La lengua rumana: La patria de la poesía. Julio Pavanetti (Uruguay, España). Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Julio Pavanetti (Uruguay, España)
Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
EL TREN DE LOS SUEÑOS ROTOS
El poema se refiere a la profunda tragedia que experimentan ciertos países de América Central donde miles de personas desesperadas se montan en el tren llamado “La bestia”, también llamado “De la muerte” y atraviesan todo México intentando llegar a Estados Unidos en busca del famoso y mal llamado sueño americano. La mayoría de los emigrantes mueren en su intento, víctimas de las Pandillas Maras y de las mafias de la droga.
J.P.
La desesperación viaja aferrada
a un oxidado hierro en los vagones
de la bestia, ese tren que rueda lento
sobre rieles cansados y herrumbrosos
por llanuras inmóviles e inciertas
franqueando el infierno en su aleteo.
La desesperación es lo que lleva
al emigrante hambriento y sin papeles
a recorrer kilómetros de riesgo
y humo ciego, montado sobre el lomo
de ese animal feroz, devorador
de la esencia del hombre y sus anhelos.
La desesperación lo vuelve débil,
vulnerable, empujándolo a apiñarse
al hermano de lucha, al compañero,
en esas vagonetas descubiertas,
ansioso por cruzar esa frontera
hacia el nuevo horizonte de sus sueños.
La desesperación es el vacío
de aquellos que se duermen y caen,
es hálito mortal entre los cuerpos.
¿Cuánta muerte tendrá aun que llegar
y cuántas violaciones a mujeres?
Qué injusto es este mundo y qué imperfecto.
La desesperación es voz anónima…
Cuando se van sumando los cadáveres,
es el nombre solemne de los muertos.
Y es el nombre del miedo, que se alarga
cuando la vida queda más desierta
y los potros galopan por el pecho.
LA CIUDAD DESNUDA
Una brisa de río y de nostalgia
asciende por las calles más antiguas,
diluyendo en la plaza el mar bravío
y la sospecha de un reflejo claro
de luna, que se adivina a su espalda,
inmaculada de todo prejuicio.
Desierta la ciudad dibuja a mano
filamentos de lluvia transparente
que descienden al pozo de la noche.
Ciudad con un pasado soberano,
levemente inclinada a la tristeza,
azotada por ráfagas de un viento
que atraviesa la Plaza y se descuelga
ciego, y a cuerpo muerto, a la penumbra,
igual que cae la fina llovizna
rodando sordamente por las calles
que huelen a noche en una ciudad
hoy desnuda como Comala eterna.
Silencio en los balcones inocentes
con sus barandas de hierro ondulado
ungidas por el aire de los años.
Silencio en las esquinas que apresuran
los embates nostálgicos de un tiempo
de nocturnos jazmines del país.
Desnuda la ciudad se moja lenta,
poblando su perfil de una humedad
que enmascara los ecos de un pasado
de miradas altivas, y de pájaros
de vuelos geométricos y audaces.
Desnuda la ciudad, cuando la noche
impone su poder, baja sus párpados
y emprende un nuevo viaje hacia el recuerdo.
SIN SALIDA
Vives dentro de un círculo. No puedes
escapar de esa huella que te lleva
de la mano al presente y al futuro,
con señales que indican donde se hallan
las lindes del camino que te impiden
transitar libremente, y te compelen
a esconder, muchas veces, tus deseos,
tus más irreverentes sentimientos,
tus más disimuladas emociones,
tus mitades perdidas en la selva.
Deambulas y vuelves siempre al centro,
mareado por giros infructuosos
en busca de la llave que abra puertas.
Has crecido a la sombra de unos límites
por los que pululaba la censura
con plena libertad: ¡Vaya un oxímoron!
Hoy te queda la impronta de tus horas,
las que eran sólo tuyas, sin disfraces,
con las que tú has llegado a atragantarte
de tanto masticarlas en silencio.
Pisas sobre adoquines desiguales
mientras en el crepúsculo incipiente
el pasado te engulle y te limita;
no puedes traspasar esa barrera
sin quebrar sus cristales periféricos.
Los sueños retroceden aturdidos
sin advertir el hueco hacia la luz,
rebotan en las cárcavas profundas
–faltos de su estridor y sus aristas–
y chocan con la orilla de la noche.
Has madurado como un gran reserva
en barricas herméticas de roble.
Te abroquelas al borde del perímetro
pero sabes que ya no quedan vanos
por donde deslizarse a un nuevo tiempo;
inevitablemente todo acaba
dentro de la frontera orbicular.
Comprendes que ya es tarde, no hay salida.
Acatas con decoro tu destino
y te acomodas en tu propio claustro.
LA ÚNICA RESPUESTA
A veces me pregunto
cómo llegué al silencio
de larga caballera,
a ese silencio pulcro
que se esconde en la nada.
Cómo se me pegó
el murmullo de un viento
arrimado a la infancia.
Cómo y cuándo esta lenta
y blanca soledad
se transformó en cómplice
hilera de sinónimos,
adherida al olvido
del recinto secreto
donde el silencio reina
sin versos ni palabras.
A veces me pregunto
si este silencio claro
de sílabas calladas
y de densa fatiga,
que amordaza y secuestra
hasta el mínimo ruido,
tendrá bastante fuerza
para levantar muros
que me dejen al margen
de este mágico espasmo
que el caos me produce.
La desolación crece
acentuada por voces
que escapan de un perplejo
poema que no calla
como si de un espejo
parlante se tratara.
A veces me pregunto
si nació este silencio
para envolver mis versos
o es mi imaginación
que le ha insuflado vida.
Me lo pregunto a veces,
y el eco de mi voz,
que tiembla sin garganta,
es la única respuesta.
SOBREVIVIENDO AL OTOÑO
A este otoño se le caen las ramas,
a sus hojas le flaquean las fuerzas,
visten de amarillo a parques y plazas,
mientras yo le doy color a mis huellas.
Y lo hago regresando a viejos tiempos,
releyendo canciones y poemas
que escribía en los felices momentos
de aquellas impetuosas primaveras.
Hoy son recuerdo, como los veranos,
a los árboles les tiemblan sus pétalos
igual que a mí las manos y las piernas.
Mas si ellos luchan por no ser talados
como un náufrago en medio de un océano,
no seré yo el que abandone esta guerra.
LA VOZ DE LA MUJER
En este nuevo día -tan distante
de aquellos que los vientos dispersaron-
desde lo más profundo de los tiempos,
emerge este candente itinerario
que nos hará viajar por la memoria,
a través de los rieles olvidados
de mujeres valientes, luchadoras,
que, dueñas de un coraje primitivo,
quitaron el cerrojo de la puerta,
enrejada y ceñida por los siglos,
para lanzar su voz a las estrellas.
Este sol que ilumina el nuevo tiempo,
funde la sombra oscura del pasado
y elimina fantasmas y barrotes,
dejando al descubierto en el espacio
las sensaciones de una luz serena
que atraviesan en grupo ciertos pájaros
mientras derraman su salmodia fresca.
Ya no quedan semáforos en rojo
tampoco hay límites para el futuro.
La fuerza de su grito es ya imparable,
la voz de la mujer despierta al mundo.
MISTERIOS
“A mitad del camino de la vida,
en una selva oscura me encontraba
porque mi ruta había extraviado”.
Dante ALIGHIERI
(La Divina Comedia - Canto I, versos 1 al 3).
¿Es la vida un paréntesis?
¿Acaso lo es la muerte?
Preguntas e inquietudes,
cubiertas por la niebla
del oscuro misterio,
que no tienen respuesta
(al menos para mí)
En medio del silencio
que campea a sus anchas
por esta habitación,
que es como cualquier otra,
yo procuro inútilmente,
en la oscura e invisible
hora del desaliento,
despejar las incógnitas,
resolver jeroglíficos.
Cegado por la trampa
que la vida nos teje,
esa rutina diaria
que alguien teledirige,
esa monotonía
obligada y absurda,
que parece creíble
porque llega a atraparnos
con su red envolvente.
Cegado, y dando tumbos
por las necesidades
que nos han inventado,
yo avanzo entre despojos
que ágilmente se arrastran
por mi extraviado sueño.
Diariamente me asaltan
preguntas sin respuesta:
¿Dónde me ubica Dante?
¿En cuál de los tres reinos?
Todo se desdibuja
igual que una acuarela
y se convierte en nada.
Todo es un gran misterio:
El cambio de estaciones,
el mar, la luz, el aire,
la creación del mundo,
el tiempo y el espacio,
el embrujo de un beso.
El tiempo que vivimos
descuida su pasado,
y pronto será olvido
sin lugar para quejas,
ni sueños de futuro.
Ya nadie se hará cargo,
ya no habrá quien reclame.
Las horas del reloj
son volutas de un humo,
hechicero y discreto,
que se marcha deprisa
y que “pasa” del tiempo.
El dolor se hace público,
hay quien le ruega a Dios
por temor o por fé.
¿Y Él? Sigue su camino
de silencio burlón.
Hoy nadie sabe nada,
todo es un gran enigma.
Lo es esta cruel pandemia
del Covid 19,
que alguien nos ha inventado
¿para su beneficio?
Lo es el confinamiento
que nunca imaginamos,
lo es la muerte que acecha
y lo es la vida misma.
Dudas e incertidumbre
se filtran por las grietas
de arcano desconsuelo.
En fin, todo es incierto,
una gran nebulosa
mayor a cualquier cálculo.
Como dice e.e.cummings:
Toda la creación puede llegar a ser
menos incalculable que un solitario beso.
El mundo del revés
pretende contagiarme,
me resisto a caer.
Me refugio en la priva,
compañera silente,
y, mientras tanto, espero
para ver en qué espacio,
en cual, de los tres reinos,
me coloca el gran Dante.
EL FINAL DE LA TARDE EN UN BAR
El silencio no existe, existe el miedo
que gotea por todas las esquinas,
nos traiciona, y detiene nuestro paso
sin que nos atrevamos a mirar.
Es sombra efímera la voz ausente,
aullido ahogado en la imprudencia oscura.
Cerca, se oyen disparos compungidos.
El final de la tarde son estrellas
en los espejos que dejó la lluvia
sobre sábanas del asfalto herido;
son hojas y pancartas de protesta,
pisoteadas por la multitud
que corre hacia las calles laterales.
El final de la tarde se amortaja
con los gases y el humo que la cubren,
lloran los pájaros sobre las ramas.
Me tropiezo con una adolescente,
corremos hasta un bar que está cerrando.
El camarero baja las persianas,
la noche inoportuna avanza rápido
y cuela en el local su agria silueta.
El sudor nos humilla con su llanto,
los disparos regresan a su eco,
permanecemos en el interior
hasta que quedan desiertas las calles.
De la mano de las ausentes voces,
nos despedimos cuando ya no hay niebla.
¿Volveremos a vernos algún día?
Me sonríe. La sigo con mis ojos.
No se ha movido de su sitio el miedo.
MI MEDIO CORAZÓN
Cada noche, doctor...
mi corazón se detiene en una vieja casa
en Estambul.
Nazim HIKMET
Las alas que tuve un día, tan solo eran una máscara
detrás de la cual temblaba
mi pulsación dividida
en tiempos damnificados.
Con resignado disfraz
administro la nostalgia y dosifico el olvido.
Como al gran Nazim Hikmet, tras esa angina pectoris
que el doctor le señaló,
en mi pecho solamente
late medio corazón,
con la estrella más lejana
pastando sola en los campos más profundos de la noche.
Como le ocurrió a Nazim, mi otra mitad late lejos
en el tiempo y la distancia,
palpita en tiempos de botas,
en época de fusiles,
de adolescencia difícil,
y se va… Se va a una vieja casa de infancia celeste.
Se va hasta aquel hogar donde la vida era efervescente,
borbotaba en las paredes.
Resonaban risas, cantos,
y retumbaba el silencio
en el círculo de agua
de aquel fondo remansado del viejo y oscuro aljibe.
Hoy mi medio corazón entra en el patio, en ventanas,
con transparencia de lágrima.
Descansa bajo la parra,
entra en las habitaciones
que, a su paso, se deshacen
deshabitando el recuerdo coagulado en el tiempo.
Y permanezco desnudo entre el espejo y la réplica,
conversando con la muerte
con dulzura y lucidez
tras atravesar el mar.
¡Que la vida no camine
sin la luz de aquellos tiempos que quedaron marenmedio!
CUANDO YA NO SEA NADIE
La memoria agoniza con el fuego
y lanza el eco de un quejido débil,
bocado oscuro, freno de la muerte,
puñal que resplandece en el abismo
e ilumina el secreto de la noche
en unas horas que no son de nadie.
Si después de esas horas, fuese nadie,
quizás yo reviviera con el fuego.
Entonces volvería por la noche
y, aunque estuviera viejo y algo débil,
no caería aún en el abismo,
miraría de lejos a la muerte.
No sé si habrá otra vida tras la muerte
porque del más allá no ha vuelto nadie.
Me resisto a caer en el abismo,
me anima Prometeo con el fuego
que le robó a los dioses y, aunque débil,
salgo a vivir la vida alguna noche.
Busco en el ruido sordo de la noche
no caer en los brazos de la muerte,
y con la fuerza intrínseca del débil
-aunque esto no lo entienda casi nadie-
soy receptor del culto sacro al fuego
y del verso que estalla en el abismo.
Y así, sin exiliarme en el abismo
ni en la juerga festiva de la noche,
me uniré a la sagrada luz del fuego
y al ritmo de la vida y de la muerte
que, llegándole a todos, es de nadie.
(No habrá triunfo del fuerte sobre el débil)
Nace mi verso con aliento débil
lanzando su metáfora al abismo,
y habla por mí, como si fuera nadie.
Quiere guardar el brillo de la noche
para que parta en paz hacia la muerte
cuando, helado de nieve, busque el fuego.
Yo caeré al abismo de la muerte
cuando mi débil verso arda en el fuego
y, tras la noche, me convierta en nadie.
TRENUL DE VISE RUPTE
Poemul se referă la tragedia profundă experimentată de anumite țări din America Centrală unde mii de oameni disperați se urcă în trenul numit „Bestiaˮ, numit și „Moarteaˮ și traversează tot Mexicul încercând să ajungă în Statele Unite în căutarea celebrului și prost numitului vis american. Majoritatea emigranților mor în încercarea lor, victime ale bandelor Maras și ale mafioților de droguri.
J.P.
Disperarea călătorește agățată
de un fier ruginit în vagoanele
bestiei, acest tren care rulează încet
pe șine obosite și ruginite
prin câmpii nemișcate și incerte
traversând infernul în zborul său.
Disperarea este ceea ce conduce
emigrantul înfometat și fără documente
alergând prin kilometri de risc
și fum orb, urcat pe coloana vertebrală
a acestui animal feroce, devorator
al esenței umane și al dorințelor sale.
Disperarea îl face slab,
vulnerabil, împingându-l să se înghesuie
în fratele de luptă, în partener,
în aceste vagoane descoperite,
nerăbdător să treacă acea frontieră
spre noul orizont al viselor sale.
Disperarea e golul
acelora care dorm și cad,
este respirație mortală între trupuri.
Câtă moarte va mai fi
și câte femei violate?
Cât de nedreaptă este această lume și ce imperfectă.
Disperarea este vocea anonimă...
Când cadavrele se adună,
se pronunță numele solemn al morților.
Și este numele fricii care se prelungește
când viața rămâne mai pustie
și caii galopează prin piept.
ORAȘUL GOL
O briza de râu și de nostalgie
urcă pe străzile cele mai vechi,
diluând în piață marea curajoasă
și suspiciunea unui reflex clar
de lună care se ghicește în spatele său,
curățit de toate prejudecățile.
Orașul pustiu pictează manual
filamente de ploaie transparentă
care coboară la fântâna nopții.
Oraș cu un trecut suveran,
ușor înclinat spre tristețe,
biciuit de rafale ale unui vânt
care traversează Piața și se ridică
orb, și cu trupul mort, în beznă,
la fel cum cade fina burniță
rulând surd pe străzi
care miros a noapte într-un oraș
azi gol ca și Comala eternă.
Tăcere în balcoanele nevinovate
cu barele lor ondulate de fier
unse de aerul anilor.
Tăcere în colțuri care apasă
atacurile nostalgice ale unui timp
de nocturne iasomii ale țării.
Gol orașul se udă încet,
populând profilul său cu o umiditate
care cosmetizează ecourile unui trecut
de priviri arogante, și de păsări
de zboruri geometrice și îndrăznețe.
Gol orașul, când noaptea
își impune puterea sa, sub pleoapele sale
și lansează o nouă călătorie spre amintire.
FĂRĂ IEȘIRE
Trăiești într-un cerc. Nu poți
scăpa de această urmă care te duce
de mână în prezent și în viitor,
cu semne care indică unde sfârșesc
limitele drumului care te împiedică
să traversezi liber, și te obligă
să ascunzi, de multe ori, dorințele tale,
cele mai ireverente sentimente ale tale,
cele mai deghizate emoții ale tale,
jumătățile tale pierdute în junglă.
Te plimbi și te întorci mereu în centru,
amețit de ocolurile inutile
în căutarea cheii care deschide uși.
Ai crescut în umbra unor limite
printre cei care roiau cenzura
cu libertate deplină: Du-te oximoron!
Azi îți rămâne amprenta orelor tale,
cele care erau doar ale tale, fără deghizări,
cu care ai ajuns să te sufoci
de atâta mestecare în tăcere.
Calci pe pietre inegale
în timp ce în amurgul începător
trecutul te înghite și te limitează;
nu poți trece peste această bariera
fără să-i rupi cristalele sale periferice.
Visele sufocă
fără să avertizeze golul,
sar în rigole adânci
-lipsite de viziune și de marginile sale-
și se ciocnesc de țărmul nopții.
Te-ai maturizat ca o mare rezervă.
în butoaie închise de stejar.
Te-ai blocat la marginea perimetrului
dar știi că deja nu rămân vene
pe unde să aluneci într-un nou timp;
inevitabil totul se termină
înăuntrul graniței orbiculare.
Înțelegi că e târziu, nu există cale de ieșire.
Respecți cu decență destinul tău
și te așezi în propriul claustru.
SINGURUL RĂSPUNS
Uneori mă întreb
cum am ajuns la tăcere
de cavalerie lungă,
la acea tăcere îngrijită
care se ascunde în neant.
Cum a rămas cu mine
murmurul unui vânt
aproape de copilărie.
Cum și când această lentă
și albă singurătate
a devenit complice
filieră de sinonime,
aderată la uitarea
incintei secrete
unde domnește tăcerea
fără versete sau cuvinte.
Uneori mă întreb
dacă această tăcere clară
de silabe tăcute
și oboseală densă,
care pune botniță și răpește
până la minimul zgomot,
va avea suficientă putere
pentru a construi ziduri
care să mă lasa la marginea
acestui magic spasm
pe care haosul mi-l produce.
Pustiirea crește
accentuată de voci
care evadează dintr-un nedumerit
poem care nu tace
ca dintr-o oglindă
vorbitorul va fi tratat.
Uneori mă întreb
dacă această tăcere s-a născut
pentru a înfășura versurile mele
sau este imaginatia mea
care le-a insuflat viață.
Mă întreb uneori,
și ecoul vocii mele,
care tremură în gât,
este singurul răspuns.
SUPRAVIEȚUIND TOAMNEI
În această toamnă ramurile cad,
frunzelor sale li se clatină puterea,
îmbrăcați-vă în galben în parcuri și piețe,
în timp ce eu colorez urmelor mele.
Și o fac întorcându-mă la vremurile de altădată,
recitind cântecelor și poeziilor
pe care le-am scris în momentele fericite
din acele impetuoase primăveri.
Dar dacă arborii se chinuie să nu fie tăiați
ca un naufragiat în mijlocul unui ocean,
nu voi fi eu cel care va abandona acest război.
VOCEA FEMEII
În această nouă zi – atât de îndepărtată
de acelea pe care vânturile le-a împrăștiat -
din adâncurile cele mai profunde ale timpului,
iese la iveală acest itinerariu incandescent
care ne va face să călătorim prin memorie,
prin intermediul șinelor uitate
de femei curajoase, luptătoare,
care, stăpâne ale unui curaj primitiv,
au părăsit încuietoarea de la ușă,
zăvorâtă și încinsă de secole,
pentru a-și lansa vocea în fața stelelor.
Acest soare care luminează noul timp,
topește umbra întunecată a trecutului
și îndepărtează fantasmele și obstacolele,
lăsând descoperirii în spațiu
senzațiile unei lumini senine
care traversează în grup adevărate păsări
în timp ce-și revarsă psalmodia sa proaspătă.
Nu mai există semafoare pe roșu
nici nu există limite pentru viitor.
Puterea strigătului său este deja de neoprit,
vocea femeii trezește lumea.
MISTERE
„La jumătatea vieții,
într-o junglă întunecată mă regăseam
pentru că drumul meu fusese pierdutˮ.
Dante ALIGHIERI
(Divina Comedie - Canto I, versetele 1-3).
Este viața o paranteză?
Poate este moartea?
Întrebări și neliniști,
acoperit de ceața
misterului întunecat,
care nu au răspunsuri
(cel puțin pentru mine)
În mijlocul tăcerii
Care campează lărgimile sale
prin această cameră,
care este ca oricare alta,
încerc inutil,
în întunecoasa și invizibila
oră de descurajare,
să separ necunoscutele,
rezolvând hieroglife.
Orbit de capcana
că viața ne țese,
această rutina zilnică
pe care cineva o tele-dirijează,
această monotonia
obligatorie și absurdă,
care pare credibilă
pentru că ajunge să ne prindă
cu rețeaua sa care ne învăluie.
Orbit, și făcând gafe
printre nevoi
pe care ni le-au inventat,
avansez printre prăzi
care agil glisează
prin somnul meu pierdut.
Sunt agresat zilnic
întrebări fără răspuns:
Unde mă plasează Dante?
În care dintre cele trei regate?
Totul se estompează
la fel ca o acuarelă
și nu devine nimic.
Totul este un mare mister:
Schimbarea anotimpurilor,
marea, lumina, aerul,
crearea lumii,
timpul și spațiul,
vraja unui sărut.
Timpul în care trăim
își neglijează trecutul,
și în curând va fi uitat
fără loc pentru reclamații,
nici vise de viitor.
Nimeni nu va mai prelua controlul,
nu va mai fi nimeni care să se plângă.
Orele ceasului
sunt volute ale unui fum,
vrăjitor și discret,
care pleacă repede
și că "trage" de timp.
Durerea devine publică,
sunt cei care se roagă lui Dumnezeu
din frică sau din credință.
Și el? Își urmează calea
de tăcere batjocoritoare.
Astăzi nimeni nu știe nimic,
totul este o mare enigmă.
La fel și această crudă pandemie
de Covid 19,
pe care cineva ne-a inventat-o
pentru beneficiul său?
Aceasta este izolarea
pe care nu ni ne-am imaginat-o niciodată,
este moartea care pândește
la fel și viața însăși.
Îndoieli și incertitudine
se scurg prin fisuri
de secretă neconsolare.
Pe scurt, totul este nesigur,
o mare nebuloasă
mai mare decât orice calcul.
După cum spune e.e.cummings:
Toată creația poate ajunge să fie
mai puțin incalculabil decât un sărut singuratic.
Lumea cu susul în jos
se preface că mă infectează,
rezist la cădere.
Mă refugiez în beție,
însoțitoare tăcută,
și, între timp, aștept
să văd în ce spațiu,
în care, dintre cele trei regate,
mă așază marele Dante.
SFÂRȘITUL DUPĂ-AMIEZII ÎNTR-UN BAR
Tăcerea nu există, există frica
ce picură prin toate colțurile,
ne trădează și oprește pasul nostru
fără ca noi să îndrăznim să privim.
Umbra efemeră este vocea absentă,
urlet înecat în nepăsarea întunecată.
În apropiere, trageri dureroase.
Sfârșitul după-amiezii sunt stele
în oglinzile lăsate de ploaie
peste cearceafurile asfaltului rănit;
sunt foi și pancarde de protest,
călcate în picioare de mulțime
care aleargă spre străzile laterale.
Sfârșitul după-amiezii este amortizat
cu gazele și fumul care o acoperă,
păsările plâng pe ramuri.
Dau peste o adolescentă,
alergăm la un bar care se închide.
Chelnerul coboară jaluzelele,
noaptea prematură se mișcă repede
și își strecoară în local silueta acră.
Sudoarea ne umilește cu plânsul ei,
tragerile revin la ecoul lor,
rămânem înăuntru
până când străzile sunt pustii.
Mână în mână cu vocile absente,
ne despărțim când nu mai este ceață.
Ne vom mai vedea vreodată?
Îmi zâmbește. O urmăresc cu ochii.
Frica nu s-a mutat de la locul ei.
JUMĂTATEA MEA DE INIMĂ
În fiecare seară, doctorul...
inima mea se oprește într-o casă veche
în Istanbul.
Nazim HIKMET
Aripile pe care le-am avut într-o zi au fost doar o mască
în spatele căreia tremura
pulsarea mea divizată
în vremuri damnate.
Cu resemnată deghizare
administrez nostalgia și dozez uitarea.
Ca marele Nazim Hikmet, după această angină pectorală
Pe care medicul mi-a semnalat-o,
în pieptul meu doar
bate jumătate de inimă,
cu steaua cea mai îndepărtată
pășunând singură în cele mai profunde câmpuri ale nopții.
Așa cum s-a întâmplat cu Nazim, cealaltă jumătate departe.
în timp și la distanță,
palpită în vremuri de cizme,
în timpul puștilor,
de adolescență dificilă,
și se duce... Merge la o casă veche de copilărie celestială.
Merge până la acel cămin în care viața a fost efervescentă,
bolborosea la pereți.
Răsunau râsete, cântece,
și năruiau tăcerea
în cercul apei
din acea apă stătută din cisterna veche și întunecată.
Astăzi jumătatea mea de inimă intră în curte, în ferestre,
cu transparență de lacrimă.
Se odihnește în vid,
intră în camerele
care, în urma ei, se destramă
dezrădăcinând amintirea coagulată în timp.
Și rămân dezbrăcat între oglindă și replică,
conversând cu moartea
cu dulceață și luciditate
după traversarea mării.
Fie ca viața să nu meargă
fără lumina acelor vremuri care au rămas marenmedio!
CÂND DEJA NU MAI E NIMENI
Memoria agonizează cu focul
și lansează ecoul unui leșin debil,
mușcătură întunecată, frână de moarte,
pumnal care strălucește în abis
și luminează secretul nopții
în câteva ore care nu sunt ale nimănui.
Dacă după aceste ore, nu ar fi nimeni,
poate aș reînvia cu focul.
Apoi m-aș întoarce noaptea
și, chiar dacă aș fi bătrân și oarecum slab,
nu aș cădea încă în abis,
aș privi de departe moarte.
Nu știu dacă voi avea o altă viață după moarte.
pentru că din viața de apoi nimeni nu s-a mai întors.
Rezist să cad în abis,
sunt încurajat de Prometeu cu focul
pe care l-a furat de la zei și, deși slab,
ies să trăiesc viața într-o noapte.
Caut în zgomotul surd al nopții
să nu cad în brațele morții,
și cu puterea intrinsecă a celor slabi
- deși acest lucru nu este înțeles de aproape nimeni -
sunt un receptor al cultului sacru al focului
și al versului care erupe în abis.
Și așa, fără să mă exilez în abis
nici în orgia festivă a nopții,
mă voi alătura luminii sacre a focului
și ritmului vieții și al morții
care, ajungând la toți, nu este a nimănui.
(Nu va exista niciun triumf al celor puternici asupra celor slabi)
Versul meu se naște cu respirația slabă
aruncându-și metafora în abis,
și vorbește în numele meu, ca și cum aș fi nimeni.
Vrea să păstreze strălucirea nopții
pentru ca să poată pleca în pace spre moarte
când, înghețat de zăpadă, caută focul.
Voi cădea în abisul morții
când versul meu slab va arde în foc
și, după noapte, mă va transformă în nimeni.
Julio Pavanetti nació en Montevideo, Uruguay, en 1954. Poeta residente en Benidorm, España. Fundador y presidente de la asociación internacional de poetas “Liceo Poético de Benidorm”. Director de la colección de poesía “Azul” de Editorial Enkuadres, España y director del Festival Internacional de Poesía “Benidorm & Costa Blanca”. Ha participado en numerosos festivales y encuentros internacionales de poesía e incluido en innumerables antologías. Ha recibido numerosos premios y reconocimientos nacionales e internacionales por su carrera. Ha publicado 14 poemarios, entre ellos “Spirala timpului” (La espiral del tiempo) bilingüe rumano/español publicado en Bucarest, “Hidden Word” (Palabra escondida) bilingüe inglés/español publicado en España, y también los libros “Mërgimi dhemb” (El exilio duele) publicado en albanés en Pristina, Kosovo y “Battute d’arresto” (Contratiempos) publicado en italiano en Gaeta, Italia. Su libro “Tiempo de cristales rotos” obtuvo el 2º Premio en el I Certamen "Lámpara en la tierra” de Oviedo en 2013, y “Al roce de la piel callada” el 1º Premio del XVI Certamen de Poesía Ayuntamiento de Aspe en 2015. Muchos de sus poemas se han traducido al inglés, italiano, siciliano, catalán, árabe, francés, rumano, portugués, croata, serbio, bosnio, polaco, azerbaiyano, eslovaco, albanés, alemán, holandés, japonés, chino, coreano, búlgaro, turco, malayo, bengalí, griego y griego micénico, y publicados en innumerables periódicos y revistas especializadas nacionales e internacionales, tanto digitales como de papel.
Julio Pavanetti s-a născut în Montevideo, Uruguay. Este poet resident în Benidorm, Spania Fondator și președinte al asociației internaționale a poeților „Liceo Poético de Benidormˮ. Director al colecției de poezie „Azulˮ a Editorial Enkuadres, Spania și director al Festivalului Internațional de Poezie „Benidorm & Costa Blancaˮ. A participat la numeroase festivaluri și întâlniri internaționale de poezie și a fost inclus în nenumărate antologii. A primit numeroase premii și recunoașteri naționale și internaționale pentru cariera sa. A publicat 14 colecții de poezii, printre care Spirala timpului / La espiral del tiempo / ediție bilingvă româno-spaniolă publicată la București, Hidden Word / Palabra escondida, ediție bilingvă engleză/spaniolă publicată în Spania, dar și cărțile „Mërgimi dhembˮ (Exilul doare) publicate în albaneză la Pristina, Kosovo și „Battute d'arrestoˮ (Eșecuri) publicate în italiană în Gaeta, Italia. Cartea sa „Tiempo de cristales rotosˮ a câștigat Premiul 2 la Concursul I „Lámpara en la tierra” de la Oviedo în 2013, iar „Al roce de la piel calladaˮ Premiul 1 al celui de-al XVI-lea Concurs de Poezie Consiliul Local al Aspe în 2015. Multe dintre poeziile sale au fost traduse în: engleză, italiană, siciliană, catalană, arabă, franceză, română, portugheză, croată, sârbă, bosniacă, poloneză, azeră, slovacă, albaneză, germană, olandeză, japoneză, chineză, coreeană, bulgară, turcă, malaeză, bengaleză, greacă și greacă miceniană și publicate în nenumărate ziare naționale și internaționale și reviste de specialitate, atât digitale, cât și pe hârtie.
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.