La lengua rumana: La patria de la poesía. Carlos Velásquez Torres (Colombia). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Carlos Velásquez Torres (Colombia)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

Es de tontos el regreso

 

A Carlos E. Aguasaco

 

Las cenizas de tu linaje

fueron barridas por una tormenta

colosal como la muerte

y ese dolor te acompañará

más allá de tu memoria

 

Qué de lo tuyo

quedó en la espera

no habrá juicio eterno

que devuelva los cimientos

que la tibieza de tu saga

sembró algún día

Ya ha acabado todo

y si regresas

no será al solar de juegos

ni a la morada

que hubo de guardar los aromas

de tu infancia

 

Es de tontos el regreso

cuando el camino fue borrado

y la tarde tiene el plomo

fincado en el horizonte

y ya no será más

 

Deja que tus latidos

busquen el eco

en la lejanía

pues no hay sitio que te espere

y el compás del mundo

enloquece

con el clamor de ausencias

que los muertos

aúllan en las noches

 

No has de regresar

Ni siquiera

has de repetir la travesía

que hubo de borrar las huellas

sin despedida

la encrucijada

se plantó a tu espalda

cuando la sangre

abrió la brecha

de tu sendero

 

Es de tontos

fingir el regreso

cuando el deseo

se ha peleado con la nostalgia

deja tu camino

y no te detengas

que muchos tontos

hemos de verte aún

en la lejanía

 

 

 

 

El país más triste del mundo

 

La ciudad nocturna rumorea

y murgas de abandono

recorren audaces

la maraña de calles y avenidas

plagadas de mujeres deliciosas

que comparten sus caderas

al sonoro retozar de los tambores

y hombres ebrios

cansados

pero expertos en la rutina

de compartir un lecho de tarde en tarde

 

La juerga vespertina

devora con avidez al silencio

 

La fiesta

el jolgorio

hacen más oscura

la procesión de almas

que sueñan acaso el sosiego

mudas

como invasoras

de tierras ignotas y hostiles

 

Hubo cantos

olvidados ya

pero sé que los hubo

que hacían noble el dolor

y hermanaban al hombre con los pájaros

Tiempos en que la madera viva

reverdecía tranquila

al sol de los venados

 

Danzas hubo

que susurraban sonoras

el galope de las listadas cebras

en sabanas lejanas y candentes

y cueros que trepidaban

en el centro del bosque

y la eternidad

 

La sangre de mil colores

recuerda acaso

que la sierpe fue la hermana

y el lobo

y el babuino

mientras

la lengua se extravía

y la mudez heredada por el plomo

agota el sueño que olvidamos

antes de la aurora

 

El país de las ciudades

repite constante y pertinaz

las comandas de la prole

aristocracias de remedo

que alientan la caterva

y la alegría del sábado

ha convertido en máscara festiva

la mueca horrorosa de la muerte

que vive a expensas

de nuestra vida

 

Es el país más triste del mundo

el que desvanece el llanto

en noches alocadas

tan cobarde

como el olvido de sus muertos

 

 

 

 

Dejaremos entonces de adorarnos

 

y en aquel instante servirá la cena

la voraz bestia que nos habita

descansa en mí mientras el momento llegue

y no temas hasta su arribo

 

Olvida los temores que te hicieron lo que eres

no basta la vida para encerrar

las pasiones ajenas

que hicieron morada

en nuestras inocentes almas

 

Ven y descansa sin temor alguno

la tarde servirá de escudo

a los aterradores resplandores

de nuestro deceso

que vienen desbordados

como la estampida colosal

de un universo que se muere

 

Deja que las sombras

que escapan a nuestra mirada

preparen la hornilla

que ha de abrasarnos en la despedida

 

 

 

 

Ya mis armas han caído

 

mi pecho sudoroso resopla

la angustia del pronto deceso

Has de aligerar tu carga

pues no hay bastimento

ni paciencia

para soportar la rémora

de los vencidos

 

Empuña la lanza

 

Que tus acerados músculos

rasguen el aire

y el zumbido veloz

de la fraguada pica

sea la fanfarria postrera

de mis carnes laceradas

por el llamado de la muerte

 

No mires tras de mí

Bástete este ser que se ofrenda

y no busques tras mi sombra

pues tan sólo hallarás

a quienes me enviaron a tu encuentro

y de mí retienen acaso

el fulgor de un recuerdo

turbio en el destierro de su memoria

aún más lejano que la esperanza perdida

 

Aquellas figuras

que ves

como lóbrega extensión

tras de mi sombra

me han lanzado a tu presencia

sin más escudo que mis ojos

y mi boca

las armas más tenaces

y también las más temerarias

pero ni así la victoria

vino a tropezar

con mi trasegar perdido

 

Reúne entonces el vigor de tu cuerpo

y arroja la pértiga

como si desearas romper

de un solo tajo la densidad de la noche

Pues mi vida

ahora no vale más

que el susurro de mi último aliento

No te lo impida pudor alguno

que ya no hay sustento esencial

para mi canto

 

Si fui guerrero

me he extraviado

y aunque mis pasos

buscaron muchas sendas

el destino de la derrota

impávido me condujo a esta arena

Si mi nombre fue legión

ahora no queda más que la soledad infinita

al abrigo de mi agonía

 

No mires más

tras de esta lúgubre sombra

ya la noche me cobija

y se hace tarde para tu regreso

 

 

 

 

Qué más queda sino el amor

 

cuando el fragor de la vida

es arrasado por la vulgar impertinencia

acosadora de la calma y la tibieza

Cuando no hay más que rogar

porque nuestro cuerpo

deje huella alguna

que pueda señalar

el rastro de nuestra morada

 

Qué más queda sino el verdadero

amor que nos protege

de las embestidas bestiales

a nuestra sombra

mientras aún tenemos

piel que recuerde

la sazón de la carne

y nuestros secretos

 

Qué más queda sino aquél

que nos recuerda que algún día

pudimos respirar a gusto

el aroma de una cabellera húmeda

mientras en la calle

el bazar de meretrices de oficina

con sus nóminas diplomadas

vendían los últimos tesoros

de nuestra saga

 

Tan sólo quedará aquel amor

cuando no tenga precio

vestir las calles

y nuestros huesos

sean la mercancía

que pueble anaqueles extraños

y no quede más recuerdo

que el olvido

 

 

 

 

El profundo abismo de mi sombra

 

A Carl G Jung

 

Esta incólume unidad se desbarata

como una marioneta en un molino

cuando cae la noche

cuando inadvertido

mi ser se esconde en las penumbras

 

Y es allí cuando esta sombra asoma

de mí como un coloso

se alimenta de todas mis vergüenzas,

los pesares ajenos son acaso su deleite

y yo sin beber elixir me desdoblo

en un engendro sin rostro

 

Es mi cuarto la mazmorra

que encierra una encarnizada bestia

y este corazón que lo presencia

se parte en astillas de pudores silenciosos

 

Cada noche, cada tarde

cada minuto en que las miradas

se alejan de mí por el hastío

Una marejada de magma milenario

puja por brotar entre mis poros

y llenar este mundo de tufos y de pestes

Ese tremor que de mí se siente

vibra en cada hermano que me mira

cuidándonos de nosotros mismos

y de lo oculto

que nace obsceno en el laberinto del secreto

 

No es el infierno, es otra cosa

que bulle con más poder que las galaxias

profunda y nutrida por el miedo

ha de explotar en las manos del incauto

 

Mi sombra es una amiga traicionera

profunda como la arcana historia de una saga

que vive adentro de mis días

y se solaza en la moral de los beatos

 

A plena luz, esta sombra es refulgente

un antibrillo de la oquedad

que descansa en las columnas de mi alma

de mi psique locuaz en improperios

No verbales, mas con gestos

gruñidos, instintos vergonzantes

en constante festín de lo innombrable

 

Cómo arrancar de mí

esta oscura, pulsante, milenaria

si es la misma vida que palpita adentro

y sin ella me quiebro como un guiñapo

como un universo muerto

 

El mundo se abre en recovecos

Cada persona con sus máscaras

que ven bajo la mantas

los fardos del dolor, de los oprobios

tan profundos como el galopar

de los deseos

 

Yo no lo sé pero lo presiento

que esta sombra es más grande que mí mismo

Mi vigilia es tan pequeña

que mi vida que transcurre por las calles

es el murmullo de un infante

remedando a un asesino

 

Y yo vivo de esa vergonzosa sombra

fuente de la que manan mi deseo

entre antifaces y lúbricas morales

apenas escapando a lo innombrable

Ella, unas veces resurge con indómita violencia

y otras se duerme como un dragón al caer la tarde

 

 

 

 

Isidoro velásquez

 

Mi abuelo fue un niño que llegó sin nombre

a una casa en medio de una vereda

También llegó a mi mente

sin presencia viva, más como una historia

contada a medias

porque las historias tristes

se cuentan a medias,

son más importantes los silencios

 

Mi abuelo nunca me acompañó

ni jamás supe la certeza de su partida

tan solo habitó una pared de mi casa

En una foto en sepia con una anciana rubia

que supe fue mi abuela

así mismo yo me escondo

del mundo que cierra sus puertas y me deja afuera

como un invitado a un festín

de un poblado ajeno

 

A él le regalaron un nombre y una casa

Pero esa brecha entre el linaje y el bautizo

fue en su historia tan ancha

como el silencio que jamás pudo

acallar de la ciudad la algarabía

y así el lastre de la anonimia

se plantó en el futuro de mi casta

 

Hay amores que el amor no cura

Los sepulcros tienen nombre

y si son anónimos, necesitan el recuerdo de las masas

como héroes sin rostro

como soldados sin tierra

como etéreas sombras

que sostienen la penumbra de las tristezas

 

Mi abuelo fue un niño que llegó sin nombre

y a pesar de su nueva casa

jamás, creo, que se sintió asentado en esa tierra

 

Pues hay historias que recitan en secreto

los pecados de la saga

y esa oscuridad se lanzó al futuro

y me ha lanzado a mí mismo

a la soledad como marisma

 

Necesito forjar su nombre para recordarme

No el que su lápida borrosa hubo de contener tras su deceso

no el de la tumba que nunca conocí

pues mi padre mismo olvido el camino

y la ciudad devoró su cripta

para asentar una autopista

 

Ese nombre es mi nombre

que se me ha perdido

ese nombre que me llama desde lo desconocido

ese nombre que me condenó al destierro

para buscar errante mi destino

para encontrar su huella

en los senderos del mundo

en los caminos de la noche

 

Soy ese niño que llegó sin madre

a una casa desconocida

y de ella me he escapado para encontrar

acaso la sombra de su nombre

para que mis pasos

por fin tengan el peso de un cuerpo vivo

y no ser nunca más un rumor

un susurro incorpóreo

que no tiene forma concreta en el recuerdo

 

Tal vez el día del reencuentro nunca llegue

y muera pensando que mis múltiples nombres

el desconocido, el prestado y los inventados

son un directorio deshojado por el tiempo

y nadie me recuerde

como estertor de una saga perdida en el desierto

 

Mientras, he de proseguir en la faena

mordiendo el miedo de enterarme en sueños

el azar de provenir de una saga de asesinos

o el ser la rama perdida de un reyezuelo provinciano

o de un artesano ebrio que perdió su heredad en la concupiscencia

 

¿Cómo puedo encontrar mi nombre?

Si detrás de su bautismo no hay madre real

ni comadrona que atestigüe

que aquél niño bajó del cielo

como un mesías sin tocar la carne

 

Tengo que perdonarlo y perdonarme en él

hasta que el amor de la bisabuela sane

como sanan la heridas avivadas

por el ácido olvido

cuando la verdad se baña en luz

y así se nos permite retornar a casa

 

 

 

 

 

La marcha de los feos

 

Solemos reunirnos sin cita previa

como suceden las cosas trascendentales de la vida

en una feria

en la estación del Metro

en los pasillos de Walmart

o al merodear cerca de la anciana que alimenta a las palomas

 

Desacompasado andar

miradas que jamás se cruzan

solos, por parejas

y a veces en grupos

ejecutamos la coreografía del desencuentro

 

Cada uno en sus asuntos

cada una en sus afanes

como una danza de desapegos

tejemos una red de destinos divergentes

 

Tal vez en la mañana

al enfrentar la obsidiana hueca

una fugaz imagen en el reflejo

una figura en el asiento del café del desayuno

o el vaivén del pájaro que ha saltado de una rama

nos ilustre el devenir vespertino

cuando rostros y andares regodeen

la anomia de los prójimos

como un cruce de vehículos en una esquina de Bangkok

 

Así, con desatinado formato

la mezcla perfecta se concreta

en una sinfonía de destinos inconexos

Mas, el azar de lo descompuesto

es en sí un caosmos vibratorio

pues de cada corazón fluye un susurro

que es oratoria, aria y fanfarria

en otro mundo

 

Y no lo sabemos,

acaso el sueño lo recuerda

pues tal afán

conlleva un pesar que nadie osa confrontar

una pena multiplicada en sombras

que la belleza misma furtivamente esquiva

 

Los más de nosotros hemos hecho al mundo

y lo haremos hasta el fin de nuestro tiempo

cada uno cargando los tirantes calabrotes

de la roca que Sísifo abandonó

con la muerte de los dioses

 

Todos pensamos

que la muerte del carcelero

era la libertad de los ilotas

pero la costumbre de pagar la pena

es más fuerte que la manumisión de los esclavos

pues nadie sabe cómo ser libre en estos casos

y cambiamos libertad por miedo

 

Mientras caminamos,  efluvios de belleza

fugaces cruzan por la marcha

la costumbre de nuestro andar eterno

cohesiona este mar de llanto

entrambos lados de la sombra

como una vela enfrentando un huracán

como gemidos venidos de la arcana tierra

sosteniendo con nuestras espaldas el fin del universo

 

 

 

 

El laberinto de cristal

 

Y de cuándo acá

nuestras vidas discurren y no se tocan

como viajando por toboganes nudosos

en los azares de los días

cercanos y lejanos

en sinuosos patrones de desencuentros

 

Parecemos huir de los queridos

clavando la mirada en el asfalto

acorazados por tendencias, por divisas

por partidos, ideas ajenas

todo como una excusa para la huida

por el miedo de caer en las garras del desalmado

 

Y no es el amor de hoteles de paso

al que aludo

es el otro, el más severo

el que se ha de perseverar por eones de existencia

el que se siente con un solo beso

con un roce sutil a media tarde

ese que funda un hogar con la mirada

 

Una conspiración universal

que se ha colado

por las partiduras de las máscaras

que cubren nuestras vergüenzas

y yo en lo más alto de la reyerta

oteando mis culpas entre la jauría de avatares

 

Miles de pantallas nos separan

rituales arcanos para mí

deben descubrirse

como un algoritmo de soledades

como el destello enterrado

en las redes sociales

 

Transcurrimos unos junto a otros

a pesar del confinamiento

de los encriptados modales de la red

pero no nos tocamos

cada uno en su túnel cristalino

en los vericuetos de esta vida digital

 

cuándo la sonrisa cercana

cuándo la tarde compartida

sin la cámara

sin el estado, sin los likes

 

Preciso de una daga informática

que desgarre las membranas de mi túnel

y me haga renacer entero

y ser la partera de mi nacimiento

Allí tal vez he de encontrarte

viéndome empapado en la fuente

recién rota

y me veas de nuevo

como lo hacían en alguna era

en que los rostros desnudos

brillaban con la tarde

 

 

 

 

Circe

 

Circe, no eres tan bella como lo dirá

en el futuro el viejo ciego de las nostalgias

cuántos años tras el velo de tus besos

loco de amor, loco de sueño

y mis rodillas hermanadas con el fango

 

Hechicera has sido y bien lo ejerces

testigo son las eras que a tus pies me han mantenido

pero, algo más que una nostalgia permanece

un murmullo estridente que me acompaña en sueños

 

Me hiciste creer que me habías amado

trasformado las penurias en tibieza

guante irisado de caricias vacuas

y mis hombres una piara que gruñe en el crepúsculo

 

Circe, no amas tan bien como disfrazas

tus hechizos se malogran y envejecen

he escuchado el canto de las sirenas

su belleza es una zarpa que destriza mi memoria

 

El vinoso Ponto aúlla cual demente

una balsa oscura me lleva al postrer del día

hay un amor que me espera en silencio

este solitario rey de ardides echa a la mar el remo

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E o prostie să te întorci

 

Pentru Carlos E. Aguasaco

 

Cenușa neamului tău

a fost măturată de o furtună

colosală ca moartea

și acea durere te va însoți

dincolo de memoria ta

 

Pentru ce e al tău

rămas în așteptare

nu va fi nicio judecată eternă

care să restabilească fundația

decât indiferenta ta stirpe

semănată într-o zi

S-a terminat acum

și dacă te întorci

nu vor mai fi nici în descendență

nici în locuința ta

aromele care să-ți salveze

copilăria

 

E o prostie să te întorci

când drumul a fost șters

și după-amiaza are plumb

crescut în orizontul

ce nu va mai fi

 

Lasă-ți bătăile inimii

să caute ecoul

în depărtare

pentru că nu e loc care să te aștepte

și busola lumii

înnebunește

de țipătul absențelor

pe care morții

îl urlă noapte de noapte

 

Nu trebuie să te întorci.

Nici măcar

să repeți călătoria

care a trebuit să șteargă urmele

fără despărțire

răscrucea

s-a așezat în spatele tău

atunci când sângele

a deschis rana

căii tale

 

E o prostie

să te faci că te întorci

când dorința

s-a luptat cu nostalgia

lasă-ți drumul

și nu te opri

că mulți proști

trebuie să te vadă încă

în depărtare

 

 

 

 

Cea mai tristă țară din lume

 

Orașul freamătă noaptea

și muzici de abandon

traversează sigure

riscul străzilor și bulevardelor

pline de femei delicioase

care își împart șoldurile

cu mișcări erotice în ritmul tobelor

și bărbați beți

obosiți

dar experți în rutina

de a împărți un pat din când în când

 

Jocul de seară

devorează cu lăcomie tăcerea

 

Sărbătoarea

diversiunea

fac mai întunecată

procesiunea sufletelor

care visează la liniște

mute

ca invadatorii

de terenuri necunoscute și ostile

 

Erau cântece

uitate deja

dar știu că au fost

care făceau durerea nobilă

și au înfrățit omul cu păsările

Vremurile în care lemnul viu

înverzea liniștit

în soarele cerbilor

 

Dansuri au fost

care susurau sonor

galopul zebrelor

în savane îndepărtate și fierbinți

și piei care trepidau

în mijlocul pădurii

și eternitatea

 

Sângele în mii de culori

amintește poate

că șarpele a fost sora

și lupul

și babuinul

în timp ce

limba se pierdea

și muțenia moștenită de la plumb

epuiza visul pe care îl uităm

înainte de răsărit

 

Țara orașelor

repetă constant și pertinent

comenzile obârșiei

aristocrate de imitație

care încurajează mulțimea

și bucuria de sâmbătă

să schimbe în mască festivă

grimasa oribilă a morții

care trăiește pe cheltuiala

vieții noastre

 

E cea mai tristă țară din lume

cea care risipește plânsul

în nopțile nebune

atât de lașă

ca uitarea morților lor

 

 

 

 

Nu ne vom mai adora

 

și în acel moment se va servi cina

fiara vorace care ne locuiește

se odihnește în mine în timp ce vine clipa

și nu te temi până la sosirea ei

 

Uită de temerile care te-au făcut ceea ce ești

viața nu este suficientă pentru a închide

pasiunile îndepărtate

care și-au făcut sălaș

în sufletele noastre nevinovate

 

Vino și odihnește-te fără vreo teamă

după-amiaza va servi de scut

la strălucirile terifiante

ale morții noastre

care dau peste margini

ca zgomotul colosal

al unui univers muribund

 

Lasă ca umbrele

care scapă privirii noastre

să pregătească vatra

care să ne ardă la despărțire

 

 

 

 

Deja armele mele au căzut

 

pieptul meu transpirat sforăie

suferința celor decedați de curând

Trebuie să-ți ușurezi sarcina

căci nu e nicio provizie

nici răbdare

pentru a suporta întârzierea

învinșilor

 

Mânuiește sulița

 

Fie ca mușchii tăi de oțel

să sfarme aerul

și lovitura rapidă de lance

să fie ultima ispravă

a cărnurilor nefericite

de chemarea morții

 

Nu privi dincolo de mine

Fie-ți de ajuns această ființă care ți se oferă

și nu căuta dincolo de umbra mea

căci atât de singur vei vedea

pe cei care m-au trimis să te cunosc

și de la mine rețin din întâmplare

strălucirea unei amintiri

vârtej în exilul memoriei lor

chiar mai departe decât speranța pierdută

 

Acele figuri

pe care le vezi

ca trista extensie

dincolo de umbra mea

m-au aruncat în prezența ta

fără niciun scut decât ochii mei

și gura mea

armele cele mai tenace

și cele mai temerare

dar nici așa victoria

nu a împiedicat

întoarcerea mea pierdută

 

Adună vigoarea trupului tău

și aruncă lancea

ca și cum ai vrea să rupi

cu o singură lovitură densitatea nopții

Ei bine viața mea

acum nu mai este

decât șoapta ultimei mele respirații

Să nu te oprească vreo pudoare

că nu mai e susținere esențială

pentru cântul meu

 

Dacă am fost războinic

m-am rătăcit

și deși pașii meu

au căutat pe multe cărări

capătul drumului

liniștiți m-au condus la acest nisip

Dacă numele meu a fost legiune

acum nu mai e nimic decât singurătatea

infinită

a adăpostului agoniei mele

 

Nu mă mai privi

dincolo de această tristă umbră

deja noaptea mă învăluie

și se face târziu pentru întoarcerea ta

 

 

 

 

Ce a mai rămas decât iubirea

 

când căldura vieții

este distrusă de impertinența vulgară

urmarea nepăsării și a indiferenței

Când nu mai e nimic de implorat

pentru că al nostru trup

lasă ceva urme

care pot să semnaleze

traseul locuirii noastre

 

Ce mai rămâne decât adevărata

iubire care ne protejează

de atacurile bestiale

ale umbrei noastre

în timp ce încă mai avem

piele care amintește

savoarea cărnii

și secretele noastre

 

Ce mai rămâne decât acel

ceva care ne amintește că într-o zi

am fost în stare să respirăm în voie

mirosul de păr umed

în timp ce în stradă

bazarul de prostituate de serviciu

cu selecțiile lor diplomate

vindeau ultimele comori

din stirpea noastră

 

Va rămâne doar acea iubire

care nu are preț

să îmbrace străzile

și oasele noastre

facă-se mărfuri

care populează tarabe stranii

și nu mai rămâne amintire

decât uitarea

 

 

 

 

Abisul adânc al umbrei mele

 

Lui Carl G Jung

 

Această unitate nevătămată se destramă

ca o marionetă într-o moară

când cade noaptea

când neobservat

ființa mea se ascunde în penumbre

 

Și e acolo când această umbră apare

din mine ca un colos

se hrănește cu toate rușinile mele,

durerile altora sunt poate desfătarea lui

și eu fără să beau elixir mă dedublez

într-o reproducere fără chip

 

Camera mea e temnița

care închide o bestie încarnată

și această inimă care mărturisește

se împarte în așchii de pudori silențioase

 

Fiecare noapte, fiecare după-amiază

fiecare minut în care privirile mele

se îndepărtează de mine din plictiseală

Un val mareic de magmă milenară

se oferă pentru a germina printre porii mei

și a umple această lume cu emanații și peste

Acest tremur care se simte în mine

vibrează în fiecare frate care mă privește

având grijă de noi înșine

și de cele ascunse

care se nasc obscen în labirintul secretului

 

Nu este iadul, este altceva

care se agita cu mai multă putere decât galaxiile

profund și hrănit de frică

trebuie să explodeze în mâinile celor imprudenți

 

Umbra mea este o prietenă trădătoare

profundă ca povestea secretă a unei stirpe

care trăiește înlăuntru din zilele mele

și se bucură de moralitatea celor binecuvântați

 

În plină lumină, această umbră este strălucitoare

o anti-strălucire a golului

care se odihnește în coloanele sufletului meu

psihicului meu locuitor în injurii

Non-verbal, mai mult cu gesturi

mormăitoare, instincte rușinoase

în sărbătoarea constantă a negrăitului

 

Cum să rup din mine

acest întuneric, pulsatoriu, milenar

dacă este aceeași viață care bate înlăuntru

iar fără ea mă rup ca o epavă

ca un univers mort

 

Lumea se deschide în colțuri

Fiecare persoană cu măștile sale

care vin pe sub pături

poverile durerii, reproșurile

atât de profunde precum galopul

dorințelor

 

Nu știu dar presimt

că această umbră este mai mare decât mine

Veghea mea este atât de mică

că viața mea care trece pe străzi

este murmurul unui sugar

mimând un criminal

 

Și eu trăiesc din acea rușinoasă umbră

izvor din care apare dorința mea

printre măști și desfrânați morali

abia scăpând de nespus

Ea reapare uneori cu o violență de nestăpânit

iar alții adorm ca un dragon în amurg

 

 

 

 

Isidoro velásquez

 

Bunicul meu a fost un copil care a venit fără un nume

la o casă în mijlocul unui trotuar

Mi-a venit în minte

fără prezență vie, mai mult ca poveste

spusă pe jumătate

pentru că poveștile triste

sunt pe jumătate numărate,

sunt mai importante tăcerile

 

Bunicul meu nu m-a însoțit niciodată

nici nu am cunoscut vreodată certitudinea plecării sale

atât doar a locuit într-un perete al casei mele

Într-o fotografie sepia cu o bătrână blondă

pe care o știu că a fost bunica mea

la fel eu mă ascund

de lumea care își închide porțile și mă lasă afară

ca un oaspete la o sărbătoare

dintr-un sat străin

 

I s-au dat un nume și o casă

Dar acea prăpastie între neam și botez

a fost în povestea sa atât de largă

ca tăcerea care niciodată

nu poate să oprească rumoarea orașului

și astfel balastul anonimatului

a fost plantat în viitorul castei mele

 

Există iubiri pe care iubirea nu le vindecă

Mormintele au un nume

iar dacă sunt anonime, au nevoie de memoria maselor

ca eroi fără chip

ca soldați fără pământ

ca umbre eterice

care susțin penumbra tristeții

 

Bunicul meu a fost un copil care a venit fără un nume

și în ciuda noii sale case

niciodată, cred, nu s-a simțit stabilit în acel ținut

 

Ei bine există povești pe care le recită în secret

păcatele stirpei

și întunericul acela a fost aruncat în viitor

și mi-a aruncat mie însumi

singurătatea ca o mlaștină

 

Am nevoie să revoc numele său ca să-mi amintesc

Nu cel pe care piatra sa funerară ștearsă a trebuit să-l conțină după moartea sa

nu cel de pe mormântul pe care niciodată nu l-am cunoscut

căci însuși tatăl meu a uitat drumul

și orașul i-a devorat cripta

pentru a construit o autostradă

 

Acel nume este numele meu

care mi s-a pierdut

acel nume care mă cheamă din necunoscut

acel nume care m-a condamnat la exil

pentru a căuta rătăcitor destinul meu

pentru a găsi urma sa

pe cărările lumii

pe drumurile nopții

 

Eu sunt acel copil care a ajuns fără mamă

într-o casă necunoscută

și din ea am evadat ca să găsesc

poate umbra numelui său

pentru ca pașii mei

în sfârșit să aibă greutatea unui corp viu

și niciodată să nu mai fie un zvon

o șoaptă neîntrupată

care nu are nicio formă concretă în amintire

 

Poate că ziua reîntâlnirii nu va veni niciodată

și mor gândindu-mă că numele mele multiple

necunoscutul, împrumutatul și cele inventate

sunt o direcție de verificat în timp

și nimeni nu-și va aminti de mine

ca un agonic al unei stirpe pierdute în deșert

 

Între timp, trebuie să continui să muncesc

mușcând teama de a mă îngropa în vise

șansa de a proveni dintr-o stirpe de asasini

sau fiind ramura pierdută a unui rege provincial

sau a unui meșter beat care și-a pierdut moștenirea în concupiscență

 

Cum îmi pot găsi numele?

Dacă în spatele botezului său nu există mamă reală

nici moașă care să depună mărturie

că acel copil a coborât din cer

ca un mesia fără să se atingă de trup

 

Trebuie să-l iert și să mă iert în el

până ce dragostea străbunicii se vindecă

cum se vindecă rănile reînviate

prin acida uitare

când adevărul se scaldă în lumină

și astfel ni se permite să ne întoarcem acasă

 

 

 

 

Marșul urâților

 

De obicei, ne întâlnim fără o programare

cum se întâmplă lucrurile transcendentale ale vieții

la un târg

în stația de metrou

pe culoarele Walmart

sau învârtindu-ne pe lângă bătrâna doamnă care hrănește porumbeii

 

Plimbare nebănuită

priviri care niciodată nu se întâlnesc

singuri, în perechi

și uneori în grupuri

executăm coregrafia dezacordului

 

Fiecare în propriile sale afaceri

fiecare cu grijile lor

ca într-un dans al dezinteresaților

țesem o rețea de destinații divergente

 

Poate dimineața

atunci când se confruntă cu obsidianul gol

o imagine trecătoare în reflex

o figură de pe scaunul cafenelei pentru micul dejun

sau legănatul păsării care a sărit de pe o ramură

ne ilustrează devenirea serii

când fețele și plimbările se bucură

de anomia celor din jur

ca o încrucișare de vehicule într-un colț din Bangkok

 

Astfel, cu formatul potrivit

mixul perfect este concretizat

într-o simfonie de destine deconectate

Dar, șansa celor descompuși

este în sine un haos vibrator

căci din fiecare inimă curge o șoaptă

care este oratorie, arie și fanfară

într-o altă lume

 

Și nu știm,

poate că visul își amintește de el

pentru o astfel de dorință

ea poartă o tristețe pe care nimeni nu îndrăznește să o înfrunte

o tristețe înmulțită în umbre

că frumusețea însăși se eschivează furios

 

Cei mai mulți dintre noi am făcut lumea

și vom face acest lucru până la sfârșitul timpului nostru

fiecare transportă curelele groase

din stânca pe care Sisif a abandonat-o

cu moartea zeilor

 

Cu toții credem

că moartea paznicului pușcăriei

era libertatea sclavilor

dar obiceiul de a plăti penalizarea

este mai puternică decât eliberarea sclavilor

pentru că nimeni nu știe să fie liber în aceste cazuri

și schimbăm libertatea cu frica

 

În timp ce mergem, efluvii de frumusețe

trecătoare întretaie marșul

obiceiul mersului nostru veșnic

unește această mare de plâns

între ambele părți ale umbrei

ca o lumânare care se confruntă cu un uragan

ca gemetele care vin din misteriosul ținut

ținând cu spatele nostru sfârșitul universului

 

 

 

 

Labirintul de sticlă

 

Și când aici

viețile noastre aleargă și nu se ating

ca și cum am călători pe tobogane golite

în șansele zilelor

aproape și departe

în modelele sinuoase de dezacorduri

 

Se pare că fugim de cei dragi

fixând privirea în asfalt

alergând după tendințe, după valute

după partide, ideile altora

totul ca o scuză pentru zbor

cu teama de a nu cădea în ghearele celor fără inimă

 

Și nu e dragostea trecătoare din hoteluri

la ce mă refer

este celălalt, cel mai sever

cel care trebuie să persevereze pentru eonii existenței

cel care se simte dintr-un singur sărut

cu o atingere subtilă în mijlocul amiezii

cel care își pierde un cămin cu privirea

 

O conspirație universală

care a alunecat

prin breșele măștilor

care acoperă rușinile noastre

și eu în partea cea mai de sus a încăierării

privind defectele mele în haita de avatare

 

Mii de ecrane ne separă

ritualuri secrete pentru mine

trebuie descoperite

ca un algoritm de singurătăți

ca strălucirea îngropată

pe rețelele sociale

 

Petrecem unul lângă altul

în ciuda închiderii

de criptate moduri ale rețelei

dar nu ne atingem unii de alții

fiecare în tunelul său cristalin

în răsturnările de situație ale acestei vieți digitale

 

când zâmbetul se închide

când amiaza comună

fără aparatul de fotografiat

fără statut, fără like-uri

 

Exact ca un pumnal informatic

care rupe membranele tunelului meu

și mă face să renasc întreg

și să fiu partenerul nașterii mele

Acolo poate te voi găsi

văzându-mă înmuiat în izvorul

din nou întrerupt

și mă vei vedea din nou

așa cum o făceau într-o anumită eră

în care chipurile dezvelite

străluceau cu amiaza

 

 

 

 

Circe

 

Circe, nu ești atât de frumoasă pe cât va spune

în viitor bătrânul orb al nostalgiilor

câţi ani după vălul sărutărilor tale

nebun în dragoste, nebun de vis

iar genunchii mei înfrățiți cu noroiul

 

Ai fost o vrăjitoare și bine o exersezi

martori sunt veacurile care m-au ținut la picioarele tale

dar, ceva mai mult decât o nostalgie persistă

un murmur strident care mă însoțește în vise

 

M-ai făcut să cred că m-ai iubit

transformând lipsurile în indiferență

mănușă irizată de mângâieri goale

și pe oamenii mei într-o turmă care mârâie în amurg

 

Circe, nu iubești la fel de bine pe cât te deghizezi

vrăjile tale se estompează și îmbătrânesc

am auzit cântecul sirenelor

frumusețea ta este o gheară care îmi distruge memoria

 

Ca vinul Ponto urlă ca un nebun

o plută întunecată mă duce până la capătul zilei

există o iubire care mă așteaptă în tăcere

acest singur rege al trucurilor își aruncă în mare vâsla

 

 

 

 

Carlos Velásquez Torres nació en Bogotá, Colombia, en 1969. Poeta, traductor, músico y académico. Asistió a la Universidad Nacional de Colombia donde estudió música y literatura. Más Adelante obtuvo una maestría en Literatura y Estudios Culturales en la Universidad de Washington en Seattle. Luego, en Tucson, realizó su doctorado con especialización en Literatura Latinoamericana, cine y teoría literaria en la Universidad de Arizona. Ha enseñado en Bowling Green State University y en New Mexico Highlands University. Ha publicado dos poemarios, Versos del Insilio y Es de tontos el regreso (Ganador del Premio Internacional de Poesía Revista Hybrido). Artepoetica Press publicó su traducción y edición de la colección de cuentos del autor irlandés Seamus Scanlon Irlanda en el corazón. Velásquez es editor general de la colección Rambla de Mar de Artepoetica Press. Actualmente trabaja en New York donde es co-director de The Americas Poetry Festival y trabaja como miembro del cuerpo profesoral de City College of New York, Queens College and College of Mount Saint Vincent.

 

 

Carlos Velásquez Torres s-născut în Bogota, Columbia, în 1969. Poet, traducător, muzician și academician. A urmat cursurile Universității Naționale din Columbia, unde a studiat muzica și literatura. Mai târziu a obținut un master în literatură și studii culturale la Universitatea din Washington din Seattle. La Tucson, și-a susținut doctoratul cu o specializare în literatura latino-americană, film și teorie literară la Universitatea din Arizona. A predat la Bowling Green State University și New Mexico Highlands University. A publicat două volume de poezii, Versos del Insilio și Es de tontos el regreso (câștigător al Premiului Internațional de Poezie Hybrido Magazine). Artepoetica Press a publicat traducerea sa și ediția colecției de povestiri a autorului irlandez Seamus Scanlon Irlanda en el corazón. Velásquez este redactor general al colecției Rambla de Mar a Artepoetica Press. În prezent lucrează în New York, unde este co-director al Festivalului de Poezie Americană și lucrează ca membru al facultății la City College din New York, Queens College și College of Mount Saint Vincent.

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.