La lengua rumana: La patria de la poesía. Annabel Villar (Uruguay). Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan
A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.
La lengua rumana: La patria de la poesía
Annabel Villar (Uruguay)
Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)
PRINCIPIO
Estoy regresando de donde nunca estuve.
Alejo CARPENTIER
Desembarca la vida
de unas naves que surcan
los mares de agua dulce,
y recalan en puertos recogidos
al socaire del viento.
Otras veces viaja en los barcos
que cruzan mares procelosos
y atracan entre muelles renegridos
azotados por las saladas aguas.
TRÁNSITO
Respira, no dejes de respirar.
Atrapa el aire en tus pulmones,
deja que viaje por tu sangre.
Siente la vida andando por tu cuerpo,
el magma que calienta huesos y alma.
Cuando inspires y exhales
perpetuarás el ciclo de la vida
al mismo tiempo caduco y perenne,
definitivo y pasajero.
Desempeña tu rol,
en el ritmo natural de las cosas:
venir de la tierra y volver hacia ella,
desnudo y solo, sin sayo ni lápida,
sin sandalias y sin cipreses.
Después del último suspiro
déjalo todo y emprende el vuelo sin equipaje,
sin miedos y agobios hacia la luz
inmutable y enigmática
que espera y desespera.
Respira, no dejes de respirar.
EN TRÁNSITO
La vida es más ancha que larga
Gregorio MARAÑÓN
E inesperadamente,
atravesamos el umbral.
En la otra orilla hallamos
el silencio y relojes alterados,
se calman los vientos y la borrasca,
se acallan las furias y el sonido.
Otra vez desnudos y desarmados,
ya sin bagajes ni recetas,
cruzamos a solas porque Caronte
no está allí para guiarnos.
Por fin desaparecen
las expectativas y
los prolegómenos,
y la paz llega.
CLAUSTROFOBIA Y VÉRTIGO
Claustrofobia y vértigo.
Un cuaderno con versos sin final,
papeles repartidos por la casa
recordando lo olvidado hace un rato.
En la mesa de noche,
tres libros esperando su momento
mientras duermen el sueño de los justos
sobre algunos marcadores de página
de un montón que he guardado
sujeto con un verso alejandrino.
Un año sabático de mil meses,
la promesa a mí misma de no irme sin volver
a Macchu Picchu, Venecia y París,
una botella de vino del Rhin
unos tangos cantados con voz ronca
cuando el vino se sube a la cabeza.
Una pila de ropa por planchar,
unas plantas que riego en la bañera
cada domingo indefectiblemente,
una vecina inglesa que las cuida
el domingo en que me ausento por viaje,
unos discos compactos que casi no oigo
y unos vinilos que echo en falta
porque he sido capaz de abandonarlos.
Una pantalla que bosteza en negro,
una veleta que mira siempre al Sur,
una lámpara que muestra el camino
a la violenta y verde llamarada.
Unos peldaños insolentes
que oscilan a mi paso…
vértigo,
ventanas siempre abiertas…
claustrofobia.
Vértigo y claustrofobia.
PARA ELLAS NO SON LOS TERCIOPELOS
Para ellas no son los terciopelos,
ni los encajes ni las muselinas,
sólo telas rústicas,
sólo voces ásperas,
sólo gestos duros.
Para ellas no son los libros,
ni los pupitres ni las academias,
sólo fregar, lavar, picar, cavar, sembrar y recolectar,
soñar no está permitido.
Pero siempre hay algo peor…
Marginadas tras los velos,
predicando en desiertos pedregosos,
en su tercer mundo de campamentos
sin oasis, ni futuro, ni presente,
viendo pasar la vida ante sus ojos
entrecerrados por el sol y por la pena.
Pero siempre hay algo peor…
Marginadas bajo las túnicas,
criando niños sin agua y con abrojos,
en su tercer mundo patriarcal
y de seca ignorancia selvática,
viendo pasar la vida ante sus ojos
nublados por el sida y por la pena.
Pero siempre hay algo peor…
Marginadas tras los cristales
de los guetos de barrios rojos,
en su cuarto mundo desigual e injusto
de nariz pegada a la ventana,
viendo pasar la vida ante sus ojos,
sin vivirla,
de soslayo,
de prestado.
Pero siempre hay algo peor…
Entre el nacer y el morir…
sólo ilusorios puntos suspensivos.
DESPEDIDA
a mi padre, in memoriam et amorem
No fue preciso abrir el picaporte,
ni hizo falta empujar la puerta,
el leve hálito de un ángel custodio
me invitó a entrar y me lo hizo saber:
el momento había llegado.
Como por arte de magia se alzaron
tantos años de sufrimiento
y sólo quedó una plácida luz
auroleando la tierna figura
que ya respiraba en la libertad
dulce de la liberación.
Sus manos cálidas ya libres
de torturas innecesarias,
dormían lánguidamente
sobre el costado de la cama,
con la lucidez de su historia
dentro de la muerte serena.
Apreté su mano y en un instante,
-como quien revive toda su vida
en el momento de morir-
delante de mis ojos desfiló
-a vertiginosa velocidad-
toda nuestra historia en común.
Y en ese momento supimos ambos
que quedaban atrás
las rabietas y desencuentros.
Cierta paz envolvió la habitación,
-Villar se ha ido- dijo alguien en voz baja.
-¿tan pronto?- preguntó otra voz,
tan pronto y tan tarde, pensé,
-según como se mire-, dije
y lo dejé volar.
NOSTALGIA
Se despliegan los brazos
como aspas de un molino
que recorren el aire
abarcando los pechos.
La nostalgia se esparce
impregnando la historia
de momentos más leves
y más llenos de versos.
Otra música se oye,
tan lejos y tan cerca,
esperando permiso
para entrar en el alma.
La rutina se adueña
nuevamente del día
y todo se diluye,
pero el momento pasa.
MEDITACIÓN
No hay nada excepto la nada,
el oxímoron del vacío
más lleno de silencio,
el pleonasmo redundante
del hueco más lleno de vida.
Mientras meditas,
nada excepto la nada,
pero menos es más.
Más, es añorar el silencio,
despreciando el estruendo
de los cristales rotos.
Menos, es la soledad sin bullicio
en la callada calma de los páramos.
Más, es el desespero de la lluvia,
menos, el color de la nada.
AZUL Y NEGRO
Azul, azul, azul,
raso azul, satén azul,
terciopelo azul,
minúsculas gotas
de leche blanca,
tejas rojas,
ramas verdes,
arena dorada,
guijarros grises,
gaviotas negras,
medusas multicolores
y repugnantes.
Negro, negro, negro,
un espíritu
de puertas abiertas
en la cárcel
de la playa.
ALICIA DETRÁS DEL ESPEJO
“Alicia: ¿Cuánto tiempo es para siempre?
Conejo Blanco: A veces sólo un segundo”
Lewis CARROLL
Alicia no sabía que detrás del espejo
no existía un país de maravillas.
Ni tampoco sabía -mientras se deslizaba-
que no había luz al final del túnel.
Sólo estaba la vida cotidiana
secuestrando las horas privada de la sangre
que corre por las venas y la acerca a la muerte,
metástasis de vida.
Sin embargo la tentaba el olvido
colándose en el frasco de la calma,
la muerte como pausa, la vida como tránsito,
sin golpes, sin ofensas,
sólo con la reina de corazones
que detenía el tiempo en el reloj
del conejo y su chaleco.
Las pastillas de colores rodaron
desde el bolsillo de su delantal,
ya nunca más habría instantes
rehenes de la vida diaria,
y la barca de Alicia pudo emprender su viaje,
viaje definitivo hacia el país
de la infancia y de la libertad.
ÎNCEPUT
Mă întorc de unde nu am fost niciodată.
Alejo CARPENTIER
Debarcă viața
de pe unele nave care traversează
mările de apă dulce,
și fac escală în porturile ridicate
la adăpostul vântului.
Alteori călătorește cu bărcile
care traversarea mări în furtună
și jefuiesc printre docuri negre
biciuiți de apele sărate.
TRECERE
Respiră, nu te opri din respirat.
Prinde aerul în plămâni,
lasă-l să călătorească prin sângele tău.
Simte viața umblând prin trupul tău,
magma care încălzește oasele și sufletul.
Când inspiri și expiri
vei perpetua ciclul vieții
în același timp învechit și peren,
definitiv și trecător.
Joacă-ți rolul,
în ritmul natural al lucrurilor:
vino din pământ și întoarce-te în el,
gol și singur, fără haină nici piatră funerară,
fără sandale și fără chiparoși.
După ultimul oftat,
lasă totul și începe zborul fără bagaj,
fără temeri și stres spre lumina
neschimbată și enigmatică
ce așteaptă și disperă.
Respiră, nu te opri din respirat.
ÎN TRECERE
Viața este mai mult largă decât lungă
Gregorio MARAÑÓN
Și în mod neașteptat,
trecem pragul.
Pe celălalt mal găsim
tăcerea și ceasuri schimbate,
se potolesc vânturile și furtuna,
amuțesc furiile și sunetul.
Din nou goi și neînarmați,
chiar fără bagaje nici rețete,
traversăm singuri deoarece Caronte
nu e acolo ca să ne ghideze.
În cele din urmă dispar
așteptările și
prolegomenele,
și pacea vine.
CLAUSTROFOBIE ȘI VERTIJ
Claustrofobie și vertij.
Un carnet cu versuri fără sfârșit,
hârtii împrăștiate prin casă
amintind ce s-a uitat acum ceva vreme.
Pe noptieră,
trei cărți asteptându-și clipa
în timp ce dorm visul celor drepți
pe unele semne de carte
ale unui morman care a păstrat
subiect cu un vers alexandrin.
Un an sabatic de o mie de luni,
îmi promite mie însămi să nu plec fără să mă întorc
la Macchu Picchu, Veneția și Paris,
o sticlă de vin al Rinului,
unele tangouri cântate cu o voce răgușită
când vinul se urcă la cap.
O grămadă de haine de călcat,
unele plante pe care le ud în baie
în fiecare duminică cu nădejde,
o vecină englezoaică ce le îngrijește
duminica în care lipsesc fiind plecată,
unele discuri compacte pe care aproape nu le ascult
și unele viniluri de care mi-e dor
pentru că am putut să le abandonez.
Un ecran care cască în negru,
o morișcă de vânt care privește mereu spre Sud,
o lampă care arată calea
spre semnalul luminos violent și verde.
Câteva trepte obraznice
pe care oscilează pasul meu...
vertij,
ferestre mereu deschise...
claustrofobie.
Vertij și claustrofobie.
PENTRU ELE NU SUNT CATIFELELE
Pentru ele nu sunt catifelele,
nici dantela, nici muselina,
doar țesături rustice,
doar voci aspre,
doar gesturi dure.
Pentru ele nu sunt cărțile,
nici birourile nici academiile,
doar a freca, a spăla, a răzui, a săpa, a semăna și a recolta,
a visa nu este permis.
Dar există întotdeauna ceva mai rău...
Marginalizate în spatele voalurilor,
predicând în deșerturi pietroase,
în a treia lor lume de tabere
fără oaze, nici viitor, nici prezent,
văzând cum trece viața prin fața ochilor lor
întredeschiși de soare și durere.
Dar există întotdeauna ceva mai rău...
Marginalizate sub tunici,
crescându-și copiii fără apă și cu spini,
în a treia lor lume patriarhală
și de uscată ignoranță de junglă,
văzând cum trece viață prin fața ochilor lor
umbrită de sida și de durere.
Dar există întotdeauna ceva mai rău...
Marginalizate în spatele ferestrelor
ghetourilor din cartiere roșii,
în cea de-a patra lume inegală și nedreaptă
cu nasul lipit de geam,
văd cum trece viață prin fața ochilor lor,
fără să o trăiască,
de pe margine,
de împrumut.
Dar există întotdeauna ceva mai rău...
Între naștere și moarte...
doar puncte iluzorii de suspensie.
DESPĂRȚIRE
pentru tatăl meu, in memoriam et amorem
Nu a fost necesar să deschid dispozitivul de blocare,
nici să împing ușa,
respirația ușoară a unui înger păzitor
m-a invitat înăuntru și m-a făcut să aflu:
sosise clipa.
Cum prin arta de magie s-au ridicat
atâția ani de suferință
și a rămas doar o lumină palidă
aurolând blânda figură
care deja respira în libertatea
dulce a eliberării.
Mâinile sale calde, deja eliberate
de torturi inutile,
dormeau căzute
peste marginea patului,
cu luciditatea istoriei sale
înăuntrul morții senine.
Am apăsat mâna sa și într-o clipă,
-ca cel ce retrăiește întreaga sa viață
în clipa morții -
în fața ochilor mei s-a desfășurat
- cu vertiginoasă viteză -
toată istoria noastră comună.
Și în acel moment am știut amândoi
că rămâneau în urmă
istericalele și neînțelegerile.
Oarecare pace a învăluit camera,
- Villar s-a dus - spuse cineva cu voce scăzută.
- Atât de repede? – întrebă altă voce,
atât de devreme și atât de târziu am gândit,
- după cum se vede -, am spus
și l-am lăsat să zboare.
NOSTALGIE
Se desfac brațele
ca aripile unei mori
care călătoresc în aer
cuprinzând piepturile.
Nostalgia se răspândește
impregnând istoria
cu momente mai blânde
și mai pline de versuri.
Se aude altă muzică,
atât de departe și atât de aproape,
așteptând permisiunea
pentru a intra în suflet.
Rutina preia controlul
din nou al zilei
și totul se diluează,
dar momentul trece.
MEDITAȚIE
Nu există nimic în afară de neant,
oximoronul vidului
mai plin de tăcere,
pleonasmul redundant
al golului cel mai plin de viață.
În timp ce meditezi,
nimic în afară de neant,
dar mai puțin înseamnă mai mult.
Mai mult este a tânji după tăcere,
disprețuind zgomotul
geamurilor sparte.
Mai puțin este singurătate fără agitație
în calmul liniștit al ținuturilor nelocuite.
Mai mult este disperarea ploii,
mai puțin, culoarea neantului.
ALBASTRU ȘI NEGRU
Albastru, albastru, albastru,
albastru satin, albastru satin,
catifea albastră,
picături mici
de lapte alb,
dale roșii,
ramuri verzi,
nisip auriu,
pietricele gri,
pescăruși negri,
meduze multicolore
și dezgustător.
Negru, negru, negru,
un spirit
de uși deschise
în închisoarea
de pe plajă.
ALICE ÎN SPATELE OGLINZII
„Alicia: Cât timp este pentru totdeauna?
Iepurele Alb: Uneori doar o secundă"
Lewis CARROLL
Alice nu știa că în spatele oglinzii
nu era o țară a minunilor.
Nici nu știa - în timp ce aluneca -
că nu se afla lumină la capătul tunelului.
Era doar viața de zi cu zi
sechestrând orele lipsite de sângele
care trece prin vene și o apropie de moarte,
metastazele vieții.
Cu toate acestea o tenta uitarea
strecurându-se prin geamul calmității,
moartea ca pauză, viața ca tranzit,
fără lovituri, fără jigniri,
numai cu regina inimilor
care oprea timpul pe ceasul
iepurelui și vestei sale.
Pastilele colorate rulau
din buzunarul șorțului,
deja niciodată nu va mai avea clipe
prizoniere vieții de zi cu zi,
și barca lui Alice a reușit să se îmbarce în călătoria sa,
excursie definitivă spre țară
copilăriei și a libertății.
Annabel Villar nació en 16 de septiembre de 1955 en Montevideo, Uruguay. Poeta y activista cultural residente en España. Miembro fundador del Liceo Poético de Benidorm; Académica Asociada de la Academia Norteamericana de Literatura Moderna; Directora de la Colección de Poesía “Azul” y del Festival Internacional de Poesía “Benidorm & Costa Blanca”; Miembro fundador de la Academia Estudiantil de Arte Contemporáneo (Río de Janeiro, Brasil, Silla Nº 6 “Gabriela Mistral”), Autora de “Viaje al Sur del Sur” (2015), “Cantar la Vida” (XVI Premio Provincial de Poesía de Aspe, Alicante, 2015), “Meditación/Meditation” (español-inglés, 2017) y “Claustrofobia y vértigo” (2018).
Annabel Villar s-a născut la 16 de septembrie 1955 în Montevideo, Uruguay . Poetă și animatoare culturală, rezidentă în Spania. Membru fondator al Liceo Poético de Benidorm; Academician asociat și membru onorific al Academiei Nord-americane de Literatură Modernă; Directoarea Colecției de Poezie „Azul”; Directoarea Festivalului Internațional de Poezie „Benidorm & Costa Blanca”; Membru fondator al Academia Estudiantil de Arte Contemporáneo (Río de Janeiro, Brasil, Silla Nº 6 “Gabriela Mistral”). Autoare a: “Viaje al Sur del Sur” (2015), “Cantar la Vida” (XVI Premio Provincial de Poesía de Aspe, Alicante, 2015), “Meditación/Meditation” (bilingvă spaniolă-engleză, 2017) și “Claustrofobia y vértigo” (2018).
Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.