La lengua rumana: La patria de la poesía. Gorka Lasa (Panamá). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Gorka Lasa (Panamá)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

POEMA 1

 

De aquella espina roja,

de su fuego hoy perdido,

de mares que se secan

adentro de la piel.

 

De abismos como huellas

en libros olvidados,

galaxias en el puño,

y el pecho, hoy de roca,

es carne del cincel.

 

Qué sangre

diminuta se aleja de su

intento, y abraza

las espinas

adentro de la piel.

 

 

 

 

POEMA 2

 

En soledad desciende de la esfera a su horizonte,

muriendo sobre la torsión que atiza el fuego,

la nube, su misterio, el campo de la estrella,

el alma prisionera de un dragón solar.

 

Y retornó a los templos en la noche del tiempo,

ruinas de eternidad en su rabia iluminada.

 

Ha regresado al fuego de los bosques,

a su terca rosa de los vientos,

 

a mares de

impaciencia, veranos

de la infancia,

portales invisibles del reino de la luz.

 

 

 

 

POEMA 3

 

He visto al mar secarse en el centro de

los ojos, la gruya detenida en el lago del ayer,

un sauce en la ribera, las rocas en

el cielo, la estrella temblorosa, el ansia de volver.

 

He visto a dios

rendirse, caer sobre

sus siglos,

sus llamas azuladas,

su frio descender.

 

He visto el lago

eterno secándose

en sus aguas,

sus rondas detenidas,

sus estaciones tristes,

su viaje hacia la sed.

 

 

 

 

POEMA 4

 

No nombraré la herida milenaria,

no pondré sobre su llaga la ceniza azul.

 

Arribaré silente, en olas invisibles,

latente sombra de soles tardíos,

sin idioma, ciego,

sin edad.

 

No pondré

sobre la herida

a sangre como

bálsamo,

los brazos

destrozados,

el soplo de la fragua.

 

Me dormiré

en el tiempo, el corazón

ya frio, recordaré

la angustia,

el rastro

de la estrella,

la sangre dislocada

y la ceniza azul.

 

 

 

 

POEMA 5

 

Tal vez el caminante se alejó del mundo para evocar su recuerdo.

Perdido en el tiempo, no supo detenerse a beber del lago de Luz.

Y así creció, como el árbol de las edades, ajeno al fruto de su herencia,

Prisionero de imperios solares, añorando de las estrellas el retorno,

Invocando en su antiguo silencio, la soledad del abismo esférico.

 

 

 

 

 

POEMA 8

 

Puede que la noche, como tantas otras cosas, se pierda en el océano de mi alma de sufí. Y que los días negros, cual llamas arcillosas, extraviadas gaviotas de un mar indolente, vuelvan a la noche a llorar sus esteros de astros perdidos y barcos de papel. Mil veces he partido a conquistar el silencio, la sorpresa cautiva de una bala otoñal, en la ruta que parte de la mano al delirio, de otros tantos caminos que me llevaron a amar. He vuelto a morir en mi viaje de selvas, he vuelto cansado de una tierra sin sol, he visto señales de fuego en el alba, delfines nadando hacia un mar interior. He visto a mi alma soñar la partida, la guerra olvidada y el fuego en la voz. Y hoy remonto el camino que conduce a mí mismo, al claustro paterno, al rastro de ayer, encontrando que el río se ha secado en mi ausencia, a pesar de que en la herida no cesó de llover.

 

 

 

 

ALDEBARÁN

 

Atardeceres terribles colmaron mi alma de silencios

Aldebarán.

 

Las horas de la sangre sobre el final

la pausa, el errático exilio de la estirpe

la lluvia eterna sobre las tierras innombrables

 

La soledad de tristes campos de olvidadas batallas.

En los senderos de un planeta muerto

anidaron los ciclos del devenir

Acunando mares negros.

 

Atardeceres terribles colmaron mi espíritu de nostalgia

Aldebarán.

 

Este viaje de símbolos ya concluye su ira

inequívoca nema por siempre oculta

en los áureos cantos admonitorios

en el vértigo de la eternidad

sello atávico del clan solar.

 

Allí donde fuéramos arrastrados, padecimos

llevamos en nosotros la tara de la luz

el epitafio de los soles insurrectos

los fríos horizontes sin final

Saña de manos asesinas.

 

¡Míralos! pueblos desterrados en el viento de las eras

Aldebarán.

 

Y sufro esta búsqueda de esferas y caminos

añoro el retorno al templo de los orígenes

el ansia voraz de una tierra virgen, núbil

para colmarla de ríos, poemas, bosques

para labrar mí tedio en sus espasmos

para arrancar la vida a sus entrañas

y luego, muerta, volverla a poseer.

 

Atardeceres terribles colmaron mi tristeza de futuros

Aldebarán.

 

El ciclo inútil de los dragones tristes

tormentas de mares primordiales

crearlos de la nada tomó eones.

Esta es la venganza del soplo original

impaciencias, crípticas premuras

la angustia de los tiempos.

 

Y al final, cuando encontramos planetas habitables

estábamos tan cansados de los viajes sin retorno

tan irremediablemente derrotados por la osadía

que las leyendas que nacieron de nuestros ecos

solo serían eólicas cárceles, templos rotos

trenas del dolor, la mentira y la muerte.

 

¿No es acaso esta creación, el más terrible de los legados?

Aldebarán.

 

Tanto dolor vertimos en los mundos, tanta negra rabia

indolentes, asesinamos a la Madre que los protegía

sus dioses melancólicos, cantan débiles, huidos

en atardeceres invisibles de soledades atávicas

los últimos tiempos, los siglos ya olvidados

los grises finales, en sus ocasos inertes.

 

Somos nosotros, los últimos errantes

poetas del gnomon, viajeros de la esfera

evocadores de la vieja herencia del dolor

del castigo, la vieja culpa y su estigma silente.

 

Terribles castigos nos aguardan en el tiempo.

Terribles crepúsculos colmarán nuestros silencios.

 

Solitario será el retorno del sol hacia la nada

Aldebarán.

 

 

 

 

DESPUÉS DE LA TORMENTA

 

He quedado en silencio después de la tormenta

híbrido azul

de lágrimas y mundos.

El grito habitó la entraña de su hielo

la hora naufraga fecunda

en su constancia de hambre

estrellas y abismos.

Templo lunar que aflora del destierro

para luego volver al vacío

recurrente savia ardiente

del antiguo árbol que crece perdido.

Que el espíritu reconozca su símil.

El fuego es incapaz de ser mentira.

El que vuela está siempre

más allá de las palabras.

El que espera no está nunca

simulando lo que añora.

En este desierto de lotos y espinas

altar de dioses olvidados.

La cuna de lo invicto

la fase que permuta.

La estrella que se priva

el canto de sus lunas.

El tiempo es solo tiempo

lo eterno es solo eterno.

¿Dónde está aquel lamento que otrora devino en nueva espiga?

La lluvia, el invierno

¿Qué traen en su cadencia?

¿Promesas de vientre y precipicio?

Mi alma navega desde siempre

pero naufraga de siglos.

¿Cómo unir el dolor a la roca y el grito?

¿Qué ruta yace yerma en su emboscada?

¿Qué errante yace muerto en el eco de su angustia?

Invisible,

la llaga de la memoria

Inadvertida

la carroza de fuego.

Pero el hombre recuerda el lejano horizonte

eterno se hace templo

infinito, se torna en muerte.

Nada sabe del martirio

siempre de raíz

muriendo

nada sabe de su rumbo

en la noche

himno perpetuo.

Luz refractada

la caricia de lo amargo

la turba de lo injusto en su sordina

el refugio de lianas y mendigos

La batalla de los mundos

mi morada.

Un tronar distante se avecina

pleno de bengala y horizonte.

Nimio testigo de un pacto de pan

ansia de clave y entropía

de una llaga de Luz

el Sol, en lo sangrante.

Y aunque quede sin semillas

el barro en nueva tierra

también alucina de sequía

el fruto que no sabe de su otoño.

Esto es lo real

esto es lo que aun arde

esta es la Luz que ciega tu vergüenza.

Aquí está aquello que persiste en su osadía

irrefutable centro

reino de la nada.

Con el brazo atisbo lo doliente

a mi modo

desisto de lo vano.

He quedado en silencio después de la tormenta

híbrido azul

de lágrimas y mundos.

 

 

 

 

 

EL ÁGUILA DE LOS MIL AÑOS

 

En este cúmulo fue arrojada mi semilla

en los abismos de espacios nebulares

en los reservorios de lejanos astros

en los yermos castillos del tiempo

en los tormos de esferas ateridas.

 

Somos luz pensada

náufragos de la mente

plasmas en ávida espera.

 

Somos creación

húmeda reserva

sueños huidos de la nada.

 

Y otra vez

la ronda de vidas, sus ciegos dioses imposibles

los albores iníciales, los crepúsculos crueles

la gestación en el negro cenote embrionario

el rutilante drama del alma en lo profundo.

 

Caí, cometa errante, raudo

oráculo de mundos marginales

viajante elíptico de la estrella negra.

 

Pendí fulgurante de un cielo perdido

vientos solares azotaron mi espíritu

por mil edades sin nombre

vagué girando en el umbral.

 

Dolor y sangre me clavaron al frío

agua y fuego atraparon mi viaje.

 

Así fue traída hasta aquí

mi semilla.

 

 

 

 

LÁGRIMA SOLAR

 

¿Qué Ión ha perecido en la lágrima solar de mi tristeza?

¿Qué fue de aquel fluido ocre y perfumado de Dios?

Aquella sagrada oquedad sin forma

después de arder en el fuego eterno.

 

En íntimo secreto el símbolo nace

danza del intento

vuelo salvaje

noche mágica

marca equinoccial.

 

Galáctico equilibrio de los hemisferios

único templo de lo harmónico

centinela de mi dolor.

 

Alzamos nuestro grito en la oscuridad de lo estelar

definimos con fuego los inmóviles círculos

las claves que derrotaron al tiempo.

 

Creo haber existido por eones en este cúmulo lejano

después del ritual

estalló mi alma

supernova.

 

Lúcida vastedad de la que bebió

lejano y peregrino

mi espíritu indomable.

 

Solo por Amor he tomado esta ruta,

solo por compasión

arde en mí la tarde.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POEM 1

 

Din acel spin roșu,

din focul său azi pierdut,

din mări care se usucă

în piele.

 

Din abisuri ca urme

în cărți uitate,

galaxii în pumn,

și pieptul, azi de stâncă,

este carnea dălții.

 

Ce sânge

împuținat se-îndepărtează de

intenția sa și îmbrățișează

spinii

din piele!

 

 

 

 

POEM 2

 

În singurătate coboară din sferă în orizontul său,

murind pe torsiunea ce alimentează focul,

norul, misterul său, câmpul stelei,

sufletul întemnițat de un dragon solar.

 

Și s-a întors la temple în noaptea timpului,

ruinele de veșnicie în furia iluminată.

 

S-a întors la focul pădurilor,

la încăpățânata roza vânturilor,

 

la mări de

nerăbdare, veri

ale copilăriei,

portaluri invizibile ale împărăției luminii.

 

 

 

 

POEM 3

 

Am văzut marea uscată în centrul ochilor,

pasărea oprită în iazul de ieri,

o salcie la mal, stâncile din cer,

steaua tremurândă, dorința de a se-ntoarce.

 

Am văzut pe dumnezeu

predându-se, căzând peste

secolele sale,

flăcările sale albastre,

frigul său coborând.

 

Am văzut lacul

veșnic secându-se

de apele sale,

rundele sale oprite,

anotimpurile sale triste,

călătoria sa spre sete.

 

 

 

 

POEM 4

 

Nu voi numi rana milenară,

nu voi pune  pe umflătura sa cenușa albastră.

 

Voi ajunge în tăcere, în valuri invizibile,

latentă umbră de sori târzii,

fără limbă, orb,

fără vârstă.

 

Nu voi pune

pe rană sângele ca

balsam,

brațele

zdrobite,

suflarea forjei.

 

Voi adormi

în timp, inima mea deja

rece, își va aminti

anxietatea,

urma

stelei, sângele

dislocat

și cenușa albastră.

 

 

 

 

 

POEM 5

 

Poate călătorul s-a îndepărtat de lume pentru a-și evoca memoria.

Pierdut în timp, nu știa cum să se oprească să bea din lacul Luminii.

Și așa a crescut, ca și copacul veacurilor, neștiind de rodul moștenirii sale,

Prizonier al imperiilor solare, dorind revenirea stelelor,

Invocând în vechea sa tăcere, singurătatea abisului sferic.

 

 

 

 

POEM 8

 

Poate că noaptea, ca atâtea alte lucruri, se pierde în oceanul sufletului meu de sufi. Și poate că zilele negre, ca flăcările de lut, dezordonații pescăruși ai unei mări indolente, se întorc noaptea să-și plângă râurile de stele pierdute și bărcile de hârtie. De o mie de ori am plecat să cuceresc tăcerea, surpriza captivă a unui glonț tomnatic, pe traseul care pornește de la mână la delir, a altor atâtor drumuri care m-au condus la iubire. M-am întors să mor din călătoria mea prin jungle, m-am întors obosit de un tărâm fără soare, am văzut semne de foc în zori, delfini înotând spre o mare interioară. Mi-am văzut sufletul visând plecarea, războiul uitat și focul în glas. Și astăzi mă întorc la drumul care mă conduce la mine însumi, la claustrul patern, la urma de ieri, constatând că râul a secat în absența mea, chiar dacă în rană nu a încetat să plouă.

 

 

 

 

ALDEBARAN

 

Apusuri teribile mi-au umplut sufletul de tăceri

Aldebaran.

 

Orele sângelui peste sfârșit

pauza, exilul haotic al neamului

ploaia veșnică pe meleagurile fără nume

 

Singurătatea câmpurilor triste de bătălii uitate.

Pe cărările unei planete moarte

s-au cuibărit ciclurile devenirii

legănând mări negre.

 

Apusuri teribile mi-au umplut spiritul de nostalgie

Aldebaran.

 

Această călătorie de simboluri își încheie deja furia

sigilată fără echivoc pentru totdeauna ascunsă

în cântecele de aur admonestatoare

în vertijul eternității

sigiliul atavic al clanului solar.

 

Oriunde am fi târâți, am suferi

purtăm în noi pata luminii

epitaful sorilor revoltați

orizonturile reci fără sfârșit

viciul mâinilor criminale.

 

Priviți-le popoare alungate în vântul veacurilor!

Aldebaran.

 

Și sufăr această căutare de sfere și căi

tânjesc după întoarcerea la templul  originilor

pofta vorace pentru un tărâm virgin, nubil

pentru a se umple cu râuri, poezii, păduri

pentru a sculpta apăsarea mea în spasmele sale

pentru a smulge viața din pântecele sale

și apoi, moartea să se întoarcă șă-l stăpânească.

 

Apusuri teribile umplu tristețea mea cu viitori

Aldebaran.

 

Ciclul inutil al dragonilor triști

furtuni marine primordiale

create din nimic au mâncat eoni.

Aceasta este răzbunarea respirației originale

nerăbdări, urgențe criptice

angoasa vremurilor.

 

Și în cele din urmă, când găsim planete locuibile

suntem atât de obosiți de călătoriile fără întoarcere

atât de iremediabil învinși de îndrăzneală

că legendele care s-au născut din ecourile noastre

ar fi doar închisori de vânt, temple rupte

centuri de durere, minciuna și moartea.

 

Nu este oare această creație cea mai teribilă dintre moșteniri?

Aldebaran.

 

Atâta durere revărsăm în lumi, atâta furie neagră

indolenți, o omorâm pe Mama care îi apără

zeii lor melancolici cântă debili, retrageri

în apusuri invizibile de singurătăți atavice

ultimele vremuri, secolele deja uitate

griurile finale, în apusurile lor inerte.

 

Suntem noi, ultimii rătăcitori

poeți ai gnomului, călători ai sferei

evocatoare a vechii moșteniri a durerii

pedepsei, vechea vină și stigmatul ei tăcut.

 

Teribile pedepse ne așteaptă în timp.

Teribile amurguri ne vor umple tăcerile.

 

Solitară va fi întoarcerea soarelui la neant

Aldebaran.

 

 

 

 

DUPĂ FURTUNĂ

 

Am tăcut după furtună

hibrid albastru

de lacrimi și lumi.

Țipătul locuia în măruntaiele gheții sale

ora naufragia fecundă

în constanța ei de foame

stele și abisuri.

Templu lunar care iese din exil

pentru ca apoi să se întoarcă în gol

seva de ardere recurentă

din copacul antic care crește pierdut.

Fie ca spiritul să-i recunoască similitudinea.

Focul este incapabil să fie minciună.

Cel care zboară este întotdeauna

dincolo de cuvinte.

Cel care așteaptă nu va simula niciodată

ceea ce tânjește.

În acest deșert de lotuși și spini

Altar de zei uitați.

Leagănul neînvinsului

faza care schimbă.

Steaua care își refuză

cântecul lunilor sale.

Timpul este doar timp

eternul este doar etern.

Unde este acea lamentație care devine odată un nou spin?

Ploaia, iarna

Ce aduc în cadența lor?

Promisiuni de viscere și ruină?

Sufletul meu navighează dintotdeauna

dar naufragiază de secole.

Cum să unești durerea cu stânca și țipătul?

Ce drum zace neumblat în ambuscadă lui?

Ce rătăcitor zace mort în ecoul angoasei sale?

Invizibilă

durerea memoriei

Neavertizat

carul de foc.

Dar omul își amintește orizontul îndepărtat

eternul devine templu

infinitul se întoarce în moarte.

Nimic nu știe despre martiriul

rădăcinii totdeauna

muritoare

nimic nu știe de cursul său

în noapte

imn perpetuu.

Lumină reflectată

mângâierea amarului

gloata celor nedrepți în tăcerea ei

refugiul lianelor și cerșetorilor

Bătălia lumilor

chilia mea.

Un tunet îndepărtat se apropie

plin de bengală și orizont.

O mică mărturie despre un pact al pâinii

poftă de cheie și entropie

a unei dureri de Lumină

Soarele, în sângerare.

Și chiar dacă rămâne fără semințe

noroiul din noul ținut

halucinează de asemenea de secetă

fructul care nu știe de toamna sa.

Acesta este lucrul real

aceasta este ceea ce încă arde

aceasta este Lumina care

îți orbește rușinea.

Aici este acela care persistă în îndrăzneala sa

centru de necontestat

împărăția nimicului.

Cu brațul îl văd pe cel întristat

în felul meu

mă abțin de la în zadar.

Am rămas în tăcere după furtună

hibrid albastru

de lacrimi și lumi.

 

 

 

 

VULTURUL MIILOR DE ANI

 

În acest cumul a fost aruncată sămânța mea

în abisurile spațiilor nebuloase

în rezervoarele stelelor îndepărtate

în castelele nelocuite ale timpului

în bolurile sferelor înghețate.

 

Suntem lumină gânditoare

naufragiați ai minții

plasme în avida așteptare.

 

Suntem creație

rezervă umedă

vise fugite din nimic.

 

Și din nou

runda de vieți, zeii lor orbi imposibili

zorii inițiali, amurgurile crude

gestație în apa neagră embrionară

strălucitoarea dramă a sufletului în adânc.

 

Am căzut, cometă rătăcită, precipitat

oracol de lumi marginale

călător eliptic al stelei negre.

 

M-am atârnat fulgurant de un cer pierdut

vânturi solare mi-au biciuit spiritul

prin o mie de veacuri fără nume

am rătăcit învârtindu-mă în jurul pragului.

 

Durerea și sângele m-au aruncat în frig

apa și focul mi-au prins călătoria.

 

Așa a fost adusă până aici

sămânța mea.

 

 

 

 

LACRIMĂ SOLARĂ

 

Care ion a pierit în lacrima solară a tristeții mele?

Ce s-a întâmplat cu acel lichid ocru și parfumat al lui Dumnezeu?

Acel gol sacru fără formă

după ce a ars în focul veșnic.

 

În intim secret simbolul naște

dansul încercării

zborul sălbatic

noaptea magică

marca echinocțială.

 

Echilibrul galactic al emisferelor

singurul templu al armonicii

santinelă a durerii mele.

 

Ne ridicăm strigătul în întunericul stelarului

definim cu foc cercurile imobile

cheile care au învins timpul.

 

Cred că existasem printre eoni în acest cumul îndepărtat.

după ritual

mi-a explodat sufletul

supernova.

 

Lucidă vastitate din care a băut

îndepărtat și peregrin

spiritul meu necontestat.

 

Numai din Iubire am luat acest drum,

doar din compasiune

arde în mine amiaza.

 

 

 

 

Gorka Lasa (n. 1972) Escritor, poeta, ensayista y artista visual. Miembro de la Asociación de Escritores de Panamá y de diversos colectivos internacionales de escritores y poetas. Estudió ciencias del comportamiento humano en el Panamá Canal College. Es egresado de Creación y Teoría Literaria de la Universidad Tecnológica de Panamá. En 2016-2018 cursa estudios de Simbología en el campus virtual de la Universidad de Barcelona. Ha publicado seis libros de poesía y cuento: El espasmo y la quietud (2019) Aldebarán (2017), El equilibrio de los hemisferios (2013), La Claridad (2011), Cantos de la legión arcana (2010), Viaje a la lejanía (2007) y, forma parte de numerosas antologías y volúmenes colectivos. Su obra ha sido traducida al inglés, francés, portugués, rumano, coreano, turco y ruso. Ha sido jurado en certámenes poéticos como el Premio Nacional de Poesía Stella Sierra, el Premio Nacional de Poesía Esther María Osses y el Premio Nacional de Poesía Gustavo Batista Cedeño.

 

 

 

Gorka Lasa (n. 1972). Scriitor, poet, eseist și artist vizual. Membru al Asociației Scriitorilor din Panama și al diferitelor grupuri internaționale de scriitori și poeți. A studiat științele comportamentului uman la Panama Canal College. Este absolvent al Creației și Teoriei Literare de la Universitatea Tehnologică din Panama. În 2016-2018 a studiat Simbolistica în campusul virtual al Universității din Barcelona. A publicat șase cărți de poezie y povestiri: El espasmo y la quietud (2019) Aldebarán (2017), El equilibrio de los hemisferios (2013), La Claridad (2011), Cantos de la legión arcana (2010), Viaje a la lejanía (2007) și este inclus in numeroase antologii și volumen colective. Opera sa a fost tradusă în engleză, franceză, portugheză, română, coreeană, turcă și rusă. A fost jurat în concursuri poetice precum: Premio Nacional de Poesía Stella Sierra, Premio Nacional de Poesía Esther María Osses și Premio Nacional de Poesía Gustavo Batista Cedeño.

 

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.