La lengua rumana: La patria de la poesía. Carlos Velásquez Torres (Colombia). Traducción al rumano de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Carlos Velásquez Torres (Colombia)
Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
Es de tontos el regreso
A Carlos E. Aguasaco
Las cenizas de tu linaje
fueron barridas por una tormenta
colosal como la muerte
y ese dolor te acompañará
más allá de tu memoria
Qué de lo tuyo
quedó en la espera
no habrá juicio eterno
que devuelva los cimientos
que la tibieza de tu saga
sembró algún día
Ya ha acabado todo
y si regresas
no será al solar de juegos
ni a la morada
que hubo de guardar los aromas
de tu infancia
Es de tontos el regreso
cuando el camino fue borrado
y la tarde tiene el plomo
fincado en el horizonte
y ya no será más
Deja que tus latidos
busquen el eco
en la lejanía
pues no hay sitio que te espere
y el compás del mundo
enloquece
con el clamor de ausencias
que los muertos
aúllan en las noches
No has de regresar
Ni siquiera
has de repetir la travesía
que hubo de borrar las huellas
sin despedida
la encrucijada
se plantó a tu espalda
cuando la sangre
abrió la brecha
de tu sendero
Es de tontos
fingir el regreso
cuando el deseo
se ha peleado con la nostalgia
deja tu camino
y no te detengas
que muchos tontos
hemos de verte aún
en la lejanía
El país más triste del mundo
La ciudad nocturna rumorea
y murgas de abandono
recorren audaces
la maraña de calles y avenidas
plagadas de mujeres deliciosas
que comparten sus caderas
al sonoro retozar de los tambores
y hombres ebrios
cansados
pero expertos en la rutina
de compartir un lecho de tarde en tarde
La juerga vespertina
devora con avidez al silencio
La fiesta
el jolgorio
hacen más oscura
la procesión de almas
que sueñan acaso el sosiego
mudas
como invasoras
de tierras ignotas y hostiles
Hubo cantos
olvidados ya
pero sé que los hubo
que hacían noble el dolor
y hermanaban al hombre con los pájaros
Tiempos en que la madera viva
reverdecía tranquila
al sol de los venados
Danzas hubo
que susurraban sonoras
el galope de las listadas cebras
en sabanas lejanas y candentes
y cueros que trepidaban
en el centro del bosque
y la eternidad
La sangre de mil colores
recuerda acaso
que la sierpe fue la hermana
y el lobo
y el babuino
mientras
la lengua se extravía
y la mudez heredada por el plomo
agota el sueño que olvidamos
antes de la aurora
El país de las ciudades
repite constante y pertinaz
las comandas de la prole
aristocracias de remedo
que alientan la caterva
y la alegría del sábado
ha convertido en máscara festiva
la mueca horrorosa de la muerte
que vive a expensas
de nuestra vida
Es el país más triste del mundo
el que desvanece el llanto
en noches alocadas
tan cobarde
como el olvido de sus muertos
Dejaremos entonces de adorarnos
y en aquel instante servirá la cena
la voraz bestia que nos habita
descansa en mí mientras el momento llegue
y no temas hasta su arribo
Olvida los temores que te hicieron lo que eres
no basta la vida para encerrar
las pasiones ajenas
que hicieron morada
en nuestras inocentes almas
Ven y descansa sin temor alguno
la tarde servirá de escudo
a los aterradores resplandores
de nuestro deceso
que vienen desbordados
como la estampida colosal
de un universo que se muere
Deja que las sombras
que escapan a nuestra mirada
preparen la hornilla
que ha de abrasarnos en la despedida
Ya mis armas han caído
mi pecho sudoroso resopla
la angustia del pronto deceso
Has de aligerar tu carga
pues no hay bastimento
ni paciencia
para soportar la rémora
de los vencidos
Empuña la lanza
Que tus acerados músculos
rasguen el aire
y el zumbido veloz
de la fraguada pica
sea la fanfarria postrera
de mis carnes laceradas
por el llamado de la muerte
No mires tras de mí
Bástete este ser que se ofrenda
y no busques tras mi sombra
pues tan sólo hallarás
a quienes me enviaron a tu encuentro
y de mí retienen acaso
el fulgor de un recuerdo
turbio en el destierro de su memoria
aún más lejano que la esperanza perdida
Aquellas figuras
que ves
como lóbrega extensión
tras de mi sombra
me han lanzado a tu presencia
sin más escudo que mis ojos
y mi boca
las armas más tenaces
y también las más temerarias
pero ni así la victoria
vino a tropezar
con mi trasegar perdido
Reúne entonces el vigor de tu cuerpo
y arroja la pértiga
como si desearas romper
de un solo tajo la densidad de la noche
Pues mi vida
ahora no vale más
que el susurro de mi último aliento
No te lo impida pudor alguno
que ya no hay sustento esencial
para mi canto
Si fui guerrero
me he extraviado
y aunque mis pasos
buscaron muchas sendas
el destino de la derrota
impávido me condujo a esta arena
Si mi nombre fue legión
ahora no queda más que la soledad infinita
al abrigo de mi agonía
No mires más
tras de esta lúgubre sombra
ya la noche me cobija
y se hace tarde para tu regreso
Qué más queda sino el amor
cuando el fragor de la vida
es arrasado por la vulgar impertinencia
acosadora de la calma y la tibieza
Cuando no hay más que rogar
porque nuestro cuerpo
deje huella alguna
que pueda señalar
el rastro de nuestra morada
Qué más queda sino el verdadero
amor que nos protege
de las embestidas bestiales
a nuestra sombra
mientras aún tenemos
piel que recuerde
la sazón de la carne
y nuestros secretos
Qué más queda sino aquél
que nos recuerda que algún día
pudimos respirar a gusto
el aroma de una cabellera húmeda
mientras en la calle
el bazar de meretrices de oficina
con sus nóminas diplomadas
vendían los últimos tesoros
de nuestra saga
Tan sólo quedará aquel amor
cuando no tenga precio
vestir las calles
y nuestros huesos
sean la mercancía
que pueble anaqueles extraños
y no quede más recuerdo
que el olvido
El profundo abismo de mi sombra
A Carl G Jung
Esta incólume unidad se desbarata
como una marioneta en un molino
cuando cae la noche
cuando inadvertido
mi ser se esconde en las penumbras
Y es allí cuando esta sombra asoma
de mí como un coloso
se alimenta de todas mis vergüenzas,
los pesares ajenos son acaso su deleite
y yo sin beber elixir me desdoblo
en un engendro sin rostro
Es mi cuarto la mazmorra
que encierra una encarnizada bestia
y este corazón que lo presencia
se parte en astillas de pudores silenciosos
Cada noche, cada tarde
cada minuto en que las miradas
se alejan de mí por el hastío
Una marejada de magma milenario
puja por brotar entre mis poros
y llenar este mundo de tufos y de pestes
Ese tremor que de mí se siente
vibra en cada hermano que me mira
cuidándonos de nosotros mismos
y de lo oculto
que nace obsceno en el laberinto del secreto
No es el infierno, es otra cosa
que bulle con más poder que las galaxias
profunda y nutrida por el miedo
ha de explotar en las manos del incauto
Mi sombra es una amiga traicionera
profunda como la arcana historia de una saga
que vive adentro de mis días
y se solaza en la moral de los beatos
A plena luz, esta sombra es refulgente
un antibrillo de la oquedad
que descansa en las columnas de mi alma
de mi psique locuaz en improperios
No verbales, mas con gestos
gruñidos, instintos vergonzantes
en constante festín de lo innombrable
Cómo arrancar de mí
esta oscura, pulsante, milenaria
si es la misma vida que palpita adentro
y sin ella me quiebro como un guiñapo
como un universo muerto
El mundo se abre en recovecos
Cada persona con sus máscaras
que ven bajo la mantas
los fardos del dolor, de los oprobios
tan profundos como el galopar
de los deseos
Yo no lo sé pero lo presiento
que esta sombra es más grande que mí mismo
Mi vigilia es tan pequeña
que mi vida que transcurre por las calles
es el murmullo de un infante
remedando a un asesino
Y yo vivo de esa vergonzosa sombra
fuente de la que manan mi deseo
entre antifaces y lúbricas morales
apenas escapando a lo innombrable
Ella, unas veces resurge con indómita violencia
y otras se duerme como un dragón al caer la tarde
Isidoro velásquez
Mi abuelo fue un niño que llegó sin nombre
a una casa en medio de una vereda
También llegó a mi mente
sin presencia viva, más como una historia
contada a medias
porque las historias tristes
se cuentan a medias,
son más importantes los silencios
Mi abuelo nunca me acompañó
ni jamás supe la certeza de su partida
tan solo habitó una pared de mi casa
En una foto en sepia con una anciana rubia
que supe fue mi abuela
así mismo yo me escondo
del mundo que cierra sus puertas y me deja afuera
como un invitado a un festín
de un poblado ajeno
A él le regalaron un nombre y una casa
Pero esa brecha entre el linaje y el bautizo
fue en su historia tan ancha
como el silencio que jamás pudo
acallar de la ciudad la algarabía
y así el lastre de la anonimia
se plantó en el futuro de mi casta
Hay amores que el amor no cura
Los sepulcros tienen nombre
y si son anónimos, necesitan el recuerdo de las masas
como héroes sin rostro
como soldados sin tierra
como etéreas sombras
que sostienen la penumbra de las tristezas
Mi abuelo fue un niño que llegó sin nombre
y a pesar de su nueva casa
jamás, creo, que se sintió asentado en esa tierra
Pues hay historias que recitan en secreto
los pecados de la saga
y esa oscuridad se lanzó al futuro
y me ha lanzado a mí mismo
a la soledad como marisma
Necesito forjar su nombre para recordarme
No el que su lápida borrosa hubo de contener tras su deceso
no el de la tumba que nunca conocí
pues mi padre mismo olvido el camino
y la ciudad devoró su cripta
para asentar una autopista
Ese nombre es mi nombre
que se me ha perdido
ese nombre que me llama desde lo desconocido
ese nombre que me condenó al destierro
para buscar errante mi destino
para encontrar su huella
en los senderos del mundo
en los caminos de la noche
Soy ese niño que llegó sin madre
a una casa desconocida
y de ella me he escapado para encontrar
acaso la sombra de su nombre
para que mis pasos
por fin tengan el peso de un cuerpo vivo
y no ser nunca más un rumor
un susurro incorpóreo
que no tiene forma concreta en el recuerdo
Tal vez el día del reencuentro nunca llegue
y muera pensando que mis múltiples nombres
el desconocido, el prestado y los inventados
son un directorio deshojado por el tiempo
y nadie me recuerde
como estertor de una saga perdida en el desierto
Mientras, he de proseguir en la faena
mordiendo el miedo de enterarme en sueños
el azar de provenir de una saga de asesinos
o el ser la rama perdida de un reyezuelo provinciano
o de un artesano ebrio que perdió su heredad en la concupiscencia
¿Cómo puedo encontrar mi nombre?
Si detrás de su bautismo no hay madre real
ni comadrona que atestigüe
que aquél niño bajó del cielo
como un mesías sin tocar la carne
Tengo que perdonarlo y perdonarme en él
hasta que el amor de la bisabuela sane
como sanan la heridas avivadas
por el ácido olvido
cuando la verdad se baña en luz
y así se nos permite retornar a casa
La marcha de los feos
Solemos reunirnos sin cita previa
como suceden las cosas trascendentales de la vida
en una feria
en la estación del Metro
en los pasillos de Walmart
o al merodear cerca de la anciana que alimenta a las palomas
Desacompasado andar
miradas que jamás se cruzan
solos, por parejas
y a veces en grupos
ejecutamos la coreografía del desencuentro
Cada uno en sus asuntos
cada una en sus afanes
como una danza de desapegos
tejemos una red de destinos divergentes
Tal vez en la mañana
al enfrentar la obsidiana hueca
una fugaz imagen en el reflejo
una figura en el asiento del café del desayuno
o el vaivén del pájaro que ha saltado de una rama
nos ilustre el devenir vespertino
cuando rostros y andares regodeen
la anomia de los prójimos
como un cruce de vehículos en una esquina de Bangkok
Así, con desatinado formato
la mezcla perfecta se concreta
en una sinfonía de destinos inconexos
Mas, el azar de lo descompuesto
es en sí un caosmos vibratorio
pues de cada corazón fluye un susurro
que es oratoria, aria y fanfarria
en otro mundo
Y no lo sabemos,
acaso el sueño lo recuerda
pues tal afán
conlleva un pesar que nadie osa confrontar
una pena multiplicada en sombras
que la belleza misma furtivamente esquiva
Los más de nosotros hemos hecho al mundo
y lo haremos hasta el fin de nuestro tiempo
cada uno cargando los tirantes calabrotes
de la roca que Sísifo abandonó
con la muerte de los dioses
Todos pensamos
que la muerte del carcelero
era la libertad de los ilotas
pero la costumbre de pagar la pena
es más fuerte que la manumisión de los esclavos
pues nadie sabe cómo ser libre en estos casos
y cambiamos libertad por miedo
Mientras caminamos, efluvios de belleza
fugaces cruzan por la marcha
la costumbre de nuestro andar eterno
cohesiona este mar de llanto
entrambos lados de la sombra
como una vela enfrentando un huracán
como gemidos venidos de la arcana tierra
sosteniendo con nuestras espaldas el fin del universo
El laberinto de cristal
Y de cuándo acá
nuestras vidas discurren y no se tocan
como viajando por toboganes nudosos
en los azares de los días
cercanos y lejanos
en sinuosos patrones de desencuentros
Parecemos huir de los queridos
clavando la mirada en el asfalto
acorazados por tendencias, por divisas
por partidos, ideas ajenas
todo como una excusa para la huida
por el miedo de caer en las garras del desalmado
Y no es el amor de hoteles de paso
al que aludo
es el otro, el más severo
el que se ha de perseverar por eones de existencia
el que se siente con un solo beso
con un roce sutil a media tarde
ese que funda un hogar con la mirada
Una conspiración universal
que se ha colado
por las partiduras de las máscaras
que cubren nuestras vergüenzas
y yo en lo más alto de la reyerta
oteando mis culpas entre la jauría de avatares
Miles de pantallas nos separan
rituales arcanos para mí
deben descubrirse
como un algoritmo de soledades
como el destello enterrado
en las redes sociales
Transcurrimos unos junto a otros
a pesar del confinamiento
de los encriptados modales de la red
pero no nos tocamos
cada uno en su túnel cristalino
en los vericuetos de esta vida digital
cuándo la sonrisa cercana
cuándo la tarde compartida
sin la cámara
sin el estado, sin los likes
Preciso de una daga informática
que desgarre las membranas de mi túnel
y me haga renacer entero
y ser la partera de mi nacimiento
Allí tal vez he de encontrarte
viéndome empapado en la fuente
recién rota
y me veas de nuevo
como lo hacían en alguna era
en que los rostros desnudos
brillaban con la tarde
Circe
Circe, no eres tan bella como lo dirá
en el futuro el viejo ciego de las nostalgias
cuántos años tras el velo de tus besos
loco de amor, loco de sueño
y mis rodillas hermanadas con el fango
Hechicera has sido y bien lo ejerces
testigo son las eras que a tus pies me han mantenido
pero, algo más que una nostalgia permanece
un murmullo estridente que me acompaña en sueños
Me hiciste creer que me habías amado
trasformado las penurias en tibieza
guante irisado de caricias vacuas
y mis hombres una piara que gruñe en el crepúsculo
Circe, no amas tan bien como disfrazas
tus hechizos se malogran y envejecen
he escuchado el canto de las sirenas
su belleza es una zarpa que destriza mi memoria
El vinoso Ponto aúlla cual demente
una balsa oscura me lleva al postrer del día
hay un amor que me espera en silencio
este solitario rey de ardides echa a la mar el remo
E o prostie să te întorci
Pentru Carlos E. Aguasaco
Cenușa neamului tău
a fost măturată de o furtună
colosală ca moartea
și acea durere te va însoți
dincolo de memoria ta
Pentru ce e al tău
rămas în așteptare
nu va fi nicio judecată eternă
care să restabilească fundația
decât indiferenta ta stirpe
semănată într-o zi
S-a terminat acum
și dacă te întorci
nu vor mai fi nici în descendență
nici în locuința ta
aromele care să-ți salveze
copilăria
E o prostie să te întorci
când drumul a fost șters
și după-amiaza are plumb
crescut în orizontul
ce nu va mai fi
Lasă-ți bătăile inimii
să caute ecoul
în depărtare
pentru că nu e loc care să te aștepte
și busola lumii
înnebunește
de țipătul absențelor
pe care morții
îl urlă noapte de noapte
Nu trebuie să te întorci.
Nici măcar
să repeți călătoria
care a trebuit să șteargă urmele
fără despărțire
răscrucea
s-a așezat în spatele tău
atunci când sângele
a deschis rana
căii tale
E o prostie
să te faci că te întorci
când dorința
s-a luptat cu nostalgia
lasă-ți drumul
și nu te opri
că mulți proști
trebuie să te vadă încă
în depărtare
Cea mai tristă țară din lume
Orașul freamătă noaptea
și muzici de abandon
traversează sigure
riscul străzilor și bulevardelor
pline de femei delicioase
care își împart șoldurile
cu mișcări erotice în ritmul tobelor
și bărbați beți
obosiți
dar experți în rutina
de a împărți un pat din când în când
Jocul de seară
devorează cu lăcomie tăcerea
Sărbătoarea
diversiunea
fac mai întunecată
procesiunea sufletelor
care visează la liniște
mute
ca invadatorii
de terenuri necunoscute și ostile
Erau cântece
uitate deja
dar știu că au fost
care făceau durerea nobilă
și au înfrățit omul cu păsările
Vremurile în care lemnul viu
înverzea liniștit
în soarele cerbilor
Dansuri au fost
care susurau sonor
galopul zebrelor
în savane îndepărtate și fierbinți
și piei care trepidau
în mijlocul pădurii
și eternitatea
Sângele în mii de culori
amintește poate
că șarpele a fost sora
și lupul
și babuinul
în timp ce
limba se pierdea
și muțenia moștenită de la plumb
epuiza visul pe care îl uităm
înainte de răsărit
Țara orașelor
repetă constant și pertinent
comenzile obârșiei
aristocrate de imitație
care încurajează mulțimea
și bucuria de sâmbătă
să schimbe în mască festivă
grimasa oribilă a morții
care trăiește pe cheltuiala
vieții noastre
E cea mai tristă țară din lume
cea care risipește plânsul
în nopțile nebune
atât de lașă
ca uitarea morților lor
Nu ne vom mai adora
și în acel moment se va servi cina
fiara vorace care ne locuiește
se odihnește în mine în timp ce vine clipa
și nu te temi până la sosirea ei
Uită de temerile care te-au făcut ceea ce ești
viața nu este suficientă pentru a închide
pasiunile îndepărtate
care și-au făcut sălaș
în sufletele noastre nevinovate
Vino și odihnește-te fără vreo teamă
după-amiaza va servi de scut
la strălucirile terifiante
ale morții noastre
care dau peste margini
ca zgomotul colosal
al unui univers muribund
Lasă ca umbrele
care scapă privirii noastre
să pregătească vatra
care să ne ardă la despărțire
Deja armele mele au căzut
pieptul meu transpirat sforăie
suferința celor decedați de curând
Trebuie să-ți ușurezi sarcina
căci nu e nicio provizie
nici răbdare
pentru a suporta întârzierea
învinșilor
Mânuiește sulița
Fie ca mușchii tăi de oțel
să sfarme aerul
și lovitura rapidă de lance
să fie ultima ispravă
a cărnurilor nefericite
de chemarea morții
Nu privi dincolo de mine
Fie-ți de ajuns această ființă care ți se oferă
și nu căuta dincolo de umbra mea
căci atât de singur vei vedea
pe cei care m-au trimis să te cunosc
și de la mine rețin din întâmplare
strălucirea unei amintiri
vârtej în exilul memoriei lor
chiar mai departe decât speranța pierdută
Acele figuri
pe care le vezi
ca trista extensie
dincolo de umbra mea
m-au aruncat în prezența ta
fără niciun scut decât ochii mei
și gura mea
armele cele mai tenace
și cele mai temerare
dar nici așa victoria
nu a împiedicat
întoarcerea mea pierdută
Adună vigoarea trupului tău
și aruncă lancea
ca și cum ai vrea să rupi
cu o singură lovitură densitatea nopții
Ei bine viața mea
acum nu mai este
decât șoapta ultimei mele respirații
Să nu te oprească vreo pudoare
că nu mai e susținere esențială
pentru cântul meu
Dacă am fost războinic
m-am rătăcit
și deși pașii meu
au căutat pe multe cărări
capătul drumului
liniștiți m-au condus la acest nisip
Dacă numele meu a fost legiune
acum nu mai e nimic decât singurătatea
infinită
a adăpostului agoniei mele
Nu mă mai privi
dincolo de această tristă umbră
deja noaptea mă învăluie
și se face târziu pentru întoarcerea ta
Ce a mai rămas decât iubirea
când căldura vieții
este distrusă de impertinența vulgară
urmarea nepăsării și a indiferenței
Când nu mai e nimic de implorat
pentru că al nostru trup
lasă ceva urme
care pot să semnaleze
traseul locuirii noastre
Ce mai rămâne decât adevărata
iubire care ne protejează
de atacurile bestiale
ale umbrei noastre
în timp ce încă mai avem
piele care amintește
savoarea cărnii
și secretele noastre
Ce mai rămâne decât acel
ceva care ne amintește că într-o zi
am fost în stare să respirăm în voie
mirosul de păr umed
în timp ce în stradă
bazarul de prostituate de serviciu
cu selecțiile lor diplomate
vindeau ultimele comori
din stirpea noastră
Va rămâne doar acea iubire
care nu are preț
să îmbrace străzile
și oasele noastre
facă-se mărfuri
care populează tarabe stranii
și nu mai rămâne amintire
decât uitarea
Abisul adânc al umbrei mele
Lui Carl G Jung
Această unitate nevătămată se destramă
ca o marionetă într-o moară
când cade noaptea
când neobservat
ființa mea se ascunde în penumbre
Și e acolo când această umbră apare
din mine ca un colos
se hrănește cu toate rușinile mele,
durerile altora sunt poate desfătarea lui
și eu fără să beau elixir mă dedublez
într-o reproducere fără chip
Camera mea e temnița
care închide o bestie încarnată
și această inimă care mărturisește
se împarte în așchii de pudori silențioase
Fiecare noapte, fiecare după-amiază
fiecare minut în care privirile mele
se îndepărtează de mine din plictiseală
Un val mareic de magmă milenară
se oferă pentru a germina printre porii mei
și a umple această lume cu emanații și peste
Acest tremur care se simte în mine
vibrează în fiecare frate care mă privește
având grijă de noi înșine
și de cele ascunse
care se nasc obscen în labirintul secretului
Nu este iadul, este altceva
care se agita cu mai multă putere decât galaxiile
profund și hrănit de frică
trebuie să explodeze în mâinile celor imprudenți
Umbra mea este o prietenă trădătoare
profundă ca povestea secretă a unei stirpe
care trăiește înlăuntru din zilele mele
și se bucură de moralitatea celor binecuvântați
În plină lumină, această umbră este strălucitoare
o anti-strălucire a golului
care se odihnește în coloanele sufletului meu
psihicului meu locuitor în injurii
Non-verbal, mai mult cu gesturi
mormăitoare, instincte rușinoase
în sărbătoarea constantă a negrăitului
Cum să rup din mine
acest întuneric, pulsatoriu, milenar
dacă este aceeași viață care bate înlăuntru
iar fără ea mă rup ca o epavă
ca un univers mort
Lumea se deschide în colțuri
Fiecare persoană cu măștile sale
care vin pe sub pături
poverile durerii, reproșurile
atât de profunde precum galopul
dorințelor
Nu știu dar presimt
că această umbră este mai mare decât mine
Veghea mea este atât de mică
că viața mea care trece pe străzi
este murmurul unui sugar
mimând un criminal
Și eu trăiesc din acea rușinoasă umbră
izvor din care apare dorința mea
printre măști și desfrânați morali
abia scăpând de nespus
Ea reapare uneori cu o violență de nestăpânit
iar alții adorm ca un dragon în amurg
Isidoro velásquez
Bunicul meu a fost un copil care a venit fără un nume
la o casă în mijlocul unui trotuar
Mi-a venit în minte
fără prezență vie, mai mult ca poveste
spusă pe jumătate
pentru că poveștile triste
sunt pe jumătate numărate,
sunt mai importante tăcerile
Bunicul meu nu m-a însoțit niciodată
nici nu am cunoscut vreodată certitudinea plecării sale
atât doar a locuit într-un perete al casei mele
Într-o fotografie sepia cu o bătrână blondă
pe care o știu că a fost bunica mea
la fel eu mă ascund
de lumea care își închide porțile și mă lasă afară
ca un oaspete la o sărbătoare
dintr-un sat străin
I s-au dat un nume și o casă
Dar acea prăpastie între neam și botez
a fost în povestea sa atât de largă
ca tăcerea care niciodată
nu poate să oprească rumoarea orașului
și astfel balastul anonimatului
a fost plantat în viitorul castei mele
Există iubiri pe care iubirea nu le vindecă
Mormintele au un nume
iar dacă sunt anonime, au nevoie de memoria maselor
ca eroi fără chip
ca soldați fără pământ
ca umbre eterice
care susțin penumbra tristeții
Bunicul meu a fost un copil care a venit fără un nume
și în ciuda noii sale case
niciodată, cred, nu s-a simțit stabilit în acel ținut
Ei bine există povești pe care le recită în secret
păcatele stirpei
și întunericul acela a fost aruncat în viitor
și mi-a aruncat mie însumi
singurătatea ca o mlaștină
Am nevoie să revoc numele său ca să-mi amintesc
Nu cel pe care piatra sa funerară ștearsă a trebuit să-l conțină după moartea sa
nu cel de pe mormântul pe care niciodată nu l-am cunoscut
căci însuși tatăl meu a uitat drumul
și orașul i-a devorat cripta
pentru a construit o autostradă
Acel nume este numele meu
care mi s-a pierdut
acel nume care mă cheamă din necunoscut
acel nume care m-a condamnat la exil
pentru a căuta rătăcitor destinul meu
pentru a găsi urma sa
pe cărările lumii
pe drumurile nopții
Eu sunt acel copil care a ajuns fără mamă
într-o casă necunoscută
și din ea am evadat ca să găsesc
poate umbra numelui său
pentru ca pașii mei
în sfârșit să aibă greutatea unui corp viu
și niciodată să nu mai fie un zvon
o șoaptă neîntrupată
care nu are nicio formă concretă în amintire
Poate că ziua reîntâlnirii nu va veni niciodată
și mor gândindu-mă că numele mele multiple
necunoscutul, împrumutatul și cele inventate
sunt o direcție de verificat în timp
și nimeni nu-și va aminti de mine
ca un agonic al unei stirpe pierdute în deșert
Între timp, trebuie să continui să muncesc
mușcând teama de a mă îngropa în vise
șansa de a proveni dintr-o stirpe de asasini
sau fiind ramura pierdută a unui rege provincial
sau a unui meșter beat care și-a pierdut moștenirea în concupiscență
Cum îmi pot găsi numele?
Dacă în spatele botezului său nu există mamă reală
nici moașă care să depună mărturie
că acel copil a coborât din cer
ca un mesia fără să se atingă de trup
Trebuie să-l iert și să mă iert în el
până ce dragostea străbunicii se vindecă
cum se vindecă rănile reînviate
prin acida uitare
când adevărul se scaldă în lumină
și astfel ni se permite să ne întoarcem acasă
Marșul urâților
De obicei, ne întâlnim fără o programare
cum se întâmplă lucrurile transcendentale ale vieții
la un târg
în stația de metrou
pe culoarele Walmart
sau învârtindu-ne pe lângă bătrâna doamnă care hrănește porumbeii
Plimbare nebănuită
priviri care niciodată nu se întâlnesc
singuri, în perechi
și uneori în grupuri
executăm coregrafia dezacordului
Fiecare în propriile sale afaceri
fiecare cu grijile lor
ca într-un dans al dezinteresaților
țesem o rețea de destinații divergente
Poate dimineața
atunci când se confruntă cu obsidianul gol
o imagine trecătoare în reflex
o figură de pe scaunul cafenelei pentru micul dejun
sau legănatul păsării care a sărit de pe o ramură
ne ilustrează devenirea serii
când fețele și plimbările se bucură
de anomia celor din jur
ca o încrucișare de vehicule într-un colț din Bangkok
Astfel, cu formatul potrivit
mixul perfect este concretizat
într-o simfonie de destine deconectate
Dar, șansa celor descompuși
este în sine un haos vibrator
căci din fiecare inimă curge o șoaptă
care este oratorie, arie și fanfară
într-o altă lume
Și nu știm,
poate că visul își amintește de el
pentru o astfel de dorință
ea poartă o tristețe pe care nimeni nu îndrăznește să o înfrunte
o tristețe înmulțită în umbre
că frumusețea însăși se eschivează furios
Cei mai mulți dintre noi am făcut lumea
și vom face acest lucru până la sfârșitul timpului nostru
fiecare transportă curelele groase
din stânca pe care Sisif a abandonat-o
cu moartea zeilor
Cu toții credem
că moartea paznicului pușcăriei
era libertatea sclavilor
dar obiceiul de a plăti penalizarea
este mai puternică decât eliberarea sclavilor
pentru că nimeni nu știe să fie liber în aceste cazuri
și schimbăm libertatea cu frica
În timp ce mergem, efluvii de frumusețe
trecătoare întretaie marșul
obiceiul mersului nostru veșnic
unește această mare de plâns
între ambele părți ale umbrei
ca o lumânare care se confruntă cu un uragan
ca gemetele care vin din misteriosul ținut
ținând cu spatele nostru sfârșitul universului
Labirintul de sticlă
Și când aici
viețile noastre aleargă și nu se ating
ca și cum am călători pe tobogane golite
în șansele zilelor
aproape și departe
în modelele sinuoase de dezacorduri
Se pare că fugim de cei dragi
fixând privirea în asfalt
alergând după tendințe, după valute
după partide, ideile altora
totul ca o scuză pentru zbor
cu teama de a nu cădea în ghearele celor fără inimă
Și nu e dragostea trecătoare din hoteluri
la ce mă refer
este celălalt, cel mai sever
cel care trebuie să persevereze pentru eonii existenței
cel care se simte dintr-un singur sărut
cu o atingere subtilă în mijlocul amiezii
cel care își pierde un cămin cu privirea
O conspirație universală
care a alunecat
prin breșele măștilor
care acoperă rușinile noastre
și eu în partea cea mai de sus a încăierării
privind defectele mele în haita de avatare
Mii de ecrane ne separă
ritualuri secrete pentru mine
trebuie descoperite
ca un algoritm de singurătăți
ca strălucirea îngropată
pe rețelele sociale
Petrecem unul lângă altul
în ciuda închiderii
de criptate moduri ale rețelei
dar nu ne atingem unii de alții
fiecare în tunelul său cristalin
în răsturnările de situație ale acestei vieți digitale
când zâmbetul se închide
când amiaza comună
fără aparatul de fotografiat
fără statut, fără like-uri
Exact ca un pumnal informatic
care rupe membranele tunelului meu
și mă face să renasc întreg
și să fiu partenerul nașterii mele
Acolo poate te voi găsi
văzându-mă înmuiat în izvorul
din nou întrerupt
și mă vei vedea din nou
așa cum o făceau într-o anumită eră
în care chipurile dezvelite
străluceau cu amiaza
Circe
Circe, nu ești atât de frumoasă pe cât va spune
în viitor bătrânul orb al nostalgiilor
câţi ani după vălul sărutărilor tale
nebun în dragoste, nebun de vis
iar genunchii mei înfrățiți cu noroiul
Ai fost o vrăjitoare și bine o exersezi
martori sunt veacurile care m-au ținut la picioarele tale
dar, ceva mai mult decât o nostalgie persistă
un murmur strident care mă însoțește în vise
M-ai făcut să cred că m-ai iubit
transformând lipsurile în indiferență
mănușă irizată de mângâieri goale
și pe oamenii mei într-o turmă care mârâie în amurg
Circe, nu iubești la fel de bine pe cât te deghizezi
vrăjile tale se estompează și îmbătrânesc
am auzit cântecul sirenelor
frumusețea ta este o gheară care îmi distruge memoria
Ca vinul Ponto urlă ca un nebun
o plută întunecată mă duce până la capătul zilei
există o iubire care mă așteaptă în tăcere
acest singur rege al trucurilor își aruncă în mare vâsla
Carlos Velásquez Torres nació en Bogotá, Colombia, en 1969. Poeta, traductor, músico y académico. Asistió a la Universidad Nacional de Colombia donde estudió música y literatura. Más Adelante obtuvo una maestría en Literatura y Estudios Culturales en la Universidad de Washington en Seattle. Luego, en Tucson, realizó su doctorado con especialización en Literatura Latinoamericana, cine y teoría literaria en la Universidad de Arizona. Ha enseñado en Bowling Green State University y en New Mexico Highlands University. Ha publicado dos poemarios, Versos del Insilio y Es de tontos el regreso (Ganador del Premio Internacional de Poesía Revista Hybrido). Artepoetica Press publicó su traducción y edición de la colección de cuentos del autor irlandés Seamus Scanlon Irlanda en el corazón. Velásquez es editor general de la colección Rambla de Mar de Artepoetica Press. Actualmente trabaja en New York donde es co-director de The Americas Poetry Festival y trabaja como miembro del cuerpo profesoral de City College of New York, Queens College and College of Mount Saint Vincent.
Carlos Velásquez Torres s-născut în Bogota, Columbia, în 1969. Poet, traducător, muzician și academician. A urmat cursurile Universității Naționale din Columbia, unde a studiat muzica și literatura. Mai târziu a obținut un master în literatură și studii culturale la Universitatea din Washington din Seattle. La Tucson, și-a susținut doctoratul cu o specializare în literatura latino-americană, film și teorie literară la Universitatea din Arizona. A predat la Bowling Green State University și New Mexico Highlands University. A publicat două volume de poezii, Versos del Insilio și Es de tontos el regreso (câștigător al Premiului Internațional de Poezie Hybrido Magazine). Artepoetica Press a publicat traducerea sa și ediția colecției de povestiri a autorului irlandez Seamus Scanlon Irlanda en el corazón. Velásquez este redactor general al colecției Rambla de Mar a Artepoetica Press. În prezent lucrează în New York, unde este co-director al Festivalului de Poezie Americană și lucrează ca membru al facultății la City College din New York, Queens College și College of Mount Saint Vincent.
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.
