La lengua rumana: La patria de la poesía. Ion Deaconescu (Rumania). Traducción de Carmen Bulzan

 

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano.

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Ion Deaconescu (Rumania)

 

Traducción del rumano al español de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

LA PATRIA

 

Mi Patria

No necesita nieve

Y campanillas.

Las nieves ya no son como antaño,

Han devenido una carga demasiado pesada.

Mi Patria

Necesita una nueva historia,

En un único volumen,

Con otras letras

Y aquellas llevadas por el viento

De la vida de cada día,

Cuando las velas de las almas

Se apagan una después otra,

Como en un salmo que se dice

Sin palabras.

Mi patria

Abrió una tienda de todo

Donde las palabras  pobres y pasmadas

Son ofrecidas gratuito

De políticos pérfidos

Y desmesurados,

También de muchachas que desnuden el muslo y los senos

Como unas manzanas maduradas

Prometiéndonos miel

Sobre pan blanco y caliente

De hornos sin fuego.

Mi Patria

No necesita jardineros.

Los jardineros como los paisanos

Han envejecidos  y se sostienen

De callo de las tomates

Para no caer de sus pies,

De hambre y de dolor.

Mi Patria

No necesita ángeles,

Iconos y otoños con  frutos,

Mosto que levantaba

Las canciones de la orquestra de los gitanos

Alegres.

Mi Patria

Ya no necesita a mí,

Ni a ti, ni a nosotros,

No necesita lágrima y fiesta,

Amor y Dios,

Sino necesita oro, gas natural, metales preciosos,

En el país donde hemos nacidos

Pobres,

Pero ahora con menos y menos niños

Que rugían y gritan por las calles

Porque los padres son ocupados a contar

Los pocos dineros de bolsillos

Y los recuerdos hermosos de antaño.

Mi Patria

Ya no es a mía,

Ni a tuya,

Es a ellos

Y la vende a quien quieren.

 

 

 

 

CAPILLA SIXTINA

 

Durante un tiempo los ojos ya no ven

Más allá de los ojos,

Las manos olvidaron el apretón de manos

La boca estaba congelada por miedo

De la siguiente palabra.

Levanto la mano izquierda

Y la derecha la confronta,

Los labios cansados ya no se tocan,

El sien no se acerca

Al otro sien,

Entre los dedos fluye la niebla densa,

Mientras nosotros, asombrados,

Nos miramos el uno al otro

Como si nos encontráramos

En otra capilla sixtina,

Pintada con los ojos cerrados.

 

 

 

 

MEDIANOCHE

 

El eje del tiempo

Nunca se oxida

Porque nada cambia

Es solo un intercambio

Entre los que vienen

Y los que se van

En la encrucijada de señales,

Un tipo diferente de frontera

Entre los ojos y la estrella en la cuenca.

Superando la medianoche

La feria esta solo al principio

Solo los vasos como algunos salvajes

Hambrientos

Despiertan la lujuria del corazón

Cuando el péndulo anuncia

El peligro sin escapatoria.

 

31 de diciembre – 1 de enero de 2014

 

 

 

 

EL GRAN DESPERTAR

 

Al Alexandru Cercel

 

Qué pesado y grande

Es el ala

Destinado a este vuelo,

Que será el más largo,

 

Cuando las heridas

Se convierten en flores

Y el barco

Nos lleva hacia la noche

Rodeada de las murallas

De la soledad.

 

Qué pesada es la última ala,

Al despertar del grito

Que está flotando

Además de la palabra no hablada,

Empapada en rocío.

 

 

 

 

VIAJE

 

Sobre la rubia en el tren de uno menos cuarto

De Estrasburgo a París,

Nunca la volveré a ver.

 

Ella leía „Der Spiegelˮ y las líneas de la revista.

Devenían ferrocarril,

Sobre el que sus miradas cálidas viajaban

Hasta mí,

Sin ningún restricción.

 

Me quedé destrozado de la arena

Del Tiempo

Que se estaba filtrando con cada estación,

Anunciada como castigo

Por el conductor tan concienzudo.

 

La rubia en el tren de uno menos cuarto

De Estrasburgo a París,

Nunca bajó.

En ninguna parte.

 

 

 

 

RELOJ DE ARENA

 

Fluye la arena, fluye,

El hombre yace entre la sed y el llanto

En el desierto que permanecerá

Sin respuesta.

 

Se puede hablar de un nacimiento

En el silencio reencarnado,

El dolor llama a la ayuda hospitales de nieve,

Esperas una mano, una palabra, un veneno,

Una noche ignorada por el aroma de los labios,

Una temporada de vocales en las que creer

Como en un padre amoroso

 

Fluye la arena, fluye,

Planta de aire entre el cielo y la tierra,

Ah, la ruptura, el dulce cruce,

Como un beso falso sobre la boca

De la Nada.

 

 

 

 

TAL VEZ

 

No tengas miedo, escucha mis palabras,

No por las escaleras de seda

La felicidad desciende en alma,

Pero cavando hondamente escalones y caminos

Sobre los viejos ríos que aún rebotan

De la sangre de un ángel derrotado.

El ojo se ahoga en el vacío

Y mira detrás

Como si el extraño quisiera ser descubierto

De la acaricia de la mirada cumplida.

 

La maravillosa felicidad de la que te hablo

Tal vez sea una tormenta

En un domingo a la orilla del mar

O un desierto en que una gota de agua

Está asombrado de tanto suerte.

 

Por favor entiende,

Cuanto más te hablo de la felicidad,

Cuanto menos hay.

Todo lo que queda es un susurro

Un murmullo, un pájaro extraviado

Y renuente a través de las estaciones

Sin futuro.

 

 

 

 

ÁRBOLES COMO ALGUNOS MUÑECOS DE NIEVE

 

Érase una vez, los humanos tenían alas.

Y volaron más allá de las nubes

Jugando con ángeles desterrados

Si Dios quiere,

En sus momentos de descanso y paz.

 

Una vez los hombres fueron peces,

Nadando hacia los manantiales,

En el laberinto azul del silencio.

 

Ahora nosotros no más tenemos alas,

Ya no somos ni peces,

Nos hemos convertido en árboles sin hojas,

Evitados también de pájaros cansados,

Árboles como muñecos de nieve.

 

 

 

 

LA GRAN NOTICIA

 

Antiguos bosques de hayas y robles

Con hojas medio marchitas

Viajan de noche desatando

Misterios y signos sobre en la frente

Del tiempo demasiado rápido.

 

Y pájaros con las alas rotas

Caen en pozos abandonados

Como una maldición o un sacrificio

Más allá del final del vuelo

Solo por ti entendido una vez.

 

Pájaros cansados

Volando incluso desde mi corazón

Ahogado en sangre y lágrimas

Para que te traiga solo a ti

La gran noticia.

 

 

 

 

COMO UNA ESTRELLA DE VIGILIA

 

Has llegado desde tan lejos.

Permíteme invocar el viento

Que ha enriquecido tu esperanza

O que rogarle al cielo para que proteja

Tus ojos azules despertados por las flechas

Del amanecer.

Me dices que hay algo más

Tan puro que debe permanecer

Como una tierra de la confianza,

Sin mentira y sin remordimiento,

En que tu gesto congelarse

En una espera digna de confianza -

Una especie de arco iris esperado una vida entera

Sobre la frente del dios escondido en cofres desconocidos.

Tengo miedo que de todo estos

Va a ser solo una lágrima

Y tú, venida desde tan lejos,

Como una estrella de vigilia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PATRIA

 

Patria mea

Nu are nevoie de zăpadă

Și de ghiocei,

Zăpezile nu mai sunt ca altădată

Devenind o povară prea mare.

Patria mea

Are nevoie de o istorie nouă,

Într-un singur exemplar,

Cu alte litere

Și-acelea luate de vântul

Vieții de fiecare zi,

Când lumânările din suflete

Se sting una după alta,

Ca-ntr-un psalm ce se rostește

Fără vorbe.

Patria mea

Și-a deschis un iarmaroc

Unde cuvintele sărace și năuce

Sunt oferite gratis

De politicieni perfizi

Și-nfumurați,

Dar și de fetișcane ce-și dezvelesc pulpa și sânii

Ca niște mere împlinite

Promițându-ne miere

Pe pâine albă și caldă

Din cuptoare fără foc.

Patria mea

Nu are nevoie de grădinari.

Grădinarii ca și țăranii

Au îmbătrânit și se țin

De lujerul roșiilor

Să nu cadă din picioare,

De foame și supărare.

Patria mea

Nu are nevoie de îngeri,

De icoane și toamne cu rod,

De mustul ce slobozea

Cântecele din taraful țiganilor

Fericiți.

Patria mea

Nu mai are nevoie de mine,

De tine, de noi,

De lacrimă și sărbătoare,

De iubire și de Dumnezeu,

Ci de aur, gaze, metale prețioase,

În țara în care ne-am născut

Săraci,

Iar acum cu tot mai puțini copii

Ce urlă și strigă pe străzi

Căci părinții sunt ocupați să numere

Mărunțișul din buzunare

Și-amintirile frumoase de altădată.

Patria mea

Nu mai este a mea,

Nici a ta,

E a lor

Și o vând cui vor.

 

 

 

 

CAPELA SIXTINĂ

 

De o vreme ochii nu mai văd

Dincolo de ochi,

Mâinile au uitat strângerea de mână

Gura s-a încleștat de teama

Vorbei următoare.

Ridic mâna stângă

Și cea dreaptă o înfruntă,

Buzele obosite nu se mai ating,

Tâmpla nu se mai apropie

De altă tâmplă,

Printre degete curge ceață deasă,

În timp ce noi, uimiți,

Ne uităm unul la celălalt

Ca și cum ne-am găsi

Într-o altă capelă sixtină,

Pictată cu ochii închiși.

 

 

 

 

MIEZUL NOPȚII

 

Osia timpului

Nu ruginește niciodată

Căci nimic nu se schimbă

E doar un târg

Între cei ce vin

Și cei ce pleacă

La răscruce de semne,

O altfel de graniță

Între ochi și steaua în cumpănă.

Bate miezul nopții

Sărbătoarea e doar la început

Doar paharele ca niște sălbăticiuni

Înfometate

Trezesc pofta din inimă

Când pendula anunță

Primejdia fără scăpare.

 

31 decembrie – 1 ianuarie 2014

 

 

 

 

MAREA TREZIRE

 

Lui Alexandru Cercel

 

Ce grea și mare

E aripa

Destinată acestui zbor,

Ce va fi cel mai lung,

 

Când rănile

Se prefac în flori

Și corabia

Ne poartă spre noaptea

Înconjurată de zidurile

Singurătății.

 

Ce grea e ultima aripă,

La trezirea țipătului

Ce planează

Pe deasupra cuvântului nerostit,

Îmbibat de rouă.

 

 

 

 

CĂLĂTORIE

 

Pe blonda din trenul de unu fără un sfert

De la Strasbourg la Paris,

N-am s-o mai văd niciodată.

 

Ea citea „Der Spiegel” și rândurile revistei

Deveneau cale ferată,

Pe care privirile-i calde călătoreau

Până la mine,

Fără de nicio restricție.

 

Mi-era ciudă de nisipul

Timpului

Ce se scurgea cu fiecare stație,

Anunțată ca o pedeapsă

De conductorul atât de conștiincios.

 

Blonda din trenul de unu fără un sfert

De la Strasbourg la Paris,

N-a coborât niciodată,

Nicăieri.

 

 

 

 

CLEPSIDRĂ

 

Curge nisipul, curge,

Omul se află între sete și strigăt

În pustiul ce-o să rămână

Fără de răspuns.

 

Se poate vorbi de o naștere

În liniștea reîncarnată,

Durerea cheamă în ajutor spitale de zăpadă,

Aștepți o mână, o vorbă, o otravă,

O noapte ignorată de parfumul buzelor,

Un anotimp de vocale în care să crezi

Ca-ntr-un părinte iubitor.

 

Curge nisipul, curge,

Etaj de aer între cer și pământ,

Ah, destrămarea, dulcea trecere,

Ca un sărut mincinos pe gura

Nimicului.

 

 

 

 

POATE

 

Nu-ți fie teamă, ascultă-mi vorbele,

Nu pe scări de mătase

Îți coboară în suflet fericirea,

Ci săpând adânc trepte și cărări

Peste râurile vechi mustind încă

A sânge de înger învins.

Ochiul se-neacă în gol

Și privește îndărătul său

Ca și când necunoscutul s-ar vrea descoperit

De mângâierea privirii împlinite.

 

Splendida fericire de care-ți vorbesc

E poate ca o furtună

Într-o duminică pe malul mării

Ori un deșert în care un strop de apă

Se uimește de atâta noroc.

 

Te rog. înțelege,

Cu cât îți vorbesc mai mult de fericire,

Cu atât există mai puțin.

Rămânând din ea doar o șoaptă,

Un murmur, o pasăre rătăcită

Și nevolnică prin anotimpuri

Fără viitor.

 

 

 

 

COPACI CA NIȘTE OAMENI DE ZĂPADĂ

 

Cândva oamenii au avut aripi

Și zburau dincolo de nori,

Jucându-se cu îngeri izgoniți

De Dumnezeu,

În clipele lui de odihnă și liniște.

 

Odată oamenii au fost pești,

Înotând înspre izvoare,

În labirintul albastru al tăcerii.

 

Acum noi nu mai avem aripi,

Nu mai suntem nici pești,

Am devenit copaci desfrunziți,

Ocoliți și de păsări obosite,

Copaci ca niște oameni de zăpadă.

 

 

 

 

VESTEA CEA MARE

 

Păduri de altădată de fag și stejar

Cu frunze pe jumătate ofilite

Călătoresc prin noapte dezlegând

Taine și semne de pe fruntea

Vremii prea grăbite.

 

Și păsări cu aripi frânte

Cad în fântâni părăsite

Ca un blestem ori jertfă

Dincolo de capătul zborului

Doar de tine înțeles cândva.

 

Păsări obosite

Zburând chiar din inima mea

Înecată în sânge și-n lacrimă

Să-ți aducă doar ție

Vestea cea mare.

 

 

 

 

CA O STEA DE VEGHE

 

Ai venit atât de departe.

Îngăduie-mi să invoc vântul

Ce ți-a îmbelșugat speranța

Ori să implor cerul pentru a-ți ocroti

Ochii albaștri treziți de săgețile

Zorilor.

Îmi spui că mai există ceva,

Atât de pur ce trebuie să rămână

Ca un ținut al încrederii,

Fără de minciună și remușcare,

În care gestul tău să încremenească

Într-o așteptare dătătoare de încredere -

Un fel de curcubeu așteptat de o viață

Pe fruntea zeului ascuns în piepturi neștiute.

Mă tem că din toate acestea

O să fie doar lacrima

Și tu, venită atât de departe,

Ca o stea de veghe.

 

 

 

 

Ion Deaconescu (n.1947). Poeta, novelista y traductor. En 1983 obtuvo su doctorado en filología con la tesis: Prosa rumana y yugoslava en el contexto europeo. Fue profesor de gimnasia (1968-1977), asistente en la Universidad de Craiova, donde pasa por todas las etapas de su carrera universitaria, convirtiéndose en profesor en 1997. En 1984 y 1990 fue profesor de lengua, cultura y civilización rumana en las Universidades de Skopje, Novi Sad y Belgrado.

Es fundador y presidente de la Academia Internacional „Mihai Eminescuˮ y organizador del Festival Mundial de Poesía, en su décima edición. Entre los muchos libros de poesía publicados, se puede mencioar: Eternitatea clipei (1986), Gramatica întâmplării (1991), Grădina din pustiu (1997), Sărbătoarea pierderii (2001), Echo inutil (2002), Aripi de lumină (2009), Osândirea poetului (2011), Lacrima viitoare (2013)  etc.

 

 

Ion Deaconescu (n.1947). Poet, prozator și traducător. În 1983 obține doctoratul în filologie cu teza: Proza română și iugoslavă în context european. Lucrează ca profesor de gimnaziu (1968-1977),, Asistent la Universitatea din Craiova, unde parcurge toate etapele carierei universitare, devenind profesor în 1997. În 1984 și 1990 a fost lector de limbă, cultură și civilizație română la Universitățile din Skopje, Novi Sad și Belgrad.

Este fondatorul și președintele Academiei Internaționale „Mihai Eminescuˮ și organizatorul Festivalului Mondial de Poezie, aflat la a X-a ediție. Printre numeroasele cărți de poezie publicate, pot fi menționate: Eternitatea clipei (1986), Gramatica întâmplării (1991), Grădina din pustiu (1997), Sărbătoarea pierderii (2001), Ecou inutil (2002), Aripi de lumină (2009). Osândirea poetului (2011), Lacrima viitoare (2013) ș.a.

 

 

 

 

 

Carmen Bulzan (Drobeta-Turnu Severin, Rumania, n. 1953). Licenciada en Filosofía en la Universidad de Bucarest. Catedrática y doctora en sociología, participo a los seminarios organizados por CIFEDHOP Geneva (Suiza) y ha obtenido becas en los programas: ArionComeniusErasmusYouth, de la Unión Europea, también en programas de Consejo de Europa en: España, Portugal, Francia, Alemania. Poeta, ensayista, traductora de/al español, portugués, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. En su obra literaria encuentran: ensayos, diarios (español, catalán, compostelano), epistolarios, monografías y 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Clipe spaniole / Instantes españoles (2014), Armonii celeste /Armonías celestiales (2018), Gravitația cerului / La gravitación del cielo(2018), Umbra tăinuitei lumini / Sombra de la misteriosa luz (2019), Pe cărările dorului  (2019), Sonetele iubirii târzii (2019), Arca de las lágrimas (2020). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe, albanés y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez, Jose Ramón Ripoll (España), Claudio Murilo Leal, Edir Meirelles, Juçara Valverde, Marcia Barroca  (Brasil), Luis Cruz-Villalobos (Chile) y. o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía „Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018), Le prix de la traduction otorgado por la Academia Internacional ”Mihai Emienscu” (2022).  entre otros.  Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como „Huésped distinguido” de la Ciudad de Salamanca (2018), España.