

care le-a insuflat viață.

 

Mă întreb uneori,

și ecoul vocii mele,

care tremură în gât,

este singurul răspuns.

 

 

 

 

SUPRAVIEȚUIND TOAMNEI

 

În această toamnă ramurile cad,

frunzelor sale li se clatină puterea,

îmbrăcați-vă în galben în parcuri și piețe,

în timp ce eu colorez urmelor mele.

 

Și o fac întorcându-mă la vremurile de altădată,

recitind cântecelor și poeziilor

pe care le-am scris în momentele fericite

din acele impetuoase primăveri.

 

Dar dacă arborii se chinuie să nu fie tăiați

ca un naufragiat în mijlocul unui ocean,

nu voi fi eu cel care va abandona acest război.

 

 

 

 

VOCEA FEMEII    

 

În această nouă zi – atât de îndepărtată

de acelea pe care vânturile le-a împrăștiat -

din adâncurile cele mai profunde ale timpului,

iese la iveală acest itinerariu incandescent

care ne va face să călătorim prin memorie,

prin intermediul șinelor uitate

de femei curajoase, luptătoare,

care, stăpâne ale unui curaj primitiv,

au părăsit încuietoarea de la ușă,

zăvorâtă și încinsă de secole,

pentru a-și lansa vocea în fața stelelor.

 

Acest soare care luminează noul timp,

topește umbra întunecată a trecutului

și îndepărtează fantasmele și obstacolele,

lăsând descoperirii în spațiu

senzațiile unei lumini senine

care traversează în grup adevărate păsări

în timp ce-și revarsă psalmodia sa proaspătă.

Nu mai există semafoare pe roșu

nici nu există limite pentru viitor.

Puterea strigătului său este deja de neoprit,

vocea femeii trezește lumea.

 

 

 

 

MISTERE

 

„La jumătatea vieții,

într-o junglă întunecată mă regăseam

pentru că drumul meu fusese pierdutˮ.

 

Dante ALIGHIERI

(Divina Comedie - Canto I, versetele 1-3).

 

Este viața o paranteză?

Poate este moartea?

Întrebări și neliniști,

acoperit de ceața

misterului întunecat,

care nu au răspunsuri

(cel puțin pentru mine)

 

În mijlocul tăcerii

Care campează lărgimile sale

prin această cameră,

care este ca oricare alta,

încerc inutil,

în întunecoasa și invizibila

oră de descurajare,

să separ necunoscutele,

rezolvând hieroglife.

 

Orbit de capcana

că viața ne țese,

această rutina zilnică

pe care cineva o tele-dirijează,

această monotonia

obligatorie și absurdă,

care pare credibilă

pentru că ajunge să ne prindă

cu rețeaua sa care ne învăluie.

 

Orbit, și făcând gafe

printre nevoi

pe care ni le-au inventat,

avansez printre prăzi

care agil glisează

prin somnul meu pierdut.

 

Sunt agresat zilnic

întrebări fără răspuns:

Unde mă plasează Dante?

În care dintre cele trei regate?

Totul se estompează

la fel ca o acuarelă

și nu devine nimic.

 

Totul este un mare mister:

Schimbarea anotimpurilor,

marea, lumina, aerul,

crearea lumii,

timpul și spațiul,

vraja unui sărut.

Timpul în care trăim

își neglijează trecutul,

și în curând va fi uitat

fără loc pentru reclamații,

nici vise de viitor.

Nimeni nu va mai prelua controlul,

nu va mai fi nimeni care să se plângă.

 

Orele ceasului

sunt volute ale unui fum,

vrăjitor și discret,

care pleacă repede

și că "trage" de timp.

 

Durerea devine publică,

sunt cei care se roagă lui Dumnezeu

din frică sau din credință.

Și el? Își urmează calea

de tăcere batjocoritoare.

Astăzi nimeni nu știe nimic,

totul este o mare enigmă.

 

La fel și această crudă pandemie

de Covid 19,

pe care cineva ne-a inventat-o

pentru beneficiul său?

Aceasta este izolarea

pe care nu ni ne-am imaginat-o niciodată,

este moartea care pândește

la fel și viața însăși.

 

Îndoieli și incertitudine

se scurg prin fisuri

de secretă neconsolare.

Pe scurt, totul este nesigur,

o mare nebuloasă

mai mare decât orice calcul.

 

După cum spune e.e.cummings:

 

Toată creația poate ajunge să fie

mai puțin incalculabil decât un sărut singuratic.

 

Lumea cu susul în jos

se preface că mă infectează,

rezist la cădere.

Mă refugiez în beție,

însoțitoare tăcută,

și, între timp, aștept

să văd în ce spațiu,

în care, dintre cele trei regate,

mă așază marele Dante.

 

 

 

 

SFÂRȘITUL DUPĂ-AMIEZII ÎNTR-UN BAR

 

Tăcerea nu există, există frica

ce picură prin toate colțurile,

ne trădează și oprește pasul nostru

fără ca noi să îndrăznim să privim.

Umbra efemeră este vocea absentă,

urlet înecat în nepăsarea întunecată.

 

În apropiere, trageri dureroase.

 

Sfârșitul după-amiezii sunt stele

în oglinzile lăsate de ploaie

peste cearceafurile asfaltului rănit;

sunt foi și pancarde de protest,

călcate în picioare de mulțime

care aleargă spre străzile laterale.

 

Sfârșitul după-amiezii este amortizat

cu gazele și fumul care o acoperă,

păsările plâng pe ramuri.

 

Dau peste o adolescentă,

alergăm la un bar care se închide.

Chelnerul coboară jaluzelele,

noaptea prematură se mișcă repede

și își strecoară în local silueta acră.

 

Sudoarea ne umilește cu plânsul ei,

tragerile revin la ecoul lor,

rămânem înăuntru

până când străzile sunt pustii.

 

Mână în mână cu vocile absente,

ne despărțim când nu mai este ceață.

Ne vom mai vedea vreodată?

Îmi zâmbește. O urmăresc cu ochii.

 

Frica nu s-a mutat de la locul ei.

 

 

 

 

JUMĂTATEA MEA DE INIMĂ

 

În fiecare seară, doctorul...

inima mea se oprește într-o casă veche

în Istanbul.

 

Nazim HIKMET

 

Aripile pe care le-am avut într-o zi au fost doar o mască

în spatele căreia tremura

pulsarea mea divizată

în vremuri damnate.

Cu resemnată deghizare

administrez nostalgia și dozez uitarea.

 

Ca marele Nazim Hikmet, după această angină pectorală

Pe care medicul mi-a semnalat-o,

în pieptul meu doar

bate jumătate de inimă,

cu steaua cea mai îndepărtată

pășunând singură în cele mai profunde câmpuri ale nopții.

 

Așa cum s-a întâmplat cu Nazim, cealaltă jumătate departe.

în timp și la distanță,

palpită în vremuri de cizme,

în timpul puștilor,

de adolescență dificilă,

și se duce... Merge la o casă veche de copilărie celestială.

 

Merge până la acel cămin în care viața a fost efervescentă,

bolborosea la pereți.

Răsunau râsete, cântece,

și năruiau tăcerea

în cercul apei

din acea apă stătută din cisterna veche și întunecată.

 

Astăzi jumătatea mea de inimă intră în curte, în ferestre,

cu transparență de lacrimă.

Se odihnește în vid,

intră în camerele

care, în urma ei, se destramă

dezrădăcinând amintirea coagulată în timp.

 

Și rămân dezbrăcat între oglindă și replică,

conversând cu moartea

cu dulceață și luciditate

după traversarea mării.

Fie ca viața să nu meargă

fără lumina acelor vremuri care au rămas marenmedio!

 

 

 

 

CÂND DEJA NU MAI E NIMENI         

 

Memoria agonizează cu focul

și lansează ecoul unui leșin debil,

mușcătură întunecată, frână de moarte,

pumnal care strălucește în abis

și luminează secretul nopții

în câteva ore care nu sunt ale nimănui.

 

Dacă după aceste ore, nu ar fi nimeni,

poate aș reînvia cu focul.

Apoi m-aș întoarce noaptea

și, chiar dacă aș fi bătrân și oarecum slab,

nu aș cădea încă în abis,

aș privi de departe moarte.

 

Nu știu dacă voi avea o altă viață după moarte.

pentru că din viața de apoi nimeni nu s-a mai întors.

Rezist să cad în abis,

sunt încurajat de Prometeu cu focul

pe care l-a furat de la zei și, deși slab,

ies să trăiesc viața într-o noapte.

 

Caut în zgomotul surd al nopții

să nu cad în brațele morții,

și cu puterea intrinsecă a celor slabi

- deși acest lucru nu este înțeles de aproape nimeni -

sunt un receptor al cultului sacru al focului

și al versului care erupe în abis.

 

Și așa, fără să mă exilez în abis

nici în orgia festivă a nopții,

mă voi alătura luminii sacre a focului

și ritmului vieții și al morții

care, ajungând la toți, nu este a nimănui.

(Nu va exista niciun triumf al celor puternici asupra celor slabi)

Versul meu se naște cu respirația slabă

aruncându-și metafora în abis,

și vorbește în numele meu, ca și cum aș fi nimeni.

Vrea să păstreze strălucirea nopții

pentru ca să poată pleca în pace spre moarte

când, înghețat de zăpadă, caută focul.

 

Voi cădea în abisul morții

când versul meu slab va arde în foc

și, după noapte, mă va transformă în nimeni.

 

 

 

 

 

Julio Pavanetti  nació en Montevideo, Uruguay, en 1954. Poeta residente en Benidorm, España. Fundador y presidente de la asociación internacional de poetas “Liceo Poético de Benidorm”. Director de la colección de poesía “Azul” de Editorial Enkuadres, España y director del Festival Internacional de Poesía “Benidorm & Costa Blanca”. Ha participado en numerosos festivales y encuentros internacionales de poesía e incluido en innumerables antologías. Ha recibido numerosos premios y reconocimientos nacionales e internacionales por su carrera. Ha publicado 14 poemarios, entre ellos “Spirala timpului” (La espiral del tiempo) bilingüe rumano/español publicado en Bucarest, “Hidden Word” (Palabra escondida) bilingüe inglés/español publicado en España, y también los libros “Mërgimi dhemb” (El exilio duele) publicado en albanés en Pristina, Kosovo y “Battute d’arresto” (Contratiempos) publicado en italiano en Gaeta, Italia. Su libro “Tiempo de cristales rotos” obtuvo el 2º Premio en el I Certamen "Lámpara en la tierra” de Oviedo en 2013, y “Al roce de la piel callada” el 1º Premio del XVI Certamen de Poesía Ayuntamiento de Aspe en 2015. Muchos de sus poemas se han traducido al inglés, italiano, siciliano, catalán, árabe, francés, rumano, portugués, croata, serbio, bosnio, polaco, azerbaiyano, eslovaco, albanés, alemán, holandés, japonés, chino, coreano, búlgaro, turco, malayo, bengalí, griego y griego micénico, y publicados en innumerables periódicos y revistas especializadas nacionales e internacionales, tanto digitales como de papel.

 

 

Julio Pavanetti s-a născut în Montevideo, Uruguay. Este poet resident în Benidorm, Spania Fondator și președinte al asociației internaționale a poeților „Liceo Poético de Benidormˮ. Director al colecției de poezie „Azulˮ a Editorial Enkuadres, Spania și director al Festivalului Internațional de Poezie „Benidorm & Costa Blancaˮ. A participat la numeroase festivaluri și întâlniri internaționale de poezie și a fost inclus în nenumărate antologii. A primit numeroase premii și recunoașteri naționale și internaționale pentru cariera sa. A publicat 14 colecții de poezii, printre care Spirala timpului / La espiral del tiempo / ediție bilingvă româno-spaniolă publicată la București, Hidden Word / Palabra escondida, ediție bilingvă engleză/spaniolă publicată în Spania, dar și cărțile „Mërgimi dhembˮ (Exilul doare) publicate în albaneză la Pristina, Kosovo și „Battute d'arrestoˮ (Eșecuri) publicate în italiană în Gaeta, Italia. Cartea sa „Tiempo de cristales rotosˮ a câștigat Premiul 2 la Concursul I „Lámpara en la tierra” de la Oviedo în 2013, iar „Al roce de la piel calladaˮ Premiul 1 al celui de-al XVI-lea Concurs de Poezie Consiliul Local al Aspe în 2015. Multe dintre poeziile sale au fost traduse în: engleză, italiană, siciliană, catalană, arabă, franceză, română, portugheză, croată, sârbă, bosniacă, poloneză, azeră, slovacă, albaneză, germană, olandeză, japoneză, chineză, coreeană, bulgară, turcă, malaeză, bengaleză, greacă și greacă miceniană și publicate în nenumărate ziare naționale și internaționale și reviste de specialitate, atât digitale, cât și pe hârtie.

 

 

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.