POEM 1
Din acel spin roșu,
din focul său azi pierdut,
din mări care se usucă
în piele.
Din abisuri ca urme
în cărți uitate,
galaxii în pumn,
și pieptul, azi de stâncă,
este carnea dălții.
Ce sânge
împuținat se-îndepărtează de
intenția sa și îmbrățișează
spinii
din piele!
POEM 2
În singurătate coboară din sferă în orizontul său,
murind pe torsiunea ce alimentează focul,
norul, misterul său, câmpul stelei,
sufletul întemnițat de un dragon solar.
Și s-a întors la temple în noaptea timpului,
ruinele de veșnicie în furia iluminată.
S-a întors la focul pădurilor,
la încăpățânata roza vânturilor,
la mări de
nerăbdare, veri
ale copilăriei,
portaluri invizibile ale împărăției luminii.
POEM 3
Am văzut marea uscată în centrul ochilor,
pasărea oprită în iazul de ieri,
o salcie la mal, stâncile din cer,
steaua tremurândă, dorința de a se-ntoarce.
Am văzut pe dumnezeu
predându-se, căzând peste
secolele sale,
flăcările sale albastre,
frigul său coborând.
Am văzut lacul
veșnic secându-se
de apele sale,
rundele sale oprite,
anotimpurile sale triste,
călătoria sa spre sete.
POEM 4
Nu voi numi rana milenară,
nu voi pune pe umflătura sa cenușa albastră.
Voi ajunge în tăcere, în valuri invizibile,
latentă umbră de sori târzii,
fără limbă, orb,
fără vârstă.
Nu voi pune
pe rană sângele ca
balsam,
brațele
zdrobite,
suflarea forjei.
Voi adormi
în timp, inima mea deja
rece, își va aminti
anxietatea,
urma
stelei, sângele
dislocat
și cenușa albastră.
POEM 5
Poate călătorul s-a îndepărtat de lume pentru a-și evoca memoria.
Pierdut în timp, nu știa cum să se oprească să bea din lacul Luminii.
Și așa a crescut, ca și copacul veacurilor, neștiind de rodul moștenirii sale,
Prizonier al imperiilor solare, dorind revenirea stelelor,
Invocând în vechea sa tăcere, singurătatea abisului sferic.
POEM 8
Poate că noaptea, ca atâtea alte lucruri, se pierde în oceanul sufletului meu de sufi. Și poate că zilele negre, ca flăcările de lut, dezordonații pescăruși ai unei mări indolente, se întorc noaptea să-și plângă râurile de stele pierdute și bărcile de hârtie. De o mie de ori am plecat să cuceresc tăcerea, surpriza captivă a unui glonț tomnatic, pe traseul care pornește de la mână la delir, a altor atâtor drumuri care m-au condus la iubire. M-am întors să mor din călătoria mea prin jungle, m-am întors obosit de un tărâm fără soare, am văzut semne de foc în zori, delfini înotând spre o mare interioară. Mi-am văzut sufletul visând plecarea, războiul uitat și focul în glas. Și astăzi mă întorc la drumul care mă conduce la mine însumi, la claustrul patern, la urma de ieri, constatând că râul a secat în absența mea, chiar dacă în rană nu a încetat să plouă.
ALDEBARAN
Apusuri teribile mi-au umplut sufletul de tăceri
Aldebaran.
Orele sângelui peste sfârșit
pauza, exilul haotic al neamului
ploaia veșnică pe meleagurile fără nume
Singurătatea câmpurilor triste de bătălii uitate.
Pe cărările unei planete moarte
s-au cuibărit ciclurile devenirii
legănând mări negre.
Apusuri teribile mi-au umplut spiritul de nostalgie
Aldebaran.
Această călătorie de simboluri își încheie deja furia
sigilată fără echivoc pentru totdeauna ascunsă
în cântecele de aur admonestatoare
în vertijul eternității
sigiliul atavic al clanului solar.
Oriunde am fi târâți, am suferi
purtăm în noi pata luminii
epitaful sorilor revoltați
orizonturile reci fără sfârșit
viciul mâinilor criminale.
Priviți-le popoare alungate în vântul veacurilor!
Aldebaran.
Și sufăr această căutare de sfere și căi
tânjesc după întoarcerea la templul originilor
pofta vorace pentru un tărâm virgin, nubil
pentru a se umple cu râuri, poezii, păduri
pentru a sculpta apăsarea mea în spasmele sale
pentru a smulge viața din pântecele sale
și apoi, moartea să se întoarcă șă-l stăpânească.
Apusuri teribile umplu tristețea mea cu viitori
Aldebaran.
Ciclul inutil al dragonilor triști
furtuni marine primordiale
create din nimic au mâncat eoni.
Aceasta este răzbunarea respirației originale
nerăbdări, urgențe criptice
angoasa vremurilor.
Și în cele din urmă, când găsim planete locuibile
suntem atât de obosiți de călătoriile fără întoarcere
atât de iremediabil învinși de îndrăzneală
că legendele care s-au născut din ecourile noastre
ar fi doar închisori de vânt, temple rupte
centuri de durere, minciuna și moartea.
Nu este oare această creație cea mai teribilă dintre moșteniri?
Aldebaran.
Atâta durere revărsăm în lumi, atâta furie neagră
indolenți, o omorâm pe Mama care îi apără
zeii lor melancolici cântă debili, retrageri
în apusuri invizibile de singurătăți atavice
ultimele vremuri, secolele deja uitate
griurile finale, în apusurile lor inerte.
Suntem noi, ultimii rătăcitori
poeți ai gnomului, călători ai sferei
evocatoare a vechii moșteniri a durerii
pedepsei, vechea vină și stigmatul ei tăcut.
Teribile pedepse ne așteaptă în timp.
Teribile amurguri ne vor umple tăcerile.
Solitară va fi întoarcerea soarelui la neant
Aldebaran.
DUPĂ FURTUNĂ
Am tăcut după furtună
hibrid albastru
de lacrimi și lumi.
Țipătul locuia în măruntaiele gheții sale
ora naufragia fecundă
în constanța ei de foame
stele și abisuri.
Templu lunar care iese din exil
pentru ca apoi să se întoarcă în gol
seva de ardere recurentă
din copacul antic care crește pierdut.
Fie ca spiritul să-i recunoască similitudinea.
Focul este incapabil să fie minciună.
Cel care zboară este întotdeauna
dincolo de cuvinte.
Cel care așteaptă nu va simula niciodată
ceea ce tânjește.
În acest deșert de lotuși și spini
Altar de zei uitați.
Leagănul neînvinsului
faza care schimbă.
Steaua care își refuză
cântecul lunilor sale.
Timpul este doar timp
eternul este doar etern.
Unde este acea lamentație care devine odată un nou spin?
Ploaia, iarna
Ce aduc în cadența lor?
Promisiuni de viscere și ruină?
Sufletul meu navighează dintotdeauna
dar naufragiază de secole.
Cum să unești durerea cu stânca și țipătul?
Ce drum zace neumblat în ambuscadă lui?
Ce rătăcitor zace mort în ecoul angoasei sale?
Invizibilă
durerea memoriei
Neavertizat
carul de foc.
Dar omul își amintește orizontul îndepărtat
eternul devine templu
infinitul se întoarce în moarte.
Nimic nu știe despre martiriul
rădăcinii totdeauna
muritoare
nimic nu știe de cursul său
în noapte
imn perpetuu.
Lumină reflectată
mângâierea amarului
gloata celor nedrepți în tăcerea ei
refugiul lianelor și cerșetorilor
Bătălia lumilor
chilia mea.
Un tunet îndepărtat se apropie
plin de bengală și orizont.
O mică mărturie despre un pact al pâinii
poftă de cheie și entropie
a unei dureri de Lumină
Soarele, în sângerare.
Și chiar dacă rămâne fără semințe
noroiul din noul ținut
halucinează de asemenea de secetă
fructul care nu știe de toamna sa.
Acesta este lucrul real
aceasta este ceea ce încă arde
aceasta este Lumina care
îți orbește rușinea.
Aici este acela care persistă în îndrăzneala sa
centru de necontestat
împărăția nimicului.
Cu brațul îl văd pe cel întristat
în felul meu
mă abțin de la în zadar.
Am rămas în tăcere după furtună
hibrid albastru
de lacrimi și lumi.
VULTURUL MIILOR DE ANI
În acest cumul a fost aruncată sămânța mea
în abisurile spațiilor nebuloase
în rezervoarele stelelor îndepărtate
în castelele nelocuite ale timpului
în bolurile sferelor înghețate.
Suntem lumină gânditoare
naufragiați ai minții
plasme în avida așteptare.
Suntem creație
rezervă umedă
vise fugite din nimic.
Și din nou
runda de vieți, zeii lor orbi imposibili
zorii inițiali, amurgurile crude
gestație în apa neagră embrionară
strălucitoarea dramă a sufletului în adânc.
Am căzut, cometă rătăcită, precipitat
oracol de lumi marginale
călător eliptic al stelei negre.
M-am atârnat fulgurant de un cer pierdut
vânturi solare mi-au biciuit spiritul
prin o mie de veacuri fără nume
am rătăcit învârtindu-mă în jurul pragului.
Durerea și sângele m-au aruncat în frig
apa și focul mi-au prins călătoria.
Așa a fost adusă până aici
sămânța mea.
LACRIMĂ SOLARĂ
Care ion a pierit în lacrima solară a tristeții mele?
Ce s-a întâmplat cu acel lichid ocru și parfumat al lui Dumnezeu?
Acel gol sacru fără formă
după ce a ars în focul veșnic.
În intim secret simbolul naște
dansul încercării
zborul sălbatic
noaptea magică
marca echinocțială.
Echilibrul galactic al emisferelor
singurul templu al armonicii
santinelă a durerii mele.
Ne ridicăm strigătul în întunericul stelarului
definim cu foc cercurile imobile
cheile care au învins timpul.
Cred că existasem printre eoni în acest cumul îndepărtat.
după ritual
mi-a explodat sufletul
supernova.
Lucidă vastitate din care a băut
îndepărtat și peregrin
spiritul meu necontestat.
Numai din Iubire am luat acest drum,
doar din compasiune
arde în mine amiaza.
Gorka Lasa (n. 1972) Escritor, poeta, ensayista y artista visual. Miembro de la Asociación de Escritores de Panamá y de diversos colectivos internacionales de escritores y poetas. Estudió ciencias del comportamiento humano en el Panamá Canal College. Es egresado de Creación y Teoría Literaria de la Universidad Tecnológica de Panamá. En 2016-2018 cursa estudios de Simbología en el campus virtual de la Universidad de Barcelona. Ha publicado seis libros de poesía y cuento: El espasmo y la quietud (2019) Aldebarán (2017), El equilibrio de los hemisferios (2013), La Claridad (2011), Cantos de la legión arcana (2010), Viaje a la lejanía (2007) y, forma parte de numerosas antologías y volúmenes colectivos. Su obra ha sido traducida al inglés, francés, portugués, rumano, coreano, turco y ruso. Ha sido jurado en certámenes poéticos como el Premio Nacional de Poesía Stella Sierra, el Premio Nacional de Poesía Esther María Osses y el Premio Nacional de Poesía Gustavo Batista Cedeño. 
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.