Poesía

La lengua rumana: La patria de la poesía. Carlos Aguasaco (Colombia-Estados Unidos). Traducción al rumano de Carmen Bulzan

 

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Carlos Aguasaco (Colombia-Estados Unidos)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

LOS AMANTES DE VALARDO

 

Amor, ese miedo a morir con los ojos abiertos,

lejos, en soledad,

se desvanece en este abrazo de piedra.

Aquí dormiremos en silencio

bajo el tallo de la vid

que se enrojece con la tibieza de tu sangre.

Mil veces usaría esta daga para seguirte

mil vidas con sus noches y sus muertes.

 

 

 

 

LAS MUERTAS DE JUÁREZ

[Poema compuesto con la lista real de los nombres de las víctimas de feminicidio reciente en ciudad Juárez, México]

 

¿Qué sabes de Adriana, Aída, Alejandra, Alicia, Alma, Amalia, Amelia o Amparo? ¿Qué sabes de Ana, Apolonia, Araceli, Aracely con i griega o Bárbara? ¿Qué sabes de Bertha, Blanca, Brenda, Brisa, Carolina, Cecilia, Celia, Cynthia, Clara, Claudia o Dalia? ¿Qué sabes de Deisy, Domitila, Donna, Dora, Elba, Elena o Elsa? ¿Qué sabes de ellas, de alguna de ellas o de Elizabeth, Elodia, Elva con uve, Elvira, Emilia o Eréndida? ¿Qué sabes de ellas, de alguna de ellas, de sus muertes, de sus últimas palabras o de Erica, Erika con Ka, Esmeralda, Estefanía, Eugenia, Fabiola, Fátima, Flor o Francisca? ¿Qué sabes de ellas, de alguna de ellas, de sus muertes, de sus últimas palabras, de sus llamados de auxilio, del hilo de sangre con que llevaban el alma atada al cuerpo o de Gabriela, Gladys, Gloria, Graciela, Guadalupe, Guillermina, Hester con su hache invisible en el aire o de Hilda? ¿Qué sabes de ellas, de alguna de ellas, de sus sueños, de sus recuerdos, de su recuerdo, de sus lápidas o de Ignacia, Inés, Irene, Irma, Jacqueline, Jessica con doble ese y sin acento, Juana, Julia o Julieta? ¿Qué sabes ellas, que cualquiera de ellas, de los ojos que lloran su ausencia o de Karina, Laura, Leticia, Lilia, Liliana, Linda, Lorenza, Lourdes, Luz o Manuela? ¿Qué sabes de ellas, de la más joven de ellas, de sus manos juntas como en oración buscando la paz de la justicia o de Marcela, Margarita, María, María, María, María, cuarenta veces María? ¿Qué sabes de ellas, de alguna de ellas, de sus memorias, de sus sonrisas acalladas con violencia o de Maribel, Maritza, Martha, Mayra, Merced, Mireya, Miriam o Nancy? ¿Qué sabes de ellas, de la más baja de ellas, de sus zapatos con lodo, de su relicario de plata, de su mano entre abierta y levantada como para saludarte o de Nelly, Nora, Norma, Olga, Otilia o Paloma? ¿Qué sabes de ellas, de todas ellas, de la primera de ellas, de su sombra en la tierra, de su corazón roto tres veces y a la vez treces veces zurcido con llanto o de Patricia, Paula, Paulina, Perla, Petra o Raquel? ¿Qué sabes de ellas, de la segunda de ellas, de sus primeros pasos, de sus muñecas, de su espejo de azogue o de Reina, Rocío, Rosa, Rosa como en un coro de Rosas, Rosalba, Rosario o Sandra? ¿Qué sabes de ellas, de la más vieja de ellas, de sus primeras letras, de sus gastos, de sus deudas o de Silvia, Silvia y Silvia, Sofía, Soledad, Sonia, Susana o Teodora? ¿Qué sabes de ellas, de la más alta de ellas, de sus tortillas, sus tacos, de su mole, de sus chiles rellenos o de Teresa, Teresita, Tomasa o Vanesa? ¿Qué sabes de ellas, de la más solitaria de ellas, de su talismán, de su tatuaje, de su marca de nacimiento, de la cicatriz de un parto o de Verónica, Verónica la otra, la otra Verónica que no es Verónica, Victoria, Violeta, Virginia, Viridiana o Yésica? ¿Qué sabes de ellas, de la más alegre de ellas, de sus canciones, de sus polleras, de su cumpleaños, del día de su santo, de sus mañanitas o de Yolanda, Yolanda, Zenaida o Zulema? ¿Qué sabes de ellas –dime-, de todas ellas, de cualquiera de ellas, de sus dolientes, de sus amigos, de sus hermanos, de sus hijos, de su bautismo, de sus nombres o de la mujer sin nombre que ha muerto más de setenta veces, de la mujer sin nombre que -¡ay! ¡ay! ¡ay! ¡ay! ¡ay! ¡ay! ¡Dios mío!- sigue muriendo en Juárez sin que nadie haga o diga nada?

 

*Del libro objeto Diente de plomo (2016), también incuído en Piedra del Guadalquivir (2017)

 

 

 

 

DESDE EL CENTRO DEL VAGÓN

 

Camino al trabajo encuentro trozos de mi amigo entre los vagabundos del metro

los sin casa                  los sin techo

los mendigos

los que cantan a capella

y los esquizofrénicos.

 

Algunos mantienen su cabello en la misma forma desordenada y aleve otros llevan barbas húmedas           de licor

incluso, hay uno que tiene su mirada           de poeta simbolista y su forma desafiante de caminar,

de lanzarse al mundo cada día como un caballero andante, un Quijote armado con bolsas plásticas

y vasos desechables que apestan                       a alcohol

o chorrean café.

 

 

Sigo mi camino en el centro del vagón y los veo,        en silencio,

no ha muerto mi amigo,                                        me repito entre dientes, como quien tararea una canción que

escucha en sus audífonos,

no ha muerto                                                       se ha esparcido por el mundo como polen

y resucita cada día en este viaje                             entre los vagabundos del metro los sin casa     los sin techo

los mendigos

los que cantan a capella

y los esquizofrénicos . . .

 

 

 

 

 

DEL BUEN SENTIDO

 

De una tela de César Vallejo

 

Debo decirte madre,

que existe un lugar en el mundo al que todos llaman Nueva York. Un lugar alto y lejano y aún más alto,

más alto que la iglesia en el cerro de Monserrate y sus palomas sonámbulas, más alto y lejano que el volcán en que

pereció nuestra especie

y sus cenizas azules quemando nuestros rostros mestizos,

más lejano que yo mismo cuando fui a París a visitar a Vallejo, más alto que Vallejo que ahora valleja a ras de

tierra.

Alto y lejano como yo, visto desde abajo, cuando salto desnudo a nadar en el Hudson

y encuentro inmigrantes tratando de alcanzar la costa.

Sus cuerpos sin vida me llaman desde el fondo y yo les hablo de ti, madre,

de la mariposa que se fue de tu vientre,

del día en que soñaste que yo era un enano.

 

Madre, este lugar en el mundo al que todos llaman Nueva York, no es París, pero tiene una dama francesa que le

sonríe a Europa. Al otro lado del teléfono, mi madre me desea primaveras,

y aquí florecen las margaritas de plástico y sonríen las chicas con tetas de goma.

 

Madre, no me ajustes el cuello para que empiece a nevar, sino para que cese de nevar, déjame vagar por esta isla

soberbia entre las luces del Show Business,

embriagarme a solas con tu ausencia, y comienza a vivir cansada de mí,

ausente de mí, vacía de mí, sorda de mí, ciega de mí, muda de mí, insomne de mí.

 

Bajo esta muralla de sombras,

yace un Titanic de granito y un niño que llora en los trenes subterráneos; la madre de otro hombre lo despierta y se

acuesta en su cama.

Nosotros madre, somos de otro tiempo.

Nuestra piel es cuero de tambor y jamás perderemos el acento.

 

 

 

 

 

EL HOMBRE DE LA TROMPETA ROTA

 

En una esquina de Penn Station sentado sobre un galón de pintura, despreciado por el tosco equipo de

mantenimiento,

un hombre llora a cántaros con su trompeta en las manos.

 

Los viajeros pasan y lo ignoran en su afán,

los mendigos pasan y lo esquivan con su propia  angustia, los turistas pasan y se toman fotos sin notar su

presencia,

los soldados pasan y casi tocan su frente con el cañón de sus armas.

 

En la distancia lo veo acercarse la trompeta a los labios y soplar, todos siguen su camino,

nadie calla . . .

 

 

 

 

DEL HUDSON AL DELAWARE

 

Como dos venas abiertas en el pecho de la tierra

el Hudson y el Delaware fluyen del norte hacia el sur.

En su trasegar milenario han creado islas y separado montañas. Con su paciencia infinita abrazan la tierra y

arrastran escombros. Con su aliento líquido humedecen el aire y ablandan la roca.

Con su voz taciturna se hacen coro en la distancia se replican uno al otro y se cantan

se animan uno al otro y se lloran sus desgracias.

 

Un día de febrero, día de aguas heladas, parecen detenerse por un instante a meditar,

detenerse, sí

por un momento, a preguntarse en voz alta a gritarse con todo su caudal, uno al otro:

¿Quién fabricó esos puentes?

¿Quién surcó los Apalaches en línea horizontal con una autopista interminable?

¿Quién construyó Manhattan a imagen y semejanza de una cordillera de arrogancia?

¿Quién baña sus huesos en nuestro lecho desde la Guerra Civil?

¿Quién lanzó la flecha e hirió al ciervo que huye y viene a morir en nuestras aguas?

 

 

 

 

 

 

PALABRAS

 

Palabras,         seres de aire,                           en el aire disueltas,

si como a una cometa pudiera mantenerlas

atadas a mi mano

y caminar por las calles          como un niña

con su globo de helio,

feliz sería         mi presencia    entre la multitud que camina.

 

Palabras,         batir de alas    que el aire enturbia,

aves de viento                                    incubadas en la garganta,

si después de echarse a volar             volvieran sobre mi

como un beso distante                       de mi propia lengua

tibia estaría mi piel                  a cada instante.

Si mis palabras viajeras          llegaran a tu oreja

y allí se alojaran

como una brizna de polvo      en el caracol de tus días

algo de mí       habría entrado en ti     por algún tiempo

algo de mí       se habría incubado en ti

algo de mí,      sin temores,     ya sería tuyo,

todo de mí      ya sería tuyo,

todo de mí      ya sería tuyo,

¡No lo dudes!

 

 

 

 

VOCALES

 

A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu:/

                                                     Voyelles

(A negra, E blanca, I roja, U verde, O azul:/

                                                     Vocales)

 

Arthur Rimbaud

A

De los cuerpos inertes

Llena de candor vendrá

La muerte

Dios mío

Dios mío A

De los cuerpos inertes

Cuán pálida y tibia te presentas hembra

Serena

Serena A

Serena muerta

Aún de estos ojos piedras

Se recogen hiedes

Vos sois como yo mismo

Y yo como la muerte

Pues soy de piedra roca

Tallado por la suerte

Historia que a la historia

Es muerte de su muerte

A

De los cuerpos inertes

Llena de dolor está

La suerte

Dios mío

Dios mío A

De la A que hiere.

 

 

O

De tus ojos mis ojos

La sonrisa presurosa

Del no bien amado culpable

Se refleja en el cristal

Y allí

Tú mujer de tez blanca

Cabellos largos negros

(Donde tus ojos parecen el agua)

Aguardas

Sin motivo O

Sin razón

Sin conocer el terror

Bufón y amante de la O.

 

 

E

De la muerte y la fe

Hijos míos

Hijos míos

Tengo frío

Siento sed

Antes de marcharos

Dadme agua de beber

Dejad al que ahora yace

Olvidadle

Si podéis.

 

 

U

Antonio viajaba al sur

En la homilía de los pasos

El sudor de la mañana

María la que tanto quise

María la que sola estaba

Recostada en medio lecho

En voz triste susurraba

A do se ha ido Antonio

A do y no queda nada

En la homilía de los pasos

El sudor de la mañana

u

Antonio murió en el sur.

 

 

I

Vocal y letra del fin

Eres y serás

Desde ahora i para siempre

Ese sentimiento ido

Que en otro tiempo habitó los aires

En tu contacto con la tierra

Aprenderás a mentir

Y la amalgama fuerte

Que se forma

De las desmesuras

Las imprevisiones

Y los incontables fallos

Marcará en adelante tu huella

Al contacto con la tierra.

 

 

 

 

EL BUFÓN Y SU SOMBRA: PALABRAS DICHAS EN VOZ ALTA

 

Yo, como todos los poetas, sufro de tristeza,

de contradicción y locura

y hasta un poco de sarna.

Yo, como todos los poetas, voy por ahí pensando en voz alta,

digo una y otra cosa

y levanto mi copa en las tabernas,

cantinas, bodegas, barras, pulperías, colmados y tascas.

 

Yo, como todos los poetas, conozco el hambre y el camino,

y allí, entre el camino y el hambre, me acobija la memoria

el recuerdo de unos versos,

quizá cantados por otro

el abrazo de unos versos,

quizá robados a otro

que entre cadencias de aire

al paso dilatan mi sombra.

 

Yo, como todos los poetas, he perdido a un amigo

aunque de esto nada he de decir pues es pública noticia

que en los depravados invita la risa o la malicia

y hace llorar al bufón, al arlequín que me habita,

desde que vine a esta isla.

 

 

 

 

YO MORIRÉ EN SILENCIO CON LOS OJOS ABIERTOS

 

a la intemperie moriré como un árbol con el tronco hueco

y la muerte acechante aserradora, con su hoja afilada

me arrancará del suelo.

 

Muerto bien muerto me detendré en lo oscuro

y la muerte, que ve en oscuro, me servirá de antorcha.

 

Muerto sordamente muerto me moriré en lo callado

y la muerte, que escucha en lo callado, será mi audiencia.

 

Muerto, tibiamente muerto, me moriré en el fuego

y la muerte, que con el fuego danza, avivará la llama.

 

Muerto, cenizamente muerto, me moriré en el viento

y la muerte, que viento es y con el viento viaja, me esparcirá en el suelo.

 

Muerto, distantemente muerto, me moriré en pedazos

y la muerte, travestida en caminante, me llevará en su bolsillo.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IUBIȚII DIN VALARDO

 

Iubire, această teamă de a muri cu ochii deschiși,

departe, în singurătate,

dispare în această îmbrățișare de piatră.

Aici vom dormi în tăcere

sub tulpina viței de vie

care se înroșește de la căldura sângelui tău.

De mii de ori aș folosi această armă albă pentru a te urma

mii de vieți cu nopțile și morțile lor.

 

 

 

 

MOARTELE DIN JUÁREZ

[Poem compus cu adevărata listă a victimelor feminicidului recent din orașul Juárez, México]

 

Ce știi de Adriana, Aída, Alexandra, Alicia, Alma, Amalia, Amelia sau Amparo? Ce știi de Ana, Apolonia, Araceli, Aracely cu y” sau de Bárbara? Ce știi de Bertha, Blanca, Brenda, Brisa, Carolina, Cecilia, Celia, Cynthia, Clara, Claudia sau Dalia? Ce știi de Deisy, Domitila, Donna, Dora, Elba, Elena sau Elsa? Ce știi de ele, de vreuna din ele sau de Elizabeth, Elodia, Elva cu ”v”, Elvira, Emilia sau Eréndida? Ce știi de ele, de vreuna din ele, de moartea lor, de ultimele lor cuvinte sau de Erica, Erika con ”k”, Esmeralda, Estefanía, Eugenia, Fabiola, Fátima, Flor sau Francisca? Ce știi de ele, de vreuna din ele, de moartea lor, de ultimele lor cuvinte, de chemările lor de ajutor, de firul de sânge cu carea au purtat sufletul legat de trup sau de Gabriela, Gladys, Gloria, Graciela, Guadalupe, Guillermina, Hester cu ”H” - ul invizibil în aer sau de Hilda? Ce știi de ele, de vreuna din ele, de visele lor, de amintirile lor, de amintirea sa, de pietrele lor de mormânt sau de Ignacia, Inés, Irene, Irma, Jacqueline, Jessica cu doi de ”s” și fără accent, Juana, Julia sau Julieta? Ce știi de ele, de vreuna din ele, de ochii care le plâng absența, sau de Karina, Laura, Leticia, Lilia, Liliana, Linda, Lorenza, Lourdes, Luz sau Manuela? Ce știi de ele, de cea mai tânără dintre ele, de mâinile lor împreunate ca în rugăciune căutând pacea dreptății sau de Marcela, Margarita, María, María, María, María, de patruzeci de ori María?  Ce știi de ele, de vreuna din ele, de amintirile lor, de surâsurile lor reduse la tăcere cu violență sau de Maribel, Maritza, Martha, Mayra, Merced, Mireya, Miriam sau Nancy? Ce știi de ele, de cea mai de jos dintre ele, de pantofii lor cu noroi, de medalionul său de argint, de mâna sa întredeschisă și ridicată ca pentru a te saluta sau de Nelly, Nora, Norma, Olga, Otilia sau Paloma? Ce știi de ele, de toate, de prima dintre ele, de umbra sa de pe pământ, de inima sa ruptă de trei ori și a treisprezecea oară zdrobită cu bocet sau de Patricia, Paula, Paulina, Perla, Petra sau Raquel? Ce știi de ele, de a doua din ele, de primii lor pași, de dansurile lor, de oglinda sa din mercur sau de Reina, Rocío, Rosa, Rosa ca un cor de Rosas, Rosalba, Rosario sau Sandra? Ce știi de ele, de cea mai în vârstă dintre ele, de primele lor litere, de cheltuielile lor, de datoriile lor, de Silvia, Silvia și Silvia, Sofía, Soledad, Sonia, Susana sau Teodora? Ce știi de ele, de cea mai mare dintre ele, de  feluritele lor mâncăruri (tortillas, tacos), de masa lor, de ardeii lor umpluți sau de Teresa, Teresita, Tomasa sau Vanesa? Ce știi de ele, de cea mai însigurată dintre ele, de talismanul său, de tatuajul său, de marca de la naștere, de semnul ei din naștere sau de Verónica, Verónica cealalată, cealaltă Verónica care nu e Verónica, Victoria, Violeta, Virginia, Viridiana sau Yésica? Ce știi de ele, de cea mai veselă, de cântecele lor, de fustele lor, de zilele lor de naștere, de onomastica lor, de mañanitas sau de Yolanda, Yolanda, Zenaida sau Zulema? Ce știi de ele - spune -, de toate, de vreuna din ele, de durerile lor, de prietenii lor, de frații lor, de copiii lor, de botezul lor, de numele lor sau de femeia fără nume care a murit de mai mult de șaptezeci de ori, de femeia fără nume care – vai!, vai!, vai!, vai!,vai! Doamne al meu – continuă să moară în Juárez fără ca cineva să facă sau să spună ceva?

 

*Din cartea obiect Diente de plomo (Dinte de plumb) (2016), de asemenea inclusă în Piedra del Guadalquivir (Piatra Guadalquivirului) (2017)

 

 

 

 

DIN CENTRUL VAGONULUI

 

În drum spre serviciu găsesc bucăți din prietenul meu printre vagabonzii de metrou

persoanele fără casă             cei fără adăpost

cerşetorii

cei care cântă o cappella

și schizofrenicii.

 

Unii își păstrează părul în aceeași formă dezordonată și îi imită pe alții

poartă bărbi umede                                                de băuturi alcoolice.

există chiar și unul care are privirea sa                  de poet simbolist și

felul său de a merge sfidător,

și de a se arunca în lume în fiecare zi ca un cavaler rătăcitor

un Quijote înarmat cu pungi de plastic

și pahare de unică folosință care miros                    a alcool

sau stropesc cafea.

 

Îmi urmez calea în centrul vagonului și îu văd,                      în tăcere,

prietenul meu nu a murit,                                         îmi repet prin dinți,

ca cineva care fredonează o melodie pe care o aude în căști,

 

nu a murit                                                        s-a răspândit în întreaga lume ca polenul

și înviază în fiecare zi în această călătorie             printre vagabonzi de metrou

fără casă,                                fără adăpost

cerşetorii

cei care cântă o cappella

și schizofrenicii...

 

 

 

 

DIN BUN SIMȚ

 

Dintr-o pânză de César Vallejo

 

Trebuie să vă spun mama,

că există un loc în lume pe care toată lumea îl numește New York. Un loc înalt

și îndepărtat și chiar mai înalt,

mai sus decât biserica de pe dealul Monserrate și porumbeii săi somnambuli, mai sus

și mai departe decât vulcanul în care a pierit specia noastră

și cenușa ei albastră arzând fețele noastre mestizo,

mai departe decât mine, atunci când m-am dus la Paris pentru a vizita Vallejo, mai mare decât Vallejo, care acum e vale la nivelul solului.

Înalt și departe ca mine, văzut de jos, când sar gol să înot în Hudson

și găsesc imigranți care încearcă să ajungă pe coastă.

Trupurile lor fără viață mă sună de jos și le vorbesc despre

tine, mamă,

despre fluturelui care ți-a părăsit pântecul,

în ziua în care ai visat că eram un pitic.

 

Mama, acest loc din lume pe care toată lumea îl numește New York, nu este Paris,

dar are o doamnă franțuzoaică ce îi zâmbește Europei. La celălalt capăt al telefonului, mama îmi urează  primăveri,

și aici înfloresc margaretele de plastic și zâmbesc fetele cu țâșe de cauciuc.

 

Mamă, nu-mi aranja părul pentru că începe să ningă, dar pentru a înceta să ningă, lăsa-mă să mă plimb pe această insulă superbă între luminile Show Business,

Să mă intoxic singur cu absenta ta, și începe să trăiești obosită de mine,

absentă de mine, golită de mine, surdă de mine, orbită de mine, mută de mine, nedormită de mine.

 

Sub acest zid de umbre,

zace un Titanic de granit și un copil care plânge în trenurile de metrou; mama altui bărbat

îl trezește și se culcă în patul lui.

Noi, mama, suntem din alt timp.

Pielea noastră este din piele de tambur și nu vom pierde niciodată accentul.

 

 

 

 

OMUL CU TROMPETA SPARTĂ

 

Într-un colț al Stației Penn așezat pe un galon de vopsea, disprețuit

de echipa fură de întreținere,

un om plânge cu ulcioare cu trompeta în mâini.

 

Călătorii trec pe lângă el și îl ignoră în lăcomia lor,

cerșetorii trec pe lângă ei și se feresc de el cu propria lor anxietate, turiștii

trec pe lângă ei și fac fotografii fără să-i observe prezența,

soldații trec pe lângă el și aproape îi ating fruntea cu țeava armelor lor.

 

În depărtare îl văd  apropiindu-și trompeta de buze și suflă, toată lumea își urmează

drumul,

nimeni nu tace ...

 

 

 

 

DE LA HUDSON LA DELAWARE

 

Ca două vene deschise în pieptul pământului

Hudson și Delaware curg de la nord la sud.

În traseul lor milenar au creat insule și au despărțit  munți  Cu

răbdarea lor infinită, îmbrățișează pământul și trag resturile. Cu respirația lor

lichidă, ele umezesc aerul și înmoaie roca.

Cu vocea lor taciturnă formează corul în depărtare, se reproduc reciproc și cântă,

se încurajează reciproc și își plâng nenorocirile.

 

Într-o zi din februarie, o zi cu ape înghețate, par să se oprească pentru o clipă

să mediteze,

se opresc, da

pentru o clipă, să se întrebe cu glas tare,  a-și striga

cu tot șuvoiul lor, unul la altul:

Cine a făcut acele poduri?

Cine a traversat Apalaches într-o linie orizontală cu o autostradă nesfârșită?

Cine a construit Manhattan-ul după chipul și asemănarea unui lanț muntos de aroganță?

Cine și-a scăldat oasele în albia noastră de la Războiul Civil?

Cine a tras săgeata și a rănit cerbul care fuge și vine să moară în apele noastre?

 

 

 

 

CUVINTE

 

Cuvinte,                       ființe de aer,                          în aerul dizolvat,

în ca o cometă aș putea să le păstreze

legate de mâna mea

și să meargă pe străzi              ca un copil

cu balonul său de heliu,

fericită ar fi                  prezența mea               în rândul mulțimii care merge pe jos.

 

Cuvinte,        zbateri de aripi              pe care aerul le rotește,

păsări de vânt                              incubate în gât,

dacă după ce și-au luat zborul                    s-ar întoarce peste mine

ca un sărut îndepărtat                                 de limba mea

tibia ar fi pielea mea                                  în fiecare moment.

Și cuvintele mele călătoare                        ar ajunge la urechea ta

și acolo ar rămâne

ca yn fir de praf pe melcul zilelor tale

ceva din mine ar fi intrat în tine de ceva timp

ceva din mine ar fi incubat în tine

ceva din mine, fără teamă, ar fi deja al tău,

totul de la mine ar fi deja al tău,

totul de la mine ar fi deja al tău,

Nu te îndoii!

 

 

 

 

VOCALE

 

A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu:/

                                                      Voyelles

(A negru, E alb, I roșu, U verde, O albastru:/

                                                     Vocales)

 

Arthur Rimbaud

A

Al corpurile inerte

Plină de candoare va veni

Moartea

Dumnezeul meu

Dumnezeul meu A

Al corpurilor inerte

Cât de palidă și caldă ești femelă

Calmă

Umedă A

Liniștită moarte

Chiar și din acești ochi pietre

Se culeg oboseli

Voi sunteți ca eu însumi

Și eu ca moartea

Căci sunt din piatră rocă

Tăiată de noroc

Istorie ce istoriei

Este moartea morții sale

A

Al corpurilor inerte

Plin de durere ești

Noroc

Dumnezeul meu

Dumnezeul meu A

De la A care rănește.

 

 

O

Din ochii tăi ochii mei

Zâmbetul grăbit

Al neiubiților vinovați

Se reflectă în sticlă

Și acolo

Femeia ta cu pielea albă

Păr negru lung

(Unde ochii tăi par ca apa)

Aștepți

Fără motiv O

Fără rațiune

Fără a cunoaște teroarea

Bufon și amant de la O.

 

 

E

De la moarte și de la credință

Copiii mei

Copiii mei

Mi-e frig

Mi-e sete

Înainte de a pleca

Dăți-mi apă să beau

Lăsați-l pe cel care acum zace

Uitați-l

Dacă se poate.

 

 

U

Antonio călătorea spre sud

În predica treptelor

Sudoarea dimineții

Maria cea pe care am iubit-o atât de mult

Maria care era singură

Culcată într-o jumătate de pat

Cu o voce tristă șoptea

A fost și s-a dus Antonio

A face și a nu rămâne nimic

În predica treptelor

Sudoarea dimineții

sau

Antonio a murit în sud.

 

 

I

Vocala și litera sfârșitului

Ești și vei fi

De acum înainte și pentru totdeauna

Acest sentiment plecat

Care a locuit cândva în aer

În contactul tău cu pământul

Vei învăța să minți

Și amalgamul puternic

Ce se formează

Din excese

Neprevăzutele

Și nenumăratele eșecuri

Va marca în viitor urma ta

La contactul cu pământul.

 

 

 

 

BUFONUL ȘI UMBRA LUI: CUVINTE ROSTITE CU VOCE TARE

 

Eu, ca toți poeții, sufăr de tristețe,

de contradicție și nebunie

și chiar puțină scabie.

Eu, ca toți poeții, mă duc să gândesc cu voce tare,

spun una și alta

și ridic paharul în taverne,

cantine, pivnițe, baruri, alimentare, restaurante, case de jocuri.

 

Eu, ca toți poeții, cunosc foamea și calea,

și acolo, între drum și foame, memoria mea îmi adăpostește

amintirea unor versuri,

poate cântate de un altul,

îmbrățișarea câtorva versuri,

poate furate de la altul,

care între cadențele aerului

la pas îmi dilată umbra.

 

Eu, ca toți poeții, mi-am pierdut un prieten

deși nu am nimic de spus despre acest lucru, deoarece se știe

că în depravați asta provoacă râsul sau răutatea

și face să plângă bufonul, pe arlechinul care locuiește în mine,

de când am venit pe această insulă.

 

 

 

 

VOI MURI ÎN TĂCERE CU OCHII DESCHIȘI

 

în aer liber voi muri ca un copac cu trunchiul gol

și  moartea cu coasa, cu lama ascuțită,

mă va smulge din pământ.

 

Mort de-a binelea mort mă voi opri în întuneric

și moartea, care vede în întuneric, îmi va servi de torță.

 

Mort, pe neauzite mort, voi muri în tăcere

și moartea, care  aude în tăcere, va fi audiența mea.

 

Mort, în picioare mort, voi muri în foc

și moartea, care cu focul dansează, va însufleți flacăra.

 

Mort, în cenușă mort, voi muri în vânt

și moartea, care vânt este și cu vântul călătorește, mă va împrăștia pe pământ.

 

Mort, îndepărtat mort, voi muri în bucăți

și moartea, travestită în călător, mă va purta în buzunarul său.

 

 

 

 

Carlos Aguasaco [Bogotá, 1975] es una de las voces más reconocidas de la poesía hispana en los Estados Unidos. Es catedrático y director del Departamento de Estudios Interdisciplinarios de City College of the City University of New York. Ha editado doce antologías literarias y publicado seis libros de poemas, el más reciente The New York City Subway Poems - Poemas del metro de Nueva York (Ashland Poetry Press -Ashland University-: Ohio, 2020), premio Juan Felipe Herrera al mejor libro bilingüe de poesía en ILBA 2021. También ha publicado una novela corta y un estudio académico del principal superhéroe latinoamericano El Chapulín Colorado: ¡No contaban con mi astucia! México: parodia, nación y sujeto en la serie de El Chapulín Colorado (2014). Es además el editor de Transatlantic Gazes: Studies on the Historical Links between Spain and North America [Miradas transatlánticas: estudios sobre los vínculos históricos entre España y Norte América] (2018). En 2010 recibió el premio India Catalina en video arte en el Festival Internacional de cine de Cartagena de Indias. Carlos es el fundador y director de Artepoetica Press (artepoetica.com), una editorial especializada en autores y temas hispanos. También es el director de The Americas Poetry Festival of New York (poetryny.com) y coordina The Americas Film Festival of New York (taffny.com). El 2021 The Academy of American Poets le otorgó el Ambroggio Prize, único premio nacional para un autor cuya primera lengua sea español. El libro Cardinal in My Window with a Mask on Its Beak tradicido por Jennifer Rathbun será publicado por Arizona University Press.

 

 

Carlos Aguasaco (Bogota, 1975). Carlos Aguasaco este una din cea mai recunoscută voce a poeziei hispaniste din Statele Unite. Este profesor și director al Departamentului de Studii Interdisciplinare de City College ofthe Ubuversity of New York. A editat douăsprezece antologii literare și  publicat șase cărți de poezie, cea mai recentă The New York City Subway Poems-Poemas del metro de Nueva York (Ashșand PoetryPress-Ashland University – Ohio, 2020), premiul Juan Felipe Herrera pentru cea mai bună carte bilingvă de poezie în ILBA 2021. De asemenea a publicat un scurt roman și un studiu academic despre principalul super erou latinoamerican El Champulin Colorado: ¡No contaban con mi astucia! México: parodia, nación y sujeto en la serie de El Chapulín Colorado (2014) (Nu vă bizuiți pe șiretentia mea! / Mexic: parodie, națiune și subiect în serie de Chapulín Colorado (2014). De asemenea, este editorul revistei Transatlantic Gazes: Studies on the Historical Links between Spain and North America (2018). În 2010 a primit premiul India Catalina în artă video la Festivalului Internațional de Film de la Cartagena de Indias. Carlos este fondatorul și directorul Artepoetica Press (artepoetica.com), o editură specializată în autori și teme hispanice. De asemenea, este directorul The Americas Poetry Festival din New York (poetryny.com)  și coordonează The Americas Film Festival din New York (taffny.com). În 2021, Academia Poeților Americani i-a acordat Premiul Ambroggio, singurul premiu național pentru un autor a cărui primă limbă este spaniola. Cartea Cardinal in My Window with a Mask on Its Beak, tradusă de Jennifer Rathbun, va fi publicată de Arizona University Press.

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.