La lengua rumana: La patria de la poesía. Fernando Salazar Torres (México). Traducción al rumano de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Fernando Salazar Torres (México)
Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
LA REVOLUCIÓN DE LOS CLAVELES
Para María Calle Bajo
La flor diseminada en el poema que me entregaste
I
Amarramos los átomos del cielo
en la cordillera donde el mar desaparece
y con el fanal vemos nacer colores austros
En nuestro barco el día y la noche se trasladan
y nos mueven por pliegues y cuencas hasta el sur
Amarramos los átomos del cielo
cielo de fondo agua espacio que aclama
pleno de ojos providenciales
mirando el atisbo que ella frecuenta
El verde marino de sus ojos obscurece
Su verde selvático nos aviva
la mañana cuando la ventisca toca al sol
En el vuelo de la gaviota unimos los átomos
al palpito meciéndose con nuestros cabellos
Amarramos los átomos del cielo
y bienaventurados adheridos al alba
vencedores en los cuatro rumbos de la tierra
nuestros átomos se descomponen hacia el ártico
Encima del cielo la revolución de sangre
se arroja contra la asonada de los claveles.
II
Se adueñan de todo, lo creen todo…
Ese viaje sideral tiene un encuentro clave
es el clima frío de las auroras del sur
el aire blanco donde sosegarse
La migración de piel los hace tersos
tórridos bajo del bruñido océano
Hay claveles que los vuelve inmortales…
También nosotros somos dioses
y siempre nos adueñamos de todo
cuando el venero nos da norte
Lo creamos todo al abrir los ojos
El mar nos pertenece nos bautiza
y aquí en lo alto sentimos el temblor
del océano que se divide a nuestro paso
Su cuerpo toca nuestros átomos
creamos con la fusión el rocío
Amarramos a nosotros el cielo
sus átomos acomodan la luz
media la ventana de las auroras
australes en ellas nuestro destino.
III
La luz desde el fondo del agua
lo anochece todo amanece todo
y la víspera guía nuestros pasos
Hay rubores teñidos en el aire
que serenan el mar de nuestro aliento
Hay pájaros dormidos
anidados en el fondo del alba
Y todo en la tierra se alumbra
con la revolución de los claveles
Amarramos los átomos al cielo
Después del dilatado viaje
una mancha blanca pone final
a la huida y sentados en la nieve
adormecemos sobre las auroras
y la sangre que nos hace inmortales
tornase en el clavel que ella en el verde
de sus ojos llevaba para guiarnos
También nosotros somos dioses
y amarramos los átomos al cielo
HISPANA
Pasé las horas, la tarde barriendo al paso,
y de fijo la veía cruzar el Palacio de Anaya,
caminaba con la sombra saltándole a los lados,
sus ojos de pastora vigilaban el sol, su boca,
sí, sus labios aceitados de mi deseo, tocaban
el frío, el calor, el viento, la noche.
Su cintura me llevaba ceñido a ella,
y mis ojos no podían desprenderla, no,
fijada a la atmósfera donde yo iba,
Tartessia avanzaba como los primeros habitantes
en España, desde África.
¿Dónde nació ella cuando me desprendí al mundo?
Fenicia, tu fenicidad es el primer paraíso,
¡nuestro paraíso al extremo de tus hombros!
A orillas del Atlántico, respirando súbitamente,
después de 500 años exactos, otra conquista atroz
llega, y en la celtíbera ciudad amurallada,
donde el mismísimo Hernán Cortés vigila,
otra fundición de sangre, y voces, manos
fornicias de noche, al día un sol tostando los cuerpos,
una conquista dícese venir, de lo sagrado
y lo plácido. Griega, vístete nomás
para salir a caminar a orillas del Tormes,
a ver si de causalidad la sombra del Marqués de Santillana
nos sorprende con su voz cavernosa: “¡Vámonos al diablo!”.
Y nos vamos con él a la noche del Aquelarre,
romana, gacela, hispana, andaluza, fenicia, sacerdotisa,
árabe de pestañas, arderemos, bética piel de canela.
COROLA
La obsidiana te aroma cerca de mí,
terso me plazco en tu agua de flor,
vine de noche a pedir tu amistad.
Collar de cantos se juntan los cuerpos,
entre sí placen silencio el baile
y el canto de primavera nutre de color
en ambos labios posándose afecto.
Mano en mano lucha la delicia
y de agua y anhelo un grito sucumbe.
Vine de noche a vaciarme.
La corola abre y una ave canta,
a ojos de cuerpo ardorosos, el canto
de la flor escurre sobre el plumaje.
Viene otra vez la noche a rodearnos
y la obsidiana te aroma cerca de mí,
brillo te agrado en tu agua de flor.
Viene la noche a juntar nuestra amistad.
IN XOCHITL IN CUICATL
8 de marzo 2021, México-Tenochtitlán
La tierra del copal envuelve tus ojos de gacela
La tierra del jade refleja en ti la flor y el canto
México los cuatro rumbos de la tierra
Como el quetzal, como el oro, tus labios de madre
son Dador de Vida, del cerca y del lejos
Aquí en la tierra, aquí en la tierra del jade
con oro y negro
los amigos de Quetzalcóatl desde la marina
llegaron sobre animales de fuego
eran hombres de dos cabezas
zumbaron dicen los cronistas la región de los muertos
¿Quiénes fueron nuestros orígenes?
La tierra del canto dos peces nadan en tus ojos
La tierra del oro primavera tu cabello
Hispania el destino de nuestra lengua
Las flores te adornan en el lugar de los atabales
en el interior de las casas de la primavera
donde el dios del cerca y del junto
aprueban tu amistad
Un momento fugaz es aquí en la tierra
en la región del maíz y el cacao
donde la flor se marchita y el paso en la tierra
es un canto
Florece en el color del rojo y el negro
en los rumbos de la tierra
por donde cruzan en la región de los descarnados
la flor del corazón del Dador de la Vida
en el cerca y el junto
en la tierra de la flor y el canto.
ZONA
Negra es la hora de este día, flecha intacta, invisible que entra
Negra es la hora de ayer, de hoy y de mañana, como tren, pasa,
Negra es la voz, negra del color de la melancolía
Negra es la tez del cielo, del sol, si se mira con los ojos hacia dentro
Negra es la dicha, la primavera, el mar que nos aguarda en verano
Negra es, ciertamente, también la mano con la que escribo
en el fondo abierto donde nada parece ser lo que digo
Negra es mi garganta, la voz con la que escupo y duermo
a vela, naufrago, sobre la nacarada luna bajo la que vuelo
Negra es la ruta, trampa, nunca vista en las líneas de mis manos
Negra es la certeza de la caída de cada uno e incierto el fano
donde el cuerpo repliega su alma más allá de mi mirada
Negra es la zona donde todos descansan luego de este encierro
todos, en silencio, claman un poco más la luz en vano
y pese al deseo de perdurar más allá también somos nada
GACELA DE MAL DE AMORES
Qué será de tu tiempo en mi orfandad
cuando el día no pise bajo tierra.
Qué será de mi ardor en tu memoria,
crepúsculo que hoy mis ojos apagan.
Qué será de la escarcha de tus labios,
alborada donde nos apresábamos,
rendíamos palpitantes, de lado,
fieros, alborozados, disminuidos
de oscuridades, cantantes al sol,
altozanos de nuestros resplandores,
tersos, purísimos de nada, todo
deleitables, manos acurrucadas,
sembrados, luego abatidos de afecto,
para uno, para el otro, de ambos,
sangrantes luego que la otra derrota
nos hiere y se aleja, más, y se va…
Qué será de mi orfandad en tu tiempo
cuando la tierra baja parta el día.
Qué será de mi memoria en tu ardor,
que mañana cierra definitiva.
Qué será del rocío que me enfría,
anochecido, qué será…
CANTIGA DE AMOR CORRESPONDIDO
Ven conmigo a las horas nocturnas
Y nos dormiremos en las horas
¡No sea la albada de otro día!
Voy contigo en brazos extendidos
Y soñaremos a besos lúcidos
¡No sea la albada de otro día!
Y nos dormiremos en las horas
Y soñaremos al cielo en olas
¡No sea la albada de otro día!
Y soñaremos a besos lúcidos
Las mañanas que son nuestros nidos
¡No sea la albada de otro día!
PERSISTENCIAS
¿Cuál es la finalidad de las ramas del árbol
que se levantan para dividir el cielo?
¿Cuál es el propósito de mirar el mundo
si no habrá luego ojos que lo alumbren?
¿Cuál es la intención de la espera si por último
nadie esperara a nadie ni siquiera Dios?
¿Cuál es el plan del Juicio Final
si no hay Juicio para la inmortalidad?
¿Para qué el alma entre escombros,
si en los asideros de la vida reina el silencio?
¿Para qué el tiempo, ese cadáver aéreo,
si a los extremos gravita un sumidero sosegado?
¿Por qué el ser, que se desliza entre las interrogantes
y fragmenta el significado de las contradicciones?
¿Por qué dioses de piedra y barro y amuletos
en la medianoche del fin del mundo?
UNO SE VA COMO PUEDE
A Roberto Juarroz
Uno se va como puede,
con las manos íntegras y atadas al sol,
con la mañana arrastrándose en los talones,
con el deber de la eternidad en el féretro,
con la suavidad de la ausencia en la respiración.
Uno se va como puede,
con el olvido o la calumnia o el odio o la venganza,
con el titubeo en cada salida y la seguridad de no volver,
como pueda uno, nos vamos hacia allá.
Uno se va como puede,
con los pies por delante y el frío detrás,
con un sí o un no o de donde se pueda decir ‘quizá’,
con la duda sobre la existencia en la frente,
con la resonancia de nuestra voz
golpeando cada rincón del cielo;
nos vamos sin respuestas y sin preguntas
y con el tumbo de la sombra
enredando nuestros pies.
Uno se va como puede,
con el llanto calando el alma,
como sea irse.
Uno se va como puede,
como pueda uno,
nos vamos cada día un poco más allá.
Uno se va
llorando hasta quedarse ciego.
DÍA OCHO, LAS HUELLAS
Cambia el pasado en un presente que está siendo
y mis horas son el rostro irremediable
de un hombre nacido para cicatrizar
Al ser otro me doy a la actualidad
Al dejar de ser el que fui he muerto
Si ya no soy ahora soy y he sido
El hogar está más cerca ya lo sé
La vida es una dimensión fractal
Detenido frente a unas huellas abandonadas
descubro que no hace mucho estuvo aquí
Dejó las señales a merced de mi deseo
su incienso limpia mis marcas del reino perdido
Hay una mujer nacida de la espuma venusina
hay un resplandor que me impresiona y anega
como en el primer día
Es la otra quien no había visto
soy quien habla conmigo y contigo
Tu voz es una niebla de serenidades
lluvia que recupera las plazas
donde vuelvo a pisar firmemente
Das aliento a las cosas perdidas
y anticipas el futuro
Nos miramos El mutismo nos comunica
Nos encontramos en el rumor del follaje
Escribimos encima de las hojas
Volvemos al comienzo del día
Hablamos hasta crear palabras nuevas
Hablar contigo es plantar un árbol
REVOLUȚIA GAROAFELOR
Pentru María Calle Bajo
Floarea împrăștiată în poezia pe care mi-ai dat-o
I
Legăm atomii cerului
în lanțul muntos unde marea dispare
și cu farul vedem nașterea culorilor din sud
În barca noastră ziua și noaptea se mută
și ne mișcă prin falduri și coclauri până spre sud
Legăm atomii cerului
cer de fundal de apă spațiu care aclamă
plin de ochi providențiali
uitându-se la privirea pe care ea o etalează
Verdele marin al ochilor săi se întunecă
Verdele său de junglă ne reînvie
dimineața când viscolul atinge soarele
În zborul pescărușului ne unim atomii
la pulsare legănându-se cu părul nostru
Legăm atomii cerului
și binecuvântați atașați zorilor
învingători în cele patru direcții ale pământului
atomii noștri se dezintegrează spre arctic
Deasupra cerului revoluția sângelui
se aruncă împotriva raidului garoafelor.
II
Ei stăpânesc totul, se cred totul...
Această călătorie siderală are o întâlnire cheie
este climatul rece al aurorelor sudului
aerul alb unde să te odihnești
Migrația pielii le face pure
toride sub oceanul ars
Sunt garoafe care îi întorc nemuritori...
Și noi suntem zei
și întotdeauna stăpânim totul
când busola ne arată nordul
Creăm totul când deschidem ochii
Marea ne aparține ne botează
și aici pe înălțime simțim tremurul
oceanului care se desparte în calea noastră
Trupul său atinge atomii noștri
creăm cu fuziune roua
Legăm cerul de noi
atomii săi se obișnuiesc cu lumina
jumătate din fereastra aurorelor
astrale în ele destinul nostru.
III
Lumina din adâncul apei
înnoptează totul ivește totul
și ajunul ne ghidează pașii
Sunt înroșiri vopsite în aerul
care calmează marea cu respirația noastră
Sunt păsări adormite
cuibărite în adâncul zorilor
Și totul pe pământ se luminează
cu revoluția garoafelor
Legăm atomii de cer
După lunga călătorie
o pată albă pune capăt
zborului și așezați în zăpadă
adormim pe aurore
și sângele care ne face nemuritori
se întoarce în garoafa care în verdele
ochilor lor ne poartă ca să ne călăuzească
Și noi suntem zei
și legăm atomii de cer
HISPANICĂ
Mi-am petrecut orele, după-amiaza trecând la pas,
și am văzut-o tocmai când, traversând Palatul Anaya,
mergea cu umbra sărind în părțile sale,
ochii ei ocrotitori vegheau soarele, gura ei,
da, buzele sale unse cu dorința mea, atingeau
frigul, căldura, vântul, noaptea.
Talia ei mă purta strâns spre ea,
și ochii mei nu se puteau desprinde de ea, nu,
fixată în atmosfera în care mă duceam,
Tartessia avansa ca primii locuitori
în Spania, din Africa.
Unde s-a născut ea când m-am risipit în lume?
Fenicia, fenicitatea ta este primul paradis,
paradisul nostru de la capătul umerilor tăi!
Pe malurile Atlanticului, respirând brusc,
după exact 500 de ani, o altă cucerire atroce
sosește, și în orașul celtiber înconjurat de ziduri,
unde însuși Hernán Cortés veghează,
o altă vărsare de sânge, și voci, mâini
fornicatoare de noapte, ziua un soare arzând trupurile,
o cucerire se zicea că vine, a sacrului
și a placidului. Greacă, îmbracă-te doar
pentru a merge la o plimbare pe malurile Tormesului,
pentru a vedea dacă din întâmplare umbra marchizului de Santillana
ne surprinde cu vocea lui cavernoasă: „Hai să mergem în iad!ˮ
Și mergem cu el în noaptea de Aquelarre,
romană, gazelă, hispanică, andaluză, feniciană, sacerdotală,
arabă ornamentală, vom arde, betica piele de scorțișoară.
COROLĂ
Obsidianul te parfumează lângă mine,
curat mă simt mulțumit în apa ta de virginitate,
vine noaptea să-ți ceară prietenia.
Colier de cânturi împreună trupurile,
între ei dansul așterne tăcerea
iar cântecul primăverii nutrește prin culoare
ambele buze punând afecțiune.
Mână în mână luptă încântarea
și din apă și dorință un strigăt cedează.
Vine noaptea să mă golească.
Corola se deschide și o pasăre cântă,
la ochi înflăcărați de trup, cântecul
florii se prelinge peste penaj.
Vine din nou noaptea să ne înconjoare
și obsidianul te parfumează lângă mine,
strălucitor îți gust apa ta de virginitate.
Vine noaptea să ne unească în prietenie.
IN XOCHITL IN CUICATL
8 martie 2021, Mexic-Tenochtitlan
Țara copalului se înfășoară în jurul ochilor de gazelă
Țara jadului reflectă în tine floarea și cântecul
Mexic cele patru direcții ale pământului
Ca și quetzalul, ca aurul, buzele tale de mamă
sunt Dătătorul de Viață, de aproape și de departe
Aici pe pământ, aici în țara jadului
cu aur și negru
prietenii lui Quetzalcoatl din marină
au ajuns pe animale de foc
erau bărbați cu două capete
bântuiau spun cronicarii prin regiunea morților
Cine au fost originile noastre?
Țara cântecului doi pești înoată în ochii tăi
Tărâmul de aur primăvară părul tău
Hispania destinul limbii noastre
Florile te împodobesc în locul tobelor
în interiorul caselor de primăvară
unde zeul de aproape și de împreună
aprobă prietenia ta
Un moment trecător este aici pe pământ
în regiunea porumbului și a cacao
unde floarea se ofilește și trecerea în pământ
este un cântec
Înflorește în roșu și negru
în direcțiile pământului
pe unde traversează în regiunea descarnaților
floarea inimii Dătătorului de Viață
în apropierea și cu el împreună
în țara florii și a cântecului.
ZONĂ
Negru este momentul acestei zile, săgeata intactă, invizibilă ce intră
Negru este timpul de ieri, de azi și de mâine, ca un tren, trece,
Neagră este vocea, neagră de culoarea melancoliei
Negru este tenul cerului, al soarelui, dacă se privește cu ochii spre înlăuntru
Neagră este fericirea, primăvara, marea care ne așteaptă vara
Neagră este, cu siguranță, și mâna cu care scriu
pe front deschis unde nimic nu pare a fi ceea ce spun
Negru este gâtul meu, neagră vocea cu care scuip și dorm
de veghe, naufragiez, pe sidefata lună sub care zbor
Neagră este calea, capcana, nemaiîntâlnită în liniile palmelor mele
Neagră este certitudinea căderii fiecăruia și nesigur templul
unde trupul își trage sufletul dincolo de privirea mea
Neagră este zona în care toată lumea se odihnește după această izolare
toți, în tăcere, cer un pic mai multă lumină în zadar
și în ciuda dorinței de a dăinui dincolo de noi suntem la fel nimic
GAZEL DE RĂU DIN IUBIRE
Ce va însemna timpul tău în singurătatea mea
când ziua nu calcă pe sub pământ.
Ce va rămâne din ardoarea mea în memoria ta,
crepuscul pe care azi ochii mei îl sting.
Ce va fi chiciura de pe buzele tale,
zori în care ne închideam,
ne abandonăm palpitant, unul altuia,
fioroși, revoltați, diminuați
de întunecimi, cântăreți ai soarelui,
înălțați din strălucirile noastre,
curați, ne purificam din nimic, totul
încântător, mâini curbate,
semănați, apoi abătuți de afecțiune,
pentru unul, pentru celălalt, pentru amândoi,
însângerați apoi că altă înfrângere
ne rănește și se îndepărtează, mai mult, și pleacă...
Ce va însemna singurătatea mea în vremea ta
când pământul de jos desparte ziua.
Ce se va alege de memoria mea în ardoarea ta,
pe care mâine o închide definitiv.
Ce va fi din roua care mă răcorea,
înnoptată, ce va fi...
CANTICĂ DE IUBIRE RECIPROCĂ
Vino cu mine în orele nocturne
Și vom adormi în ore
Nu fie zorii altei zile!
Merg cu tine în brațe întinse
Și vom visa la sărutări lucide
Nu fie zorii altei zile!
Și vom adormi în ore
Și vom visa la cerul în valuri
Nu fie zorii altei zile!
Și vom visa la sărutări lucide
Diminețile care sunt cuiburile noastre
Nu fie zorii altei zile!
PERSISTENȚE
Care este finalitatea ramurilor copacului
care se ridică pentru a împărți cerul?
Care este scopul de a privi lumea
dacă nu vor exista apoi ochi care să o lumineze?
Care este intenția așteptării dacă în cele din urmă
nimeni nu va aștepta pe nimeni nici măcar Dumnezeu?
Care este planul Judecății de Apoi
dacă nu există Judecată pentru nemurire?
Pentru ce sufletul printre dărâmături,
dacă în strânsorile vieții domnește
tăcerea?
Pentru ce timpul, acel cadavru aerian,
dacă la extreme gravitează o prăpastie calmă?
De ce ființa, care alunecă printre întrebări
și fragmentează sensul contradicțiilor?
De ce zei de piatră și noroi și amulete
la miezul nopții la capătul lumii?
PLEACĂ UNUL CUM POATE
Pentru Roberto Juarroz
Pleacă unul cum poate,
cu mâinile intacte și legate de soare,
cu dimineața târându-se pe tocuri,
cu datoria veșniciei în sicriu,
cu moliciunea absenței în respirație.
Pleacă unul cum poate,
cu uitarea, calomnia, ura sau răzbunarea,
cu ezitarea la fiecare ieșire și siguranța de a nu se întoarce,
după cum poate unul, mergem spre acolo.
Pleacă unul cum poate,
cu picioarele înainte și frigul în spate,
cu un da sau un nu sau de unde se poate spune „poateˮ,
cu îndoiala asupra existenței în frunte,
cu rezonanța vocii noastre
lovind fiecare colț al cerului;
plecăm fără răspunsuri și fără întrebări
și cu căderea umbrei
încurcând picioarele noastre.
Pleacă unul cum poate,
cu strigătul străpungând sufletul,
cum să fie să meargă.
Pleacă unul cum poate,
după cum poate unul,
mergem în fiecare zi puțin mai departe.
Pleacă unul
plângând până când rămâne orb.
ZIUA A OPTA, URMELE
Schimbă trecutul într-un prezent care a fost fiind
iar orele mele sunt chipul iremediabil
al unui om născut să vindece
Fiind altul mă dau actualității
Încetând să fiu cel care am fost am murit
Dacă deja nu mai sunt acum sunt și am fost
Căminul e mai aproape deja o știu
Viața este o dimensiune fractală
Reținut în fața unor urme abandonate
descopăr că nu cu mult timp în urmă am fost aici
Am lăsat semnele la mila dorinței mele
tămâia ei îmi curăță marcajele împărăției pierdute
Există o femeie născută din spuma venusiană
există o strălucire care mă impresionează și mă inundă
ca în prima zi
Este cealaltă pe care n-o văzusem
eu sunt cel care vorbește cu mine și cu tine
Vocea ta este o ceață de seninătate
ploaie care recuperează piețele
unde mă întorc să pășesc ferm
Dai viață lucrurilor pierdute
și anticipezi viitorul
Ne privim Mutismul ne comunică
Ne întâlnim în rumoarea frunzișului
Scriem în partea de sus a foilor
Ne întoarcem la începutul zilei
Vorbim până când creăm cuvinte noi
A vorbi cu tine este a planta un copac
Fernando Salazar Torres (México). Poeta, crítico literario, ensayista y gestor cultural. Licenciado en Filosofía, Universidad Autónoma Metropolitana, Unidad Iztapalapa (UAM-I). Maestría en Teoría Literaria (UAM-I). Doctorado en Literatura Hispanoamericana, Benemérita Universidad Autónoma de Puebla (BUAP), con estancia de investigación en la Universidad de Salamanca (Usal). Docente en la Escuela de Escritores (Madrid) y Casa Lamm (México). Ha publicado los poemarios Sueños de cadáver (México, 2015), Visiones de otro reino (México, 2018), el libro de artista Ghazhal (Espolones, 2021) en conjunto con el artista plástico Fernando Gallo, y de próxima publicación Divã de Hispânia (traducción al portugués del Diván de Hispania, Portugal, 2022). Su poesía y ensayos se han publicado en distintas gacetas y revistas literarias impresas y electrónicas. Su poesía ha sido traducida al italiano, portugués, rumano, catalán, griego, árabe, bengalí, ruso, coreano e inglés, y publicada en varias antologías. Director de la revista literaria Taller Ígitur. Coordinador en Hispanoamérica del “Dylan Thomas Day”. Es miembro del PEN Club de México.
Fernando Salazar Torres (Mexic). Poet, critic literar, eseist și manager cultural. Diplomă în filosofie de la Universitatea Metropolitană Autonomă, Unitatea Iztapalapa (UAM-I). Master în Teoria Literară (UAM-I). A studiat un doctorat în literatură latino-americană la Benemérita Universidad Autónoma de Puebla (BUAP) cu un stagiu de cercetare la Universitatea din Salamanca (Usal). Profesor la Școala Scriitorilor (Madrid). A publicat cărțile de poezie Sueños de cadáver, Visiones de otro reino și cartea artistului Ghazhal în colaborare cu artistul plastic și poetul Fernando Gallo. Poeziile și eseurile sale au fost publicate în diverse gazete și reviste literare tipărite și electronice. Poezia sa a fost tradusă în italiană, portugheză, catalană, greacă, arabă, bengaleză, rusă, coreeană și engleză și publicată în mai multe antologii. Director al revistei literare Taller Ígitur. Coordonator în America Latină al „Zilei Dylan Thomasˮ, al meselor „Crítica y Pensamiento en México” și „Diótima: Encuentro Nacional de Poesía”. Colaborează la revista literară „Letralia. Tierra de Letrasˮ cu seria de poezie mexicană „Voces actuales de Méxicoˮ și „Poesía española contemporáneaˮ. Face parte din echipa de colaboratori a Caravansary. Revista Internacional de Poesía (Colombia). Este membru al Pen Club din Mexic.
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.