La lengua rumana: La patria de la poesía. Fernando Salazar Torres (México). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Fernando Salazar Torres (México)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

LA REVOLUCIÓN DE LOS CLAVELES

 

                                     Para María Calle Bajo

La flor diseminada en el poema que me entregaste

 

I

 

Amarramos los átomos del cielo

en la cordillera donde el mar desaparece

y con el fanal vemos nacer colores austros

En nuestro barco el día y la noche se trasladan

y nos mueven por pliegues y cuencas hasta el sur

Amarramos los átomos del cielo

cielo de fondo agua espacio que aclama

pleno de ojos providenciales

mirando el atisbo que ella frecuenta

El verde marino de sus ojos obscurece

Su verde selvático nos aviva

la mañana cuando la ventisca toca al sol

En el vuelo de la gaviota unimos los átomos

al palpito meciéndose con nuestros cabellos

Amarramos los átomos del cielo

y bienaventurados adheridos al alba

vencedores en los cuatro rumbos de la tierra

nuestros átomos se descomponen hacia el ártico

Encima del cielo la revolución de sangre

se arroja contra la asonada de los claveles.

 

 

II

 

Se adueñan de todo, lo creen todo…

Ese viaje sideral tiene un encuentro clave

es el clima frío de las auroras del sur

el aire blanco donde sosegarse

La migración de piel los hace tersos

tórridos bajo del bruñido océano

Hay claveles que los vuelve inmortales…

 

También nosotros somos dioses

y siempre nos adueñamos de todo

cuando el venero nos da norte

Lo creamos todo al abrir los ojos

El mar nos pertenece nos bautiza

y aquí en lo alto sentimos el temblor

del océano que se divide a nuestro paso

Su cuerpo toca nuestros átomos

creamos con la fusión el rocío

Amarramos a nosotros el cielo

sus átomos acomodan la luz

media la ventana de las auroras

australes en ellas nuestro destino.

 

 

III

 

La luz desde el fondo del agua

lo anochece todo amanece todo

y la víspera guía nuestros pasos

Hay rubores teñidos en el aire

que serenan el mar de nuestro aliento

Hay pájaros dormidos

anidados en el fondo del alba

Y todo en la tierra se alumbra

con la revolución de los claveles

Amarramos los átomos al cielo

Después del dilatado viaje

una mancha blanca pone final

a la huida y sentados en la nieve

adormecemos sobre las auroras

y la sangre que nos hace inmortales

tornase en el clavel que ella en el verde

de sus ojos llevaba para guiarnos

También nosotros somos dioses

y amarramos los átomos al cielo

 

 

 

 

HISPANA

 

Pasé las horas, la tarde barriendo al paso,

y de fijo la veía cruzar el Palacio de Anaya,

caminaba con la sombra saltándole a los lados,

sus ojos de pastora vigilaban el sol, su boca,

sí, sus labios aceitados de mi deseo, tocaban

el frío, el calor, el viento, la noche.

Su cintura me llevaba ceñido a ella,

y mis ojos no podían desprenderla, no,

fijada a la atmósfera donde yo iba,

Tartessia avanzaba como los primeros habitantes

en España, desde África.

¿Dónde nació ella cuando me desprendí al mundo?

Fenicia, tu fenicidad es el primer paraíso,

¡nuestro paraíso al extremo de tus hombros!

A orillas del Atlántico, respirando súbitamente,

después de 500 años exactos, otra conquista atroz

llega, y en la celtíbera ciudad amurallada,

donde el mismísimo Hernán Cortés vigila,

otra fundición de sangre, y voces, manos

fornicias de noche, al día un sol tostando los cuerpos,

una conquista dícese venir, de lo sagrado

y lo plácido. Griega, vístete nomás

para salir a caminar a orillas del Tormes,

a ver si de causalidad la sombra del Marqués de Santillana

nos sorprende con su voz cavernosa: “¡Vámonos al diablo!”.

Y nos vamos con él a la noche del Aquelarre,

romana, gacela, hispana, andaluza, fenicia, sacerdotisa,

árabe de pestañas, arderemos, bética piel de canela.

 

 

 

 

COROLA

 

La obsidiana te aroma cerca de mí,

terso me plazco en tu agua de flor,

vine de noche a pedir tu amistad.

Collar de cantos se juntan los cuerpos,

entre sí placen silencio el baile

y el canto de primavera nutre de color

en ambos labios posándose afecto.

Mano en mano lucha la delicia

y de agua y anhelo un grito sucumbe.

Vine de noche a vaciarme.

La corola abre y una ave canta,

a ojos de cuerpo ardorosos, el canto

de la flor escurre sobre el plumaje.

Viene otra vez la noche a rodearnos

y la obsidiana te aroma cerca de mí,

brillo te agrado en tu agua de flor.

Viene la noche a juntar nuestra amistad.

 

 

 

 

IN XOCHITL IN CUICATL

 

8 de marzo 2021, México-Tenochtitlán

 

 

La tierra del copal      envuelve tus ojos de gacela

La tierra del jade        refleja en ti la flor y el canto

México                       los cuatro rumbos de la tierra

 

Como el quetzal, como el oro, tus labios de madre

son Dador de Vida, del cerca y del lejos

 

Aquí en la tierra, aquí en la tierra del jade

con oro y negro

los amigos de Quetzalcóatl desde la marina

llegaron sobre animales de fuego

eran hombres de dos cabezas

zumbaron   dicen los cronistas    la región de los muertos

¿Quiénes fueron nuestros orígenes?

 

La tierra del canto      dos peces nadan en tus ojos

La tierra del oro          primavera tu cabello

Hispania                      el destino de nuestra lengua

 

Las flores te adornan en el lugar de los atabales

en el interior de las casas de la primavera

donde el dios del cerca y del junto

aprueban tu amistad

Un momento fugaz es aquí en la tierra

en la región del maíz y el cacao

donde la flor se marchita y el paso en la tierra

es un canto

 

Florece en el color del rojo y el negro

en los rumbos de la tierra

por donde cruzan en la región de los descarnados

la flor del corazón del Dador de la Vida

en el cerca y el junto

en la tierra de la flor y el canto.

 

 

 

 

ZONA

 

Negra es la hora de este día, flecha intacta, invisible que entra

Negra es la hora de ayer, de hoy y de mañana, como tren, pasa,

Negra es la voz, negra del color de la melancolía

Negra es la tez del cielo, del sol, si se mira con los ojos hacia dentro

Negra es la dicha, la primavera, el mar que nos aguarda en verano

Negra es, ciertamente, también la mano con la que escribo

en el fondo abierto donde nada parece ser lo que digo

Negra es mi garganta, la voz con la que escupo y duermo

a vela, naufrago, sobre la nacarada luna bajo la que vuelo

Negra es la ruta, trampa, nunca vista en las líneas de mis manos

Negra es la certeza de la caída de cada uno e incierto el fano

donde el cuerpo repliega su alma más allá de mi mirada

 

Negra es la zona donde todos descansan luego de este encierro

todos, en silencio, claman un poco más la luz en vano

y pese al deseo de perdurar más allá también somos nada

 

 

 

 

GACELA DE MAL DE AMORES

 

Qué será de tu tiempo en mi orfandad

cuando el día no pise bajo tierra.

Qué será de mi ardor en tu memoria,

crepúsculo que hoy mis ojos apagan.

Qué será de la escarcha de tus labios,

alborada donde nos apresábamos,

rendíamos palpitantes, de lado,

fieros, alborozados, disminuidos

de oscuridades, cantantes al sol,

altozanos de nuestros resplandores,

tersos, purísimos de nada, todo

deleitables, manos acurrucadas,

sembrados, luego abatidos de afecto,

para uno, para el otro, de ambos,

sangrantes luego que la otra derrota

nos hiere y se aleja, más, y se va…

Qué será de mi orfandad en tu tiempo

cuando la tierra baja parta el día.

Qué será de mi memoria en tu ardor,

que mañana cierra definitiva.

Qué será del rocío que me enfría,

anochecido, qué será…

 

 

 

 

CANTIGA DE AMOR CORRESPONDIDO

 

Ven conmigo a las horas nocturnas

Y nos dormiremos en las horas

¡No sea la albada de otro día!

 

Voy contigo en brazos extendidos

Y soñaremos a besos lúcidos

¡No sea la albada de otro día!

 

Y nos dormiremos en las horas

Y soñaremos al cielo en olas

¡No sea la albada de otro día!

 

Y soñaremos a besos lúcidos

Las mañanas que son nuestros nidos

¡No sea la albada de otro día!

 

 

 

 

PERSISTENCIAS

 

¿Cuál es la finalidad de las ramas del árbol

que se levantan para dividir el cielo?

¿Cuál es el propósito de mirar el mundo

si no habrá luego ojos que lo alumbren?

¿Cuál es la intención de la espera si por último

nadie esperara a nadie ni siquiera Dios?

¿Cuál es el plan del Juicio Final

si no hay Juicio para la inmortalidad?

¿Para qué el alma entre escombros,

si en los asideros de la vida reina el silencio?

¿Para qué el tiempo, ese cadáver aéreo,

si a los extremos gravita un sumidero sosegado?

¿Por qué el ser, que se desliza entre las interrogantes

y fragmenta el significado de las contradicciones?

¿Por qué dioses de piedra y barro y amuletos

en la medianoche del fin del mundo?

 

 

 

 

UNO SE VA COMO PUEDE

 

A Roberto Juarroz

 

Uno se va como puede,

con las manos íntegras y atadas al sol,

con la mañana arrastrándose en los talones,

con el deber de la eternidad en el féretro,

con la suavidad de la ausencia en la respiración.

Uno se va como puede,

con el olvido o la calumnia o el odio o la venganza,

con el titubeo en cada salida y la seguridad de no volver,

como pueda uno, nos vamos hacia allá.

Uno se va como puede,

con los pies por delante y el frío detrás,

con un sí o un no o de donde se pueda decir ‘quizá’,

con la duda sobre la existencia en la frente,

con la resonancia de nuestra voz

golpeando cada rincón del cielo;

nos vamos sin respuestas y sin preguntas

y con el tumbo de la sombra

enredando nuestros pies.

Uno se va como puede,

con el llanto calando el alma,

como sea irse.

Uno se va como puede,

como pueda uno,

nos vamos cada día un poco más allá.

Uno se va

llorando hasta quedarse ciego.

 

 

 

 

DÍA OCHO, LAS HUELLAS

 

Cambia el pasado en un presente que está siendo

y mis horas son el rostro irremediable

de un hombre nacido para cicatrizar

 

Al ser otro me doy a la actualidad

Al dejar de ser el que fui he muerto

Si ya no soy ahora soy y he sido

 

El hogar está más cerca  ya lo sé

La vida es una dimensión fractal

 

Detenido frente a unas huellas abandonadas

descubro que no hace mucho estuvo aquí

Dejó las señales a merced de mi deseo

su incienso limpia mis marcas del reino perdido

 

Hay una mujer nacida de la espuma venusina

hay un resplandor que me impresiona y anega

como en el primer día

Es la otra quien no había visto

soy quien habla conmigo y contigo

 

Tu voz es una niebla de serenidades

lluvia que recupera las plazas

donde vuelvo a pisar firmemente

Das aliento a las cosas perdidas

y anticipas el futuro

 

Nos miramos  El mutismo nos comunica

Nos encontramos en el rumor del follaje

Escribimos encima de las hojas

Volvemos al comienzo del día

Hablamos hasta crear palabras nuevas

Hablar contigo es plantar un árbol

 

 

 

 

 

 

 

 

REVOLUȚIA GAROAFELOR

 

Pentru María Calle Bajo

Floarea împrăștiată în poezia pe care mi-ai dat-o

 

I

 

Legăm atomii cerului

în lanțul muntos unde marea dispare

și cu farul vedem nașterea culorilor din sud

În barca noastră ziua și noaptea se mută

și ne mișcă prin falduri și coclauri până spre sud

Legăm atomii cerului

cer de fundal de apă spațiu care aclamă

plin de ochi providențiali

uitându-se la privirea pe care ea o etalează

Verdele marin al ochilor săi se întunecă

Verdele său de junglă ne reînvie

dimineața când viscolul atinge soarele

În zborul pescărușului ne unim atomii

la pulsare legănându-se cu părul nostru

Legăm atomii cerului

și binecuvântați atașați zorilor

învingători în cele patru direcții ale pământului

atomii noștri se dezintegrează spre arctic

Deasupra cerului revoluția sângelui

se aruncă împotriva raidului garoafelor.

 

 

II

 

Ei stăpânesc totul, se cred totul...

Această călătorie siderală are o întâlnire cheie

este climatul rece al aurorelor sudului

aerul alb unde să te odihnești

Migrația pielii le face pure

toride sub oceanul ars

Sunt garoafe care îi întorc nemuritori...

 

Și noi suntem zei

și întotdeauna stăpânim totul

când busola ne arată nordul

Creăm totul când deschidem ochii

Marea ne aparține ne botează

și aici pe înălțime simțim tremurul

oceanului care se desparte în calea noastră

Trupul său atinge atomii noștri

creăm cu fuziune roua

Legăm cerul de noi

atomii săi se obișnuiesc cu lumina

jumătate din fereastra aurorelor

astrale în ele destinul nostru.

 

 

III

 

Lumina din adâncul apei

înnoptează totul ivește totul

și ajunul ne ghidează pașii

Sunt înroșiri vopsite în aerul

care calmează marea cu respirația noastră

Sunt păsări adormite

cuibărite în adâncul zorilor

Și totul pe pământ se luminează

cu revoluția garoafelor

Legăm atomii de cer

După lunga călătorie

o pată albă pune capăt

zborului și așezați în zăpadă

adormim pe aurore

și sângele care ne face nemuritori

se întoarce în garoafa care în verdele

ochilor lor ne poartă ca să ne călăuzească

Și noi suntem zei

și legăm atomii de cer

 

 

 

 

HISPANICĂ

 

Mi-am petrecut orele, după-amiaza trecând la pas,

și am văzut-o tocmai când, traversând Palatul Anaya,

mergea cu umbra sărind în părțile sale,

ochii ei ocrotitori vegheau soarele, gura ei,

da, buzele sale unse cu dorința mea, atingeau

frigul, căldura, vântul, noaptea.

Talia ei mă purta strâns spre ea,

și ochii mei nu se puteau desprinde de ea, nu,

fixată în atmosfera în care mă duceam,

Tartessia avansa ca primii locuitori

în Spania, din Africa.

Unde s-a născut ea când m-am risipit în lume?

Fenicia, fenicitatea ta este primul paradis,

paradisul nostru de la capătul umerilor tăi!

Pe malurile Atlanticului, respirând brusc,

după exact 500 de ani, o altă cucerire atroce

sosește, și în orașul celtiber înconjurat de ziduri,

unde însuși Hernán Cortés veghează,

o altă vărsare de sânge, și voci, mâini

fornicatoare de noapte, ziua un soare arzând trupurile,

o cucerire se zicea că vine, a sacrului

și a placidului. Greacă, îmbracă-te doar

pentru a merge la o plimbare pe malurile Tormesului,

pentru a vedea dacă din întâmplare umbra marchizului de Santillana

ne surprinde cu vocea lui cavernoasă: „Hai să mergem în iad!ˮ

Și mergem cu el în noaptea de Aquelarre,

romană, gazelă, hispanică, andaluză, feniciană, sacerdotală,

arabă ornamentală, vom arde, betica piele de scorțișoară.

 

 

 

 

COROLĂ

 

Obsidianul te parfumează lângă mine,

curat mă simt mulțumit în apa ta de virginitate,

vine noaptea să-ți ceară prietenia.

Colier de cânturi împreună trupurile,

între ei dansul așterne tăcerea

iar cântecul primăverii nutrește prin culoare

ambele buze punând afecțiune.

Mână în mână luptă încântarea

și din apă și dorință un strigăt cedează.

Vine noaptea să mă golească.

Corola se deschide și o pasăre cântă,

la ochi înflăcărați de trup, cântecul

florii se prelinge peste penaj.

Vine din nou noaptea să ne înconjoare

și obsidianul te parfumează lângă mine,

strălucitor îți gust apa ta de virginitate.

Vine noaptea să ne unească în prietenie.

 

 

 

 

IN XOCHITL IN CUICATL

 

8 martie 2021, Mexic-Tenochtitlan

 

 

Țara copalului se înfășoară în jurul ochilor de gazelă

Țara jadului reflectă în tine floarea și cântecul

Mexic cele patru direcții ale pământului

 

Ca și quetzalul, ca aurul, buzele tale de mamă

sunt Dătătorul de Viață, de aproape și de departe

 

Aici pe pământ, aici în țara jadului

cu aur și negru

prietenii lui Quetzalcoatl din marină

au ajuns pe animale de foc

erau bărbați cu două capete

bântuiau spun cronicarii prin regiunea morților

Cine au fost originile noastre?

 

Țara cântecului doi pești înoată în ochii tăi

Tărâmul de aur primăvară părul tău

Hispania destinul limbii noastre

 

Florile te împodobesc în locul tobelor

în interiorul caselor de primăvară

unde zeul de aproape și de împreună

aprobă prietenia ta

Un moment trecător este aici pe pământ

în regiunea porumbului și a cacao

unde floarea se ofilește și trecerea în pământ

este un cântec

 

Înflorește în roșu și negru

în direcțiile pământului

pe unde traversează în regiunea descarnaților

floarea inimii Dătătorului  de Viață

în apropierea și cu el împreună

în țara florii și a cântecului.

 

 

 

 

ZONĂ

 

Negru este momentul acestei zile, săgeata intactă, invizibilă ce intră

Negru este timpul de ieri, de azi și de mâine, ca un tren, trece,

Neagră este vocea, neagră de culoarea melancoliei

Negru este tenul cerului, al soarelui, dacă se privește cu ochii spre înlăuntru

Neagră este fericirea, primăvara, marea care ne așteaptă vara

Neagră este, cu siguranță, și mâna cu care scriu

pe front deschis unde nimic nu pare a fi ceea ce spun

Negru este gâtul meu, neagră vocea cu care  scuip și dorm

de veghe, naufragiez, pe sidefata lună sub care zbor

Neagră este calea, capcana, nemaiîntâlnită în liniile palmelor mele

Neagră este certitudinea căderii fiecăruia și nesigur templul

unde trupul își trage sufletul dincolo de privirea mea

Neagră este zona în care toată lumea se odihnește după această izolare

toți, în tăcere, cer un pic mai multă lumină în zadar

și în ciuda dorinței de a dăinui dincolo de noi suntem la fel nimic

 

 

 

 

GAZEL DE RĂU DIN IUBIRE

 

Ce va însemna timpul tău în singurătatea mea

când ziua nu calcă pe sub pământ.

Ce va rămâne din ardoarea mea în memoria ta,

crepuscul pe care azi ochii mei îl sting.

Ce va fi chiciura de pe buzele tale,

zori în care ne închideam,

ne abandonăm palpitant, unul altuia,

fioroși, revoltați, diminuați

de întunecimi, cântăreți ai soarelui,

înălțați din strălucirile noastre,

curați, ne purificam din nimic, totul

încântător, mâini curbate,

semănați, apoi abătuți de afecțiune,

pentru unul, pentru celălalt, pentru amândoi,

însângerați apoi că altă înfrângere

ne rănește și se îndepărtează, mai mult, și pleacă...

Ce va însemna singurătatea mea în vremea ta

când pământul de jos desparte ziua.

Ce se va alege de memoria mea în ardoarea ta,

pe care mâine o închide definitiv.

Ce va fi din roua care mă răcorea,

înnoptată, ce va fi...

 

 

 

 

CANTICĂ DE IUBIRE RECIPROCĂ

 

Vino cu mine în orele nocturne

Și vom adormi în ore

Nu fie zorii altei zile!

 

Merg cu tine în brațe întinse

Și vom visa la sărutări lucide

Nu fie zorii altei zile!

 

Și vom adormi în ore

Și vom visa la cerul în valuri

Nu fie zorii altei zile!

 

Și vom visa la sărutări lucide

Diminețile care sunt cuiburile noastre

Nu fie zorii altei zile!

 

 

 

 

PERSISTENȚE

 

Care este finalitatea ramurilor copacului

care se ridică pentru a împărți cerul?

Care este scopul de a privi lumea

dacă nu vor exista apoi ochi care să o lumineze?

Care este intenția așteptării dacă în cele din urmă

nimeni nu va aștepta pe nimeni nici măcar Dumnezeu?

Care este planul Judecății de Apoi

dacă nu există Judecată pentru nemurire?

Pentru ce sufletul printre dărâmături,

dacă în strânsorile vieții domnește

tăcerea?

Pentru ce timpul, acel cadavru aerian,

dacă la extreme gravitează o prăpastie calmă?

De ce ființa, care alunecă printre întrebări

și fragmentează sensul contradicțiilor?

De ce zei de piatră și noroi și amulete

la miezul nopții la capătul lumii?

 

 

 

 

PLEACĂ UNUL CUM POATE

 

Pentru Roberto Juarroz

 

Pleacă unul cum poate,

cu mâinile intacte și legate de soare,

cu dimineața târându-se pe tocuri,

cu datoria veșniciei în sicriu,

cu moliciunea absenței în respirație.

Pleacă unul cum poate,

cu uitarea, calomnia, ura sau răzbunarea,

cu ezitarea la fiecare ieșire și siguranța de a nu se întoarce,

după cum poate unul, mergem spre acolo.

Pleacă unul cum poate,

cu picioarele înainte și frigul în spate,

cu un da sau un nu sau de unde se poate  spune „poateˮ,

cu îndoiala asupra existenței în frunte,

cu rezonanța vocii noastre

lovind fiecare colț al cerului;

plecăm fără răspunsuri și fără întrebări

și cu căderea umbrei

încurcând picioarele noastre.

Pleacă unul cum poate,

cu strigătul străpungând sufletul,

cum să fie să meargă.

Pleacă unul cum poate,

după cum poate unul,

mergem în fiecare zi puțin mai departe.

Pleacă unul

plângând până când rămâne orb.

 

 

 

 

ZIUA A OPTA, URMELE

 

Schimbă trecutul într-un prezent care a fost fiind

iar orele mele sunt chipul iremediabil

al unui om născut să vindece

 

Fiind altul mă dau actualității

Încetând să fiu cel care am fost am murit

Dacă deja nu mai sunt acum sunt și am fost

 

Căminul e mai aproape deja o știu

Viața este o dimensiune fractală

 

Reținut în fața unor urme abandonate

descopăr că nu cu mult timp în urmă am fost aici

Am lăsat semnele la mila dorinței mele

tămâia ei îmi curăță marcajele împărăției pierdute

 

Există o femeie născută din spuma venusiană

există o strălucire care mă impresionează și mă inundă

ca în prima zi

Este cealaltă pe care n-o văzusem

eu sunt cel care vorbește cu mine și cu tine

 

Vocea ta este o ceață de seninătate

ploaie care recuperează piețele

unde mă întorc să pășesc ferm

Dai viață lucrurilor pierdute

și anticipezi viitorul

 

Ne privim Mutismul ne comunică

Ne întâlnim în rumoarea frunzișului

Scriem în partea de sus a foilor

Ne întoarcem la începutul zilei

Vorbim până când creăm cuvinte noi

A vorbi cu tine este a planta un copac

 

 

 

 

Fernando Salazar Torres (México). Poeta, crítico literario, ensayista y gestor cultural. Licenciado en Filosofía, Universidad Autónoma Metropolitana, Unidad Iztapalapa (UAM-I). Maestría en Teoría Literaria (UAM-I). Doctorado en Literatura Hispanoamericana, Benemérita Universidad Autónoma de Puebla (BUAP), con estancia de investigación en la Universidad de Salamanca (Usal). Docente en la Escuela de Escritores (Madrid) y Casa Lamm (México). Ha publicado los poemarios Sueños de cadáver (México, 2015), Visiones de otro reino (México, 2018), el libro de artista Ghazhal (Espolones, 2021) en conjunto con el artista plástico Fernando Gallo, y de próxima publicación Divã de Hispânia (traducción al portugués del Diván de Hispania, Portugal, 2022). Su poesía y ensayos se han publicado en distintas gacetas y revistas literarias impresas y electrónicas. Su poesía ha sido traducida al italiano, portugués, rumano, catalán, griego, árabe, bengalí, ruso, coreano e inglés, y publicada en varias antologías. Director de la revista literaria Taller Ígitur. Coordinador en Hispanoamérica del “Dylan Thomas Day”. Es miembro del PEN Club de México.

 

 

Fernando Salazar Torres (Mexic). Poet, critic literar, eseist și manager cultural. Diplomă în filosofie de la Universitatea Metropolitană Autonomă, Unitatea Iztapalapa (UAM-I). Master în Teoria Literară (UAM-I). A studiat un doctorat în literatură latino-americană la Benemérita Universidad Autónoma de Puebla (BUAP) cu un stagiu de cercetare la Universitatea din Salamanca (Usal). Profesor la Școala Scriitorilor (Madrid). A publicat cărțile de poezie Sueños de cadáver, Visiones de otro reino și cartea artistului Ghazhal în colaborare cu artistul plastic și poetul Fernando Gallo. Poeziile și eseurile sale au fost publicate în diverse gazete și reviste literare tipărite și electronice. Poezia sa a fost tradusă în italiană, portugheză, catalană, greacă, arabă, bengaleză, rusă, coreeană și engleză și publicată în mai multe antologii. Director al revistei literare Taller Ígitur. Coordonator în America Latină al „Zilei Dylan Thomasˮ, al meselor „Crítica y Pensamiento en México” și „Diótima: Encuentro Nacional de Poesía”. Colaborează la revista literară „Letralia. Tierra de Letrasˮ cu seria de poezie mexicană „Voces actuales de Méxicoˮ și „Poesía española contemporáneaˮ. Face parte din echipa de colaboratori a Caravansary. Revista Internacional de Poesía (Colombia). Este membru al Pen Club din Mexic.

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía  para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.