La lengua rumana: La patria de la poesía. Gorka Lasa (Panamá). Traducción al rumano de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Gorka Lasa (Panamá)
Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
POEMA 1
De aquella espina roja,
de su fuego hoy perdido,
de mares que se secan
adentro de la piel.
De abismos como huellas
en libros olvidados,
galaxias en el puño,
y el pecho, hoy de roca,
es carne del cincel.
Qué sangre
diminuta se aleja de su
intento, y abraza
las espinas
adentro de la piel.
POEMA 2
En soledad desciende de la esfera a su horizonte,
muriendo sobre la torsión que atiza el fuego,
la nube, su misterio, el campo de la estrella,
el alma prisionera de un dragón solar.
Y retornó a los templos en la noche del tiempo,
ruinas de eternidad en su rabia iluminada.
Ha regresado al fuego de los bosques,
a su terca rosa de los vientos,
a mares de
impaciencia, veranos
de la infancia,
portales invisibles del reino de la luz.
POEMA 3
He visto al mar secarse en el centro de
los ojos, la gruya detenida en el lago del ayer,
un sauce en la ribera, las rocas en
el cielo, la estrella temblorosa, el ansia de volver.
He visto a dios
rendirse, caer sobre
sus siglos,
sus llamas azuladas,
su frio descender.
He visto el lago
eterno secándose
en sus aguas,
sus rondas detenidas,
sus estaciones tristes,
su viaje hacia la sed.
POEMA 4
No nombraré la herida milenaria,
no pondré sobre su llaga la ceniza azul.
Arribaré silente, en olas invisibles,
latente sombra de soles tardíos,
sin idioma, ciego,
sin edad.
No pondré
sobre la herida
a sangre como
bálsamo,
los brazos
destrozados,
el soplo de la fragua.
Me dormiré
en el tiempo, el corazón
ya frio, recordaré
la angustia,
el rastro
de la estrella,
la sangre dislocada
y la ceniza azul.
POEMA 5
Tal vez el caminante se alejó del mundo para evocar su recuerdo.
Perdido en el tiempo, no supo detenerse a beber del lago de Luz.
Y así creció, como el árbol de las edades, ajeno al fruto de su herencia,
Prisionero de imperios solares, añorando de las estrellas el retorno,
Invocando en su antiguo silencio, la soledad del abismo esférico.
POEMA 8
Puede que la noche, como tantas otras cosas, se pierda en el océano de mi alma de sufí. Y que los días negros, cual llamas arcillosas, extraviadas gaviotas de un mar indolente, vuelvan a la noche a llorar sus esteros de astros perdidos y barcos de papel. Mil veces he partido a conquistar el silencio, la sorpresa cautiva de una bala otoñal, en la ruta que parte de la mano al delirio, de otros tantos caminos que me llevaron a amar. He vuelto a morir en mi viaje de selvas, he vuelto cansado de una tierra sin sol, he visto señales de fuego en el alba, delfines nadando hacia un mar interior. He visto a mi alma soñar la partida, la guerra olvidada y el fuego en la voz. Y hoy remonto el camino que conduce a mí mismo, al claustro paterno, al rastro de ayer, encontrando que el río se ha secado en mi ausencia, a pesar de que en la herida no cesó de llover.
ALDEBARÁN
Atardeceres terribles colmaron mi alma de silencios
Aldebarán.
Las horas de la sangre sobre el final
la pausa, el errático exilio de la estirpe
la lluvia eterna sobre las tierras innombrables
La soledad de tristes campos de olvidadas batallas.
En los senderos de un planeta muerto
anidaron los ciclos del devenir
Acunando mares negros.
Atardeceres terribles colmaron mi espíritu de nostalgia
Aldebarán.
Este viaje de símbolos ya concluye su ira
inequívoca nema por siempre oculta
en los áureos cantos admonitorios
en el vértigo de la eternidad
sello atávico del clan solar.
Allí donde fuéramos arrastrados, padecimos
llevamos en nosotros la tara de la luz
el epitafio de los soles insurrectos
los fríos horizontes sin final
Saña de manos asesinas.
¡Míralos! pueblos desterrados en el viento de las eras
Aldebarán.
Y sufro esta búsqueda de esferas y caminos
añoro el retorno al templo de los orígenes
el ansia voraz de una tierra virgen, núbil
para colmarla de ríos, poemas, bosques
para labrar mí tedio en sus espasmos
para arrancar la vida a sus entrañas
y luego, muerta, volverla a poseer.
Atardeceres terribles colmaron mi tristeza de futuros
Aldebarán.
El ciclo inútil de los dragones tristes
tormentas de mares primordiales
crearlos de la nada tomó eones.
Esta es la venganza del soplo original
impaciencias, crípticas premuras
la angustia de los tiempos.
Y al final, cuando encontramos planetas habitables
estábamos tan cansados de los viajes sin retorno
tan irremediablemente derrotados por la osadía
que las leyendas que nacieron de nuestros ecos
solo serían eólicas cárceles, templos rotos
trenas del dolor, la mentira y la muerte.
¿No es acaso esta creación, el más terrible de los legados?
Aldebarán.
Tanto dolor vertimos en los mundos, tanta negra rabia
indolentes, asesinamos a la Madre que los protegía
sus dioses melancólicos, cantan débiles, huidos
en atardeceres invisibles de soledades atávicas
los últimos tiempos, los siglos ya olvidados
los grises finales, en sus ocasos inertes.
Somos nosotros, los últimos errantes
poetas del gnomon, viajeros de la esfera
evocadores de la vieja herencia del dolor
del castigo, la vieja culpa y su estigma silente.
Terribles castigos nos aguardan en el tiempo.
Terribles crepúsculos colmarán nuestros silencios.
Solitario será el retorno del sol hacia la nada
Aldebarán.
DESPUÉS DE LA TORMENTA
He quedado en silencio después de la tormenta
híbrido azul
de lágrimas y mundos.
El grito habitó la entraña de su hielo
la hora naufraga fecunda
en su constancia de hambre
estrellas y abismos.
Templo lunar que aflora del destierro
para luego volver al vacío
recurrente savia ardiente
del antiguo árbol que crece perdido.
Que el espíritu reconozca su símil.
El fuego es incapaz de ser mentira.
El que vuela está siempre
más allá de las palabras.
El que espera no está nunca
simulando lo que añora.
En este desierto de lotos y espinas
altar de dioses olvidados.
La cuna de lo invicto
la fase que permuta.
La estrella que se priva
el canto de sus lunas.
El tiempo es solo tiempo
lo eterno es solo eterno.
¿Dónde está aquel lamento que otrora devino en nueva espiga?
La lluvia, el invierno
¿Qué traen en su cadencia?
¿Promesas de vientre y precipicio?
Mi alma navega desde siempre
pero naufraga de siglos.
¿Cómo unir el dolor a la roca y el grito?
¿Qué ruta yace yerma en su emboscada?
¿Qué errante yace muerto en el eco de su angustia?
Invisible,
la llaga de la memoria
Inadvertida
la carroza de fuego.
Pero el hombre recuerda el lejano horizonte
eterno se hace templo
infinito, se torna en muerte.
Nada sabe del martirio
siempre de raíz
muriendo
nada sabe de su rumbo
en la noche
himno perpetuo.
Luz refractada
la caricia de lo amargo
la turba de lo injusto en su sordina
el refugio de lianas y mendigos
La batalla de los mundos
mi morada.
Un tronar distante se avecina
pleno de bengala y horizonte.
Nimio testigo de un pacto de pan
ansia de clave y entropía
de una llaga de Luz
el Sol, en lo sangrante.
Y aunque quede sin semillas
el barro en nueva tierra
también alucina de sequía
el fruto que no sabe de su otoño.
Esto es lo real
esto es lo que aun arde
esta es la Luz que ciega tu vergüenza.
Aquí está aquello que persiste en su osadía
irrefutable centro
reino de la nada.
Con el brazo atisbo lo doliente
a mi modo
desisto de lo vano.
He quedado en silencio después de la tormenta
híbrido azul
de lágrimas y mundos.
EL ÁGUILA DE LOS MIL AÑOS
En este cúmulo fue arrojada mi semilla
en los abismos de espacios nebulares
en los reservorios de lejanos astros
en los yermos castillos del tiempo
en los tormos de esferas ateridas.
Somos luz pensada
náufragos de la mente
plasmas en ávida espera.
Somos creación
húmeda reserva
sueños huidos de la nada.
Y otra vez
la ronda de vidas, sus ciegos dioses imposibles
los albores iníciales, los crepúsculos crueles
la gestación en el negro cenote embrionario
el rutilante drama del alma en lo profundo.
Caí, cometa errante, raudo
oráculo de mundos marginales
viajante elíptico de la estrella negra.
Pendí fulgurante de un cielo perdido
vientos solares azotaron mi espíritu
por mil edades sin nombre
vagué girando en el umbral.
Dolor y sangre me clavaron al frío
agua y fuego atraparon mi viaje.
Así fue traída hasta aquí
mi semilla.
LÁGRIMA SOLAR
¿Qué Ión ha perecido en la lágrima solar de mi tristeza?
¿Qué fue de aquel fluido ocre y perfumado de Dios?
Aquella sagrada oquedad sin forma
después de arder en el fuego eterno.
En íntimo secreto el símbolo nace
danza del intento
vuelo salvaje
noche mágica
marca equinoccial.
Galáctico equilibrio de los hemisferios
único templo de lo harmónico
centinela de mi dolor.
Alzamos nuestro grito en la oscuridad de lo estelar
definimos con fuego los inmóviles círculos
las claves que derrotaron al tiempo.
Creo haber existido por eones en este cúmulo lejano
después del ritual
estalló mi alma
supernova.
Lúcida vastedad de la que bebió
lejano y peregrino
mi espíritu indomable.
Solo por Amor he tomado esta ruta,
solo por compasión
arde en mí la tarde.
POEM 1
Din acel spin roșu,
din focul său azi pierdut,
din mări care se usucă
în piele.
Din abisuri ca urme
în cărți uitate,
galaxii în pumn,
și pieptul, azi de stâncă,
este carnea dălții.
Ce sânge
împuținat se-îndepărtează de
intenția sa și îmbrățișează
spinii
din piele!
POEM 2
În singurătate coboară din sferă în orizontul său,
murind pe torsiunea ce alimentează focul,
norul, misterul său, câmpul stelei,
sufletul întemnițat de un dragon solar.
Și s-a întors la temple în noaptea timpului,
ruinele de veșnicie în furia iluminată.
S-a întors la focul pădurilor,
la încăpățânata roza vânturilor,
la mări de
nerăbdare, veri
ale copilăriei,
portaluri invizibile ale împărăției luminii.
POEM 3
Am văzut marea uscată în centrul ochilor,
pasărea oprită în iazul de ieri,
o salcie la mal, stâncile din cer,
steaua tremurândă, dorința de a se-ntoarce.
Am văzut pe dumnezeu
predându-se, căzând peste
secolele sale,
flăcările sale albastre,
frigul său coborând.
Am văzut lacul
veșnic secându-se
de apele sale,
rundele sale oprite,
anotimpurile sale triste,
călătoria sa spre sete.
POEM 4
Nu voi numi rana milenară,
nu voi pune pe umflătura sa cenușa albastră.
Voi ajunge în tăcere, în valuri invizibile,
latentă umbră de sori târzii,
fără limbă, orb,
fără vârstă.
Nu voi pune
pe rană sângele ca
balsam,
brațele
zdrobite,
suflarea forjei.
Voi adormi
în timp, inima mea deja
rece, își va aminti
anxietatea,
urma
stelei, sângele
dislocat
și cenușa albastră.
POEM 5
Poate călătorul s-a îndepărtat de lume pentru a-și evoca memoria.
Pierdut în timp, nu știa cum să se oprească să bea din lacul Luminii.
Și așa a crescut, ca și copacul veacurilor, neștiind de rodul moștenirii sale,
Prizonier al imperiilor solare, dorind revenirea stelelor,
Invocând în vechea sa tăcere, singurătatea abisului sferic.
POEM 8
Poate că noaptea, ca atâtea alte lucruri, se pierde în oceanul sufletului meu de sufi. Și poate că zilele negre, ca flăcările de lut, dezordonații pescăruși ai unei mări indolente, se întorc noaptea să-și plângă râurile de stele pierdute și bărcile de hârtie. De o mie de ori am plecat să cuceresc tăcerea, surpriza captivă a unui glonț tomnatic, pe traseul care pornește de la mână la delir, a altor atâtor drumuri care m-au condus la iubire. M-am întors să mor din călătoria mea prin jungle, m-am întors obosit de un tărâm fără soare, am văzut semne de foc în zori, delfini înotând spre o mare interioară. Mi-am văzut sufletul visând plecarea, războiul uitat și focul în glas. Și astăzi mă întorc la drumul care mă conduce la mine însumi, la claustrul patern, la urma de ieri, constatând că râul a secat în absența mea, chiar dacă în rană nu a încetat să plouă.
ALDEBARAN
Apusuri teribile mi-au umplut sufletul de tăceri
Aldebaran.
Orele sângelui peste sfârșit
pauza, exilul haotic al neamului
ploaia veșnică pe meleagurile fără nume
Singurătatea câmpurilor triste de bătălii uitate.
Pe cărările unei planete moarte
s-au cuibărit ciclurile devenirii
legănând mări negre.
Apusuri teribile mi-au umplut spiritul de nostalgie
Aldebaran.
Această călătorie de simboluri își încheie deja furia
sigilată fără echivoc pentru totdeauna ascunsă
în cântecele de aur admonestatoare
în vertijul eternității
sigiliul atavic al clanului solar.
Oriunde am fi târâți, am suferi
purtăm în noi pata luminii
epitaful sorilor revoltați
orizonturile reci fără sfârșit
viciul mâinilor criminale.
Priviți-le popoare alungate în vântul veacurilor!
Aldebaran.
Și sufăr această căutare de sfere și căi
tânjesc după întoarcerea la templul originilor
pofta vorace pentru un tărâm virgin, nubil
pentru a se umple cu râuri, poezii, păduri
pentru a sculpta apăsarea mea în spasmele sale
pentru a smulge viața din pântecele sale
și apoi, moartea să se întoarcă șă-l stăpânească.
Apusuri teribile umplu tristețea mea cu viitori
Aldebaran.
Ciclul inutil al dragonilor triști
furtuni marine primordiale
create din nimic au mâncat eoni.
Aceasta este răzbunarea respirației originale
nerăbdări, urgențe criptice
angoasa vremurilor.
Și în cele din urmă, când găsim planete locuibile
suntem atât de obosiți de călătoriile fără întoarcere
atât de iremediabil învinși de îndrăzneală
că legendele care s-au născut din ecourile noastre
ar fi doar închisori de vânt, temple rupte
centuri de durere, minciuna și moartea.
Nu este oare această creație cea mai teribilă dintre moșteniri?
Aldebaran.
Atâta durere revărsăm în lumi, atâta furie neagră
indolenți, o omorâm pe Mama care îi apără
zeii lor melancolici cântă debili, retrageri
în apusuri invizibile de singurătăți atavice
ultimele vremuri, secolele deja uitate
griurile finale, în apusurile lor inerte.
Suntem noi, ultimii rătăcitori
poeți ai gnomului, călători ai sferei
evocatoare a vechii moșteniri a durerii
pedepsei, vechea vină și stigmatul ei tăcut.
Teribile pedepse ne așteaptă în timp.
Teribile amurguri ne vor umple tăcerile.
Solitară va fi întoarcerea soarelui la neant
Aldebaran.
DUPĂ FURTUNĂ
Am tăcut după furtună
hibrid albastru
de lacrimi și lumi.
Țipătul locuia în măruntaiele gheții sale
ora naufragia fecundă
în constanța ei de foame
stele și abisuri.
Templu lunar care iese din exil
pentru ca apoi să se întoarcă în gol
seva de ardere recurentă
din copacul antic care crește pierdut.
Fie ca spiritul să-i recunoască similitudinea.
Focul este incapabil să fie minciună.
Cel care zboară este întotdeauna
dincolo de cuvinte.
Cel care așteaptă nu va simula niciodată
ceea ce tânjește.
În acest deșert de lotuși și spini
Altar de zei uitați.
Leagănul neînvinsului
faza care schimbă.
Steaua care își refuză
cântecul lunilor sale.
Timpul este doar timp
eternul este doar etern.
Unde este acea lamentație care devine odată un nou spin?
Ploaia, iarna
Ce aduc în cadența lor?
Promisiuni de viscere și ruină?
Sufletul meu navighează dintotdeauna
dar naufragiază de secole.
Cum să unești durerea cu stânca și țipătul?
Ce drum zace neumblat în ambuscadă lui?
Ce rătăcitor zace mort în ecoul angoasei sale?
Invizibilă
durerea memoriei
Neavertizat
carul de foc.
Dar omul își amintește orizontul îndepărtat
eternul devine templu
infinitul se întoarce în moarte.
Nimic nu știe despre martiriul
rădăcinii totdeauna
muritoare
nimic nu știe de cursul său
în noapte
imn perpetuu.
Lumină reflectată
mângâierea amarului
gloata celor nedrepți în tăcerea ei
refugiul lianelor și cerșetorilor
Bătălia lumilor
chilia mea.
Un tunet îndepărtat se apropie
plin de bengală și orizont.
O mică mărturie despre un pact al pâinii
poftă de cheie și entropie
a unei dureri de Lumină
Soarele, în sângerare.
Și chiar dacă rămâne fără semințe
noroiul din noul ținut
halucinează de asemenea de secetă
fructul care nu știe de toamna sa.
Acesta este lucrul real
aceasta este ceea ce încă arde
aceasta este Lumina care
îți orbește rușinea.
Aici este acela care persistă în îndrăzneala sa
centru de necontestat
împărăția nimicului.
Cu brațul îl văd pe cel întristat
în felul meu
mă abțin de la în zadar.
Am rămas în tăcere după furtună
hibrid albastru
de lacrimi și lumi.
VULTURUL MIILOR DE ANI
În acest cumul a fost aruncată sămânța mea
în abisurile spațiilor nebuloase
în rezervoarele stelelor îndepărtate
în castelele nelocuite ale timpului
în bolurile sferelor înghețate.
Suntem lumină gânditoare
naufragiați ai minții
plasme în avida așteptare.
Suntem creație
rezervă umedă
vise fugite din nimic.
Și din nou
runda de vieți, zeii lor orbi imposibili
zorii inițiali, amurgurile crude
gestație în apa neagră embrionară
strălucitoarea dramă a sufletului în adânc.
Am căzut, cometă rătăcită, precipitat
oracol de lumi marginale
călător eliptic al stelei negre.
M-am atârnat fulgurant de un cer pierdut
vânturi solare mi-au biciuit spiritul
prin o mie de veacuri fără nume
am rătăcit învârtindu-mă în jurul pragului.
Durerea și sângele m-au aruncat în frig
apa și focul mi-au prins călătoria.
Așa a fost adusă până aici
sămânța mea.
LACRIMĂ SOLARĂ
Care ion a pierit în lacrima solară a tristeții mele?
Ce s-a întâmplat cu acel lichid ocru și parfumat al lui Dumnezeu?
Acel gol sacru fără formă
după ce a ars în focul veșnic.
În intim secret simbolul naște
dansul încercării
zborul sălbatic
noaptea magică
marca echinocțială.
Echilibrul galactic al emisferelor
singurul templu al armonicii
santinelă a durerii mele.
Ne ridicăm strigătul în întunericul stelarului
definim cu foc cercurile imobile
cheile care au învins timpul.
Cred că existasem printre eoni în acest cumul îndepărtat.
după ritual
mi-a explodat sufletul
supernova.
Lucidă vastitate din care a băut
îndepărtat și peregrin
spiritul meu necontestat.
Numai din Iubire am luat acest drum,
doar din compasiune
arde în mine amiaza.
Gorka Lasa (n. 1972) Escritor, poeta, ensayista y artista visual. Miembro de la Asociación de Escritores de Panamá y de diversos colectivos internacionales de escritores y poetas. Estudió ciencias del comportamiento humano en el Panamá Canal College. Es egresado de Creación y Teoría Literaria de la Universidad Tecnológica de Panamá. En 2016-2018 cursa estudios de Simbología en el campus virtual de la Universidad de Barcelona. Ha publicado seis libros de poesía y cuento: El espasmo y la quietud (2019) Aldebarán (2017), El equilibrio de los hemisferios (2013), La Claridad (2011), Cantos de la legión arcana (2010), Viaje a la lejanía (2007) y, forma parte de numerosas antologías y volúmenes colectivos. Su obra ha sido traducida al inglés, francés, portugués, rumano, coreano, turco y ruso. Ha sido jurado en certámenes poéticos como el Premio Nacional de Poesía Stella Sierra, el Premio Nacional de Poesía Esther María Osses y el Premio Nacional de Poesía Gustavo Batista Cedeño.
Gorka Lasa (n. 1972). Scriitor, poet, eseist și artist vizual. Membru al Asociației Scriitorilor din Panama și al diferitelor grupuri internaționale de scriitori și poeți. A studiat științele comportamentului uman la Panama Canal College. Este absolvent al Creației și Teoriei Literare de la Universitatea Tehnologică din Panama. În 2016-2018 a studiat Simbolistica în campusul virtual al Universității din Barcelona. A publicat șase cărți de poezie y povestiri: El espasmo y la quietud (2019) Aldebarán (2017), El equilibrio de los hemisferios (2013), La Claridad (2011), Cantos de la legión arcana (2010), Viaje a la lejanía (2007) și este inclus in numeroase antologii și volumen colective. Opera sa a fost tradusă în engleză, franceză, portugheză, română, coreeană, turcă și rusă. A fost jurat în concursuri poetice precum: Premio Nacional de Poesía Stella Sierra, Premio Nacional de Poesía Esther María Osses și Premio Nacional de Poesía Gustavo Batista Cedeño.
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.