La lengua rumana: La patria de la poesía. José Ramón Ripoll (España). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

José Ramón Ripoll (España)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

LAS SÍLABAS OCULTAS

 

A Fernando Meléndez

 

Allí quedó la música más alta que la muerte,

en cada hueco suena un silencio peor.

Entre el espacio negro de un corazón sonoro

se insinúan los ritmos de un mudo corazón.

Sólo el compás y el tiempo perduran en la línea

que al horizonte escribe la mano del valor

y a sabiendas del oro tañido de la música

buscan otra palabra que suene entre los dos.

Brillan en los lugares los símbolos del viento,

el zumbido foráneo de un sueño y un fagot,

pero allí tras la muerte arde el cántico en llamas

y la memoria nieva sin eco y sin pasión.

 

 

 

 

EL DESIERTO

 

Nace del mar la esfera de la noche vacía

y en la nada granate se confunden

el alma con el lobo.

Entonan las estrellas sus cánticos desnudos:

es entonces la vida la conciencia del viento.

Todo es memoria blanca, sin tiempo,

sin recuerdos, sin palabras ni piedras.

Aquí el fuego es papel sobre el marfil del agua

y en sus ascuas mojadas se deshace el destino.

Tempestades de arena  hacia los signos yertos

en el olvido amargo de un idioma celeste,

arrastrad los espejos que hieren al silencio

y entre los laberintos del mercurio y el miedo

contemplad la hermosura de ser estatua y aire.

 

 

 

 

EL AIRE

 

Más lejos del ruido de las palabras,

más allá del amor que ellas profesan a su eco,

rezuman un quejido como el vaho de la rosa.

Ese es el talismán oculto de los nombres,

la sombra de la música antes de ser sonora.

En el fuego indeleble del abismo

navegan los secretos de las páginas muertas.

 

 

 

 

EL SUR

 

A Carlos Edmundo de Ory

 

Lohengrin (Preludio del Acto I))

Richard Wagner

 

Surge del mar un sueño sonoro que me invita

a abandonar el tiempo y a reparar las naves

de la memoria despojada, a surcar el espacio

marino de la música y a ser solo silencio.

Deben llegar muy pronto los corsarios anónimos

a recoger el cofre de un azar misterioso:

la razón y la patria de un amor en desuso,

el prisma de la vida como el eco del mar.

Viene del horizonte la goleta encarnada,

la palabra que vuelve su gesto al infinito,

y entre ritos de pájaros y compases de agua

reconozco la muerte como el sur de mis sueños.

Es invierno y el mar huele a cerveza rancia,

los cielos y sus nombres juegan con la pasión

que entre la rota espuma se sumerge cautiva

del rumor de la noche que la invita a no ser.

No sé si el pensamiento o la tinta sin forma

me incitaran en vano a contar el vacío.

De todo aquel deseo que me arrastro a la orilla,

ahora sólo me queda la amargura del verbo.

 

 

 

 

LAS SOMBRAS

 

En el umbral de las ciegas palabras,

donde la oscuridad comienza a ser el mundo

de las voces perdidas,

junto a la aldaba de un perpetuo silencio

se originan los salmos.

Más adentro, el calor del pergamino

sobre el que graba el tiempo su conjura,

se apodera del fuego y de su infinitud.

Y al fondo del océano,

entre el coral y la ceniza

se escriben para siempre los nombres de la muerte:

otra carta de amor.

 

 

 

 

LA AURORA

 

Si viniera del canto desnudo y sentencioso,

si del sabor de la granada

o del blanco horizonte del jazmín y la vida

resurgiese de pronto entre la sombra

y con la resonancia de lo ayer nombrado

sería de soledad, corazón o de sueño.

Más no tiene palabras ni mentor de su niebla

e inmensa calla y enmudece.

Se difumina el movimiento

y en el principio del amor y la forma

el frío recorre la inocencia

de quien exhausto mira.

 

 

 

 

ALTA MAR

 

De granito o de sal,

de la amarga sustancia que siempre permanece

cuando ha perdido el corazón,

surge impasible y descarada.

La noche y el vacío,

los cuchillos en forma de palomas,

un avizor libro de símbolos

y el humo de los barcos.

Allí el recuerdo de los mirtos

tiembla entre el mar y sus imágenes.

Allí el cristal de la memoria

se rompe ante la muerte.

 

 

 

 

COMO EL FUEGO Y EL AGUA

 

La muerte es la otra cara de la esfera del sueño

y en torno a ella jugamos ignorando su nombre.

Al sueño de la vida le llamamos la muerte,

pero ella es la hermosura que duerme al otro lado

del párpado y la noche, de otra vigilia nueva

que por negra y brillante suena en el corazón.

La vida, que no es nombre siquiera en el deseo

de esa muerte escondida, permanece en la música

como el mar repartido de esa esfera que vibra.

Un centro que no es centro sino fuego infinito

reclama la angostura del tiempo en que se tocan

esas dos ilusiones que sueñan muerte y vida.

Un centro como el fuego, y el agua en una mano,

la mano que sostiene de la muerte su música

y de la vida el eco de esa música muerta.

 

 

 

 

UN INVOCADO ENCUENTRO

 

No es más que otra palabra

la que en la tarde suena

y acude como flecha

hasta el fondo del alma.

No es mas que un nombre ardiendo

que busca su ropaje

y reclama en la tarde

de su lengua el sosiego.

No es más que un mal dibujo

que en el aire se esboza

y de su línea brota

el último susurro.

Llega descomponiendo

el orden de las cosas,

cambiando la memoria

de los mejores versos.

Llega con esos aires

de azul melancolía

como sí entre la vida

pudiesen condenarle.

Nace como una fuente

que humedece el desierto

y no es más que un reflejo

del agua y de la muerte.

Duele cuando se acerca

y ensancha cuanto duele,

sin embargo florece

en el dolor su fuerza.

Va encendiendo la casa

y en la luz desfallece,

como la voz ardiente

que apagan las palabras.

 

 

 

 

LA VISITA

 

La noche se ilumina con la luz de su sombra

y a veces a esa sombra le llamamos la muerte.

Por eso cada muerte se cita por la noche

aunque venga a otras horas.

La visita que llega al portal de la casa

se reconoce fácilmente.

Sus pasos son los mismos que antes de ayer sonaban

por la madera de la sala,

cuando era noche y no dormíamos.

El compás se desgarra en la tiniebla

como el sabor del mar en la memoria

y así se adentra por los cuartos,

desvelando la sombra de lo oscuro

con la palabra de su lámpara,

que es ella misma.

Frente a la cama, en esa pared blanca e infinita

donde se escribe el pensamiento de los hombres,

se dibuja la playa

y un horizonte rojo aparece de pronto,

como cuando el crepúsculo.

Mientras, ella camina por la orilla,

ente el borde del lecho

y el otro lado de la escena.

Va apoyando los pies en cada sueño oculto

y navega tratando de olvidar

la vil repetición del movimiento.

Se sumerge más allá de sus

aguas y con el sol u otra palabra

funde su poderoso instante con la nada.

Vuelve la noche entonces,

como era antes,

ya sin sombra.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SILABELE OCULTE

 

Lui  Fernando Meléndez

 

Acolo rămâne muzica, dincolo de moarte,

în fiecare ungher răsună o tăcere rea.

Prin spațiul întunecat al unei inimi sonore

se insinuează ritmurile unei inimi mute.

Doar busola și vremea păstrează în linia

orizontului mâna care scrie valoare

și nu pe cea care cunoaște zăngănitul aurului

care caută alt cuvânt răsunător.

Strălucesc prin spații simbolurile vântului,

țiuiturile stranii ale unui vis și ale unui fagot,

dar, dincolo de moarte, arde cântul în flăcări

și memoria ninge fără ecou și fără pasiune.

 

 

 

 

DEȘERTUL

 

Din mare se naște sfera nopții goală

și în neantul granat se confundă

sufletul cu lupul.

Stelele intonează cântările lor dezgolite:

atunci orașul este conștiința vântului.

Totul e albă memorie, fără timp,

fără amintiri, fără cuvinte nici pietre.

Aici focul e hârtie pe marmura apei

și în scânteile îmbibate se desface destinul.

Furtuni de nisip spre semnele rigide

în uitarea amară a unei limbi celeste,

trageți oglinzile care rănesc tăcerea

și între labirinturile lui Mercur și teamă

contemplați frumusețea de a fi statuie și aer.

 

 

 

 

AERUL

 

Mai departe de zgomotul cuvintelor,

dincolo de iubirea pe care o mărturisesc în ecoul lor,

ele emană un geamăt ca aburul trandafirului.

Acesta este talismanul ascuns al numelor,

umbra muzicii înainte de a fi sonoră.

În focul de neuitat al abisului

navighează secretele paginilor moarte.

 

 

 

 

SUDUL

 

Lui Carlos Edmundo de Ory

 

Lohengrin (Preludiul Actul I)

Richard Wagner

 

Apare din mare un vis sonor care mă invită

să ies din timp și să repar navele

memoriei dezbrăcate, să traversez spațiul

marin al muzicii și să fiu doar tăcere.

Trebuie să ajungă foarte repede corsarii anonimi

ca să culeagă cufărul unui hazard misterios:

rațiunea și patria unei iubiri desuete,

prisma vieții ca ecoul mării.

Vine de la orizont ambarcațiunea încarnată,

cuvântul care întoarce gestul său infinitului,

și între riturile păsărilor și măsuri de ape

recunosc moartea ca sudul viselor mele.

E iarnă și marea miroase a bere râncedă,

cerurile și numele lor se joacă cu pasiunea

care prin spuma spartă se scufundă captivă

rumorii nopții pe care o invită să nu fie.

Nu știu dacă gândul sau cerneala fără formă

m-au incitat în van să socotesc neantul.

Din toată acea dorință care mă trage la mal

mi-a rămas acum doar amărăciunea verbului.

 

 

 

 

UMBRELE

 

În pragul oarbelor cuvinte,

unde întunericul începe a fi lumea

vocilor pierdute,

împreună cu inelul unei tăceri continue,

își au începuturile psalmii.

Mai înăuntru, căldura pergamentului

pe care timpul a gravat conspirația sa

se dedă focului și infinității sale.

Iar în adâncul oceanului,

între coral și cenușă,

se scriu pentru totdeauna denumirile morții:

altă față a iubirii.

 

 

 

 

AURORA

 

Dacă ar veni din cântul gol și sentențios,

și din gustul rodiei

sau din albul orizont al iasomiei și viața

ar renaște de-ndată din umbră

și cu rezonanța unui ieri numit,

ar fi de singurătate, de inimă sau de vis.

Dar nu are cuvinte nici mentor pentru ceața sa

și imensa tăcere și amuțire.

Se estompează mișcarea

și la începutul iubirii și al formei

frigul trece prin inocența

celui care privește epuizat.

 

 

 

 

LARGUL MĂRII

 

De granit sau de sare,

din amara substanță care dăinuie mereu

când și-a pierdut inima

stă impasibilă și insolentă.

Noaptea și neantul,

cuțitele în formă de porumbel,

o carte semnal de simboluri

și fumul bărcilor.

Acolo amintirea arborilor de mirt

tremură între mare și imaginile lor.

Acolo cristalul memoriei

se sparge în fața morții.

 

 

 

 

CA FOCUL ȘI CA APA

 

Moartea este cealaltă față a sferei visului

și ne jucăm în jurul ei ignorându-i numele.

Pe visul vieții îl numim moarte,

dar ea este frumusețea ce doarme pe partea cealaltă

a pleoapei și a nopții, a altei noi veghe

ce prin nenoroc și strălucire răsună în inimă.

Viața, care nu e nici măcar nume în dorința

acestei morți ascunse, dăinuie în muzică

ca marea dăruită de această sferă ce vibrează.

Un centru care nu e centru, ci un foc infinit

pretinde îngustimea timpului în care se ating

aceste două iluzii care visează moartea și viața.

Un centru ca focul și ca apa într-o mână,

mâna ce susține morții muzica sa

și vieții ecoul acestei muzici moarte.

 

 

 

 

O INVOCATĂ ÎNTÂLNIRE

 

Nu e mai mult decât un alt cuvânt

care răsună în amiază

și ajunge ca săgeata

până în adâncul sufletului.

Nu e mai mult decât un nume arzător

care își caută forma de expresie

și reclamă în amiaza

limbii sale liniștea.

Nu e mai mult decât un prost desen

care în aer se conturează

și din linia sa lăstărește

ultimul suspin.

Ajunge descompunând

ordinea lucrurilor,

schimbând memoria

celor mai bune versuri.

Ajunge cu aceste aere

de albastră melancolie

ca și cum ar putea-o condamna

la viață.

Se naște ca un izvor

care umezește deșertul

și nu e mai mult decât un reflex

al apei și al morții.

Doare când se apropie

și se extinde când doare,

însă înflorește

forța sa în durere.

Se aprinde casa

și în lumină leșină

ca vocea arzătoare

care stinge cuvintele.

 

 

 

 

VIZITA

 

Noaptea se iluminează cu lumina umbrei tale

și adesea pe această umbră o numim moarte.

De aceea fiecare moarte se întâlnește noaptea,

deși vine la ore diferite.

Vizita care ajunge în pragul casei

se recunoaște ușor.

Pașii săi sunt aceeași care răsunau alaltăieri

pe podeaua sălii,

când era noapte și nu dormeam.

Cadența se răspândește în întuneric

ca gustul mării în memorie

și așa trece prin camere

dezvelind umbra de întuneric

cu cuvântul lămpii sale,

care e ea însăși.

În fața patului, pe acest perete alb și infinit

unde se scrie gândul oamenilor,

se desenează plaja

și un orizont roșu apare de îndată,

ca în amurg.

În timp ce ea merge pe mal,

adică pe marginea patului

și pe cealaltă parte a scenei.

Vine sprijinind picioarele în fiecare vis ocult

și navighează încercând să uite

nedemna repetiție a mișcării.

Se cufundă dincolo de apele sale

și cu soarele și alt cuvânt

unește puternica sa clipă cu nimicul.

Vine în noapte atunci,

cum era înainte,

deja fără umbră.

 

 

 

 

 

 

 

 

José Ramón Ripoll es escritor, poeta, periodista y musicólogo español nacido en Cádiz en 1952. ​Desde su fundación, en 1991, dirige RevistAtlántica de poesía, publicación editada por la Diputación Provincial de Cádiz, ​ especializada en literatura internacional e iberoamericana. Ha cultivado especialmente la poesía, destacando entre sus obras los poemarios: La tarde en sus oficios (1978), La Tauromaquia (1980), Sermón de la barbarie (1981), El humo de los barcos (1984), Las sílabas ocultas (1991) y Niebla y confín (2000), Hoy es Niebla (2002). Entre ortrospremios, ha sido galardonado con el Guernica en 1979, el Villa de Rota (1980), el Premio de Poesía Juan Carlos I en 1983​ o el Tiflos (1999). En 2016 ha recibido el prestigioso Premio Loewe por La lengua de los otros. En 2018 obtiene el Premio Corda de Ensayo, otorgado por la Fundación Corda de New York, por su trabajo "Poesía y música en David Rosenmann-Taub". En 2019 ingresó como académico de número en la Real Academia Provincial de Bellas Artes de Cádiz y en 2020 en la Real Academia Hispano Americana de Ciencias, Artes y Letras.

 

 

José Ramón Ripoll este scriitor, poet, jurnalist și muzicolog spaniol născut la Cádiz în 1952. De la înființarea fundației sale, în 1991, conduce RevistAtlántica de poesía, o publicație susținută de Consiliul Provincial din Cádiz, specializată în literatura internațională și ibero-americană. Printre volumele sale de poezie: La tarde en sus oficios (1978), La Tauromaquia (1980), Sermón de la barbarie (1981), El humo de los barcos (1984), Las sílabas ocultas (1991), Niebla y confin (2000), Hoy es Niebla (2002) ș.a. Printre alte premii, a fost distins cu Guernica în 1979, Villa de Rota (1980), Premiul de Poezie Juan Carlos I în 1983 sau Tiflos (1999). În 2016 a primit prestigiosul Premiu Loewe. În 2018 a câștigat Premiul Corda pentru eseu, acordat de Fundația Corda din New York, pentru lucrarea „Poezie și muzică în David Rosenmann-Taubˮ. În 2019 a fost primit ca academician la Real Academia  Provincial de Arte Frumoase din Cádiz și în 2020 la Real Academia Hispano-Americana de Ciencias, Artes y Letras.

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.