La lengua rumana: La patria de la poesía. Annabel Villar (Uruguay). Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan

 

 

A continuación presentamos el nuevo índice de poesía, "Lengua rumana: la patria de la Poesía", bajo la coordinación  y traducción de la poeta Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina) (Rumanía). La curaduría cumple dos propósitos, traducir una serie de poetas rumanos al español y traducir poetas en lengua española y portuguesa al rumano. Iniciamos con la selección de los poetas de lengua española.

 

 

 

 

La lengua rumana: La patria de la poesía

Annabel Villar (Uruguay)

 

Traducción del español al rumano de Carmen Bulzan (Carmen Peregrina)

 

 

 

 

PRINCIPIO             

 

Estoy regresando de donde nunca estuve.

Alejo CARPENTIER

 

Desembarca la vida

de unas naves que surcan

los mares de agua dulce,

y recalan en puertos recogidos

al socaire del viento.

 

Otras veces viaja en los barcos

que cruzan mares procelosos

y atracan entre muelles renegridos

azotados por las saladas aguas.

 

 

 

 

TRÁNSITO

 

Respira, no dejes de respirar.

 

Atrapa el aire en tus pulmones,

deja que viaje por tu sangre.

Siente la vida andando por tu cuerpo,

el magma que calienta huesos y alma.

 

Cuando inspires y exhales

perpetuarás el ciclo de la vida

al mismo tiempo caduco y perenne,

definitivo y pasajero.

 

Desempeña tu rol,

en el ritmo natural de las cosas:

venir de la tierra y volver hacia ella,

desnudo y solo, sin sayo ni lápida,

sin sandalias y sin cipreses.

 

Después del último suspiro

déjalo todo y emprende el vuelo sin equipaje,

sin miedos y agobios hacia la luz

inmutable y enigmática

que espera y desespera.

 

Respira, no dejes de respirar.

 

 

 

 

EN TRÁNSITO

 

La vida es más ancha que larga

Gregorio MARAÑÓN

 

E inesperadamente,

atravesamos el umbral.

 

En la otra orilla hallamos

el silencio y relojes alterados,

se calman los vientos y la borrasca,

se acallan las furias y el sonido.

 

Otra vez desnudos y desarmados,

ya sin bagajes ni recetas,

cruzamos a solas porque Caronte

no está allí para guiarnos.

 

Por fin desaparecen

las expectativas y

los prolegómenos,

y la paz llega.

 

 

 

 

CLAUSTROFOBIA Y VÉRTIGO

 

Claustrofobia y vértigo.

 

Un cuaderno con versos sin final,

papeles repartidos por la casa

recordando lo olvidado hace un rato.

En la mesa de noche,

tres libros esperando su momento

mientras duermen el sueño de los justos

sobre algunos marcadores de página

de un montón que he guardado

sujeto con un verso alejandrino.

 

Un año sabático de mil meses,

la promesa a mí misma de no irme sin volver

a Macchu Picchu, Venecia y París,

una botella de vino del Rhin

unos tangos cantados con voz ronca

cuando el vino se sube a la cabeza.

 

Una pila de ropa por planchar,

unas plantas que riego en la bañera

cada domingo indefectiblemente,

una vecina inglesa que las cuida

el domingo en que me ausento por viaje,

unos discos compactos que casi no oigo

y unos vinilos que echo en falta

porque he sido capaz de abandonarlos.

 

Una pantalla que bosteza en negro,

una veleta que mira siempre al Sur,

una lámpara que muestra el camino

a la violenta y verde llamarada.

 

Unos peldaños insolentes

que oscilan a mi paso…

vértigo,

ventanas siempre abiertas…

claustrofobia.

Vértigo y claustrofobia.

 

 

 

 

PARA ELLAS NO SON LOS TERCIOPELOS

 

Para ellas no son los terciopelos,

ni los encajes ni las muselinas,

sólo telas rústicas,

sólo voces ásperas,

sólo gestos duros.

 

Para ellas no son los libros,

ni los pupitres ni las academias,

sólo fregar, lavar, picar, cavar, sembrar y recolectar,

soñar no está permitido.

 

Pero siempre hay algo peor…

 

Marginadas tras los velos,

predicando en desiertos pedregosos,

en su tercer mundo de campamentos

sin oasis, ni futuro, ni presente,

viendo pasar la vida ante sus ojos

entrecerrados por el sol y por la pena.

 

Pero siempre hay algo peor…

 

Marginadas bajo las túnicas,

criando niños sin agua y con abrojos,

en su tercer mundo patriarcal

y de seca ignorancia selvática,

viendo pasar la vida ante sus ojos

nublados por el sida y por la pena.

 

Pero siempre hay algo peor…

 

Marginadas tras los cristales

de los guetos de barrios rojos,

en su cuarto mundo desigual e injusto

de nariz pegada a la ventana,

viendo pasar la vida ante sus ojos,

sin vivirla,

de soslayo,

de prestado.

 

Pero siempre hay algo peor…

Entre el nacer y el morir…

sólo ilusorios puntos suspensivos.

 

 

 

 

DESPEDIDA

 

a mi padre, in memoriam et amorem

 

No fue preciso abrir el picaporte,

ni hizo falta empujar la puerta,

el leve hálito de un ángel custodio

me invitó a entrar y me lo hizo saber:

el momento había llegado.

 

Como por arte de magia se alzaron

tantos años de sufrimiento

y sólo quedó una plácida luz

auroleando la tierna figura

que ya respiraba en la libertad

dulce de la liberación.

 

Sus manos cálidas ya libres

de torturas innecesarias,

dormían lánguidamente

sobre el costado de la cama,

con la lucidez de su historia

dentro de la muerte serena.

 

Apreté su mano y en un instante,

-como quien revive toda su vida

en el momento de morir-

 

delante de mis ojos desfiló

-a vertiginosa velocidad-

toda nuestra historia en común.

 

Y en ese momento supimos ambos

que quedaban atrás

las rabietas y desencuentros.

 

Cierta paz envolvió la habitación,

-Villar se ha ido- dijo alguien en voz baja.

-¿tan pronto?- preguntó otra voz,

tan pronto y tan tarde, pensé,

-según como se mire-, dije

y lo dejé volar.

 

 

 

 

NOSTALGIA

 

Se despliegan los brazos

como aspas de un molino

que recorren el aire

abarcando los pechos.

La nostalgia se esparce

impregnando la historia

de momentos más leves

y más llenos de versos.

 

Otra música se oye,

tan lejos y tan cerca,

esperando permiso

para entrar en el alma.

La rutina se adueña

nuevamente del día

y todo se diluye,

pero el momento pasa.

 

 

 

 

MEDITACIÓN

 

No hay nada excepto la nada,

el oxímoron del vacío

más lleno de silencio,

el pleonasmo redundante

del hueco más lleno de vida.

 

Mientras meditas,

nada excepto la nada,

pero menos es más.

 

Más, es añorar el silencio,

despreciando el estruendo

de los cristales rotos.

 

Menos, es la soledad sin bullicio

en la callada calma de los páramos.

 

Más, es el desespero de la lluvia,

menos, el color de la nada.

 

 

 

 

AZUL Y NEGRO

 

Azul, azul, azul,

raso azul, satén azul,

terciopelo azul,

minúsculas gotas

de leche blanca,

tejas rojas,

ramas verdes,

arena dorada,

guijarros grises,

gaviotas negras,

medusas multicolores

y repugnantes.

 

Negro, negro, negro,

un espíritu

de puertas abiertas

en la cárcel

de la playa.

 

 

 

 

ALICIA DETRÁS DEL ESPEJO

 

“Alicia: ¿Cuánto tiempo es para siempre?

Conejo Blanco: A veces sólo un segundo”

Lewis CARROLL

 

Alicia no sabía que detrás del espejo

no existía un país de maravillas.

Ni tampoco sabía -mientras se deslizaba-

que no había luz al final del túnel.

 

Sólo estaba la vida cotidiana

secuestrando las horas privada de la sangre

que corre por las venas y la acerca a la muerte,

metástasis de vida.

 

Sin embargo la tentaba el olvido

colándose en el frasco de la calma,

la muerte como pausa, la vida como tránsito,

sin golpes, sin ofensas,

sólo con la reina de corazones

que detenía el tiempo en el reloj

del conejo y su chaleco.

 

Las pastillas de colores rodaron

desde el bolsillo de su delantal,

ya nunca más habría instantes

rehenes de la vida diaria,

y la barca de Alicia pudo emprender su viaje,

viaje definitivo hacia el país

de la infancia y de la libertad.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎNCEPUT                

 

Mă întorc de unde nu am fost niciodată.

Alejo CARPENTIER

 

Debarcă viața

de pe unele nave care traversează

mările de apă dulce,

și fac escală în porturile ridicate

la adăpostul vântului.

 

Alteori călătorește cu bărcile

care traversarea mări în furtună

și jefuiesc printre docuri negre

biciuiți de apele sărate.

 

 

 

 

TRECERE

 

Respiră, nu te opri din respirat.

 

Prinde aerul în plămâni,

lasă-l să călătorească prin sângele tău.

Simte viața umblând prin trupul tău,

magma care încălzește oasele și sufletul.

 

Când inspiri și expiri

vei perpetua ciclul vieții

în același timp învechit și peren,

definitiv și trecător.

 

Joacă-ți rolul,

în ritmul natural al lucrurilor:

vino din pământ și întoarce-te în el,

gol și singur, fără haină nici piatră funerară,

fără sandale și fără chiparoși.

 

După ultimul oftat,

lasă totul și începe zborul fără bagaj,

fără temeri și  stres spre lumina

neschimbată și enigmatică

ce așteaptă și disperă.

 

Respiră, nu te opri din respirat.

 

 

 

 

ÎN TRECERE

 

Viața este mai mult largă decât lungă

Gregorio MARAÑÓN

 

Și în mod neașteptat,

trecem pragul.

 

Pe celălalt mal găsim

tăcerea și ceasuri schimbate,

se potolesc vânturile și furtuna,

amuțesc furiile și sunetul.

 

Din nou goi și neînarmați,

chiar fără bagaje nici rețete,

traversăm singuri deoarece Caronte

nu e acolo ca să ne ghideze.

 

În cele din urmă dispar

așteptările și

prolegomenele,

și pacea vine.

 

 

 

 

CLAUSTROFOBIE ȘI VERTIJ

 

Claustrofobie și vertij.

 

Un carnet cu versuri fără sfârșit,

hârtii împrăștiate prin casă

amintind ce s-a uitat acum ceva vreme.

Pe noptieră,

trei cărți asteptându-și clipa

în timp ce dorm visul celor drepți

pe unele semne de carte

ale unui morman care a păstrat

subiect cu un vers alexandrin.

 

Un an sabatic de o mie de luni,

îmi promite mie însămi să nu plec fără să mă întorc

la Macchu Picchu, Veneția și Paris,

o sticlă de vin al Rinului,

unele tangouri cântate cu o voce răgușită

când vinul se urcă la cap.

 

O grămadă de haine de călcat,

unele plante pe care le ud în baie

în fiecare duminică cu nădejde,

o vecină englezoaică ce le îngrijește

duminica în care lipsesc fiind plecată,

unele discuri compacte pe care aproape nu le ascult

și unele viniluri de care mi-e dor

pentru că am putut să le abandonez.

 

Un ecran care cască în negru,

o morișcă de vânt care privește mereu spre Sud,

o lampă care arată calea

spre semnalul luminos violent și verde.

 

Câteva trepte obraznice

pe care oscilează pasul meu...

vertij,

ferestre mereu deschise...

claustrofobie.

Vertij și claustrofobie.

 

 

 

 

PENTRU ELE NU SUNT CATIFELELE

 

Pentru ele nu sunt catifelele,

nici dantela, nici muselina,

doar țesături rustice,

doar voci aspre,

doar gesturi dure.

 

Pentru ele nu sunt cărțile,

nici birourile nici academiile,

doar a freca, a spăla, a răzui, a săpa, a semăna și a recolta,

a visa nu este permis.

 

Dar există întotdeauna ceva mai rău...

 

Marginalizate în spatele voalurilor,

predicând în deșerturi pietroase,

în a treia lor lume de tabere

fără oaze, nici viitor, nici prezent,

văzând cum trece viața prin fața ochilor lor

întredeschiși de soare și durere.

 

Dar există întotdeauna ceva mai rău...

 

Marginalizate sub tunici,

crescându-și copiii fără apă și cu spini,

în a treia lor lume patriarhală

și de uscată ignoranță de junglă,

văzând cum trece viață prin fața ochilor lor

umbrită de sida și de durere.

 

Dar există întotdeauna ceva mai rău...

 

Marginalizate în spatele ferestrelor

ghetourilor din cartiere roșii,

în cea de-a patra lume inegală și nedreaptă

cu nasul lipit de geam,

văd cum trece viață prin fața ochilor lor,

fără să o trăiască,

de pe margine,

de împrumut.

 

Dar există întotdeauna ceva mai rău...

Între naștere și moarte...

doar puncte iluzorii de suspensie.

 

 

 

 

DESPĂRȚIRE

 

pentru tatăl meu, in memoriam et amorem

 

Nu a fost necesar să deschid dispozitivul de blocare,

nici să împing ușa,

respirația ușoară a unui înger păzitor

m-a invitat înăuntru și m-a făcut să aflu:

sosise clipa.

 

Cum prin arta de magie s-au ridicat

atâția ani de suferință

și a rămas doar o lumină palidă

aurolând blânda figură

care deja respira în libertatea

dulce a eliberării.

 

Mâinile sale calde, deja eliberate

de torturi inutile,

dormeau căzute

peste marginea patului,

cu luciditatea istoriei sale

înăuntrul morții senine.

 

Am apăsat mâna sa și într-o clipă,

-ca cel ce retrăiește întreaga sa viață

în clipa morții -

 

în fața ochilor mei s-a desfășurat

- cu vertiginoasă viteză -

toată istoria noastră comună.

 

Și în acel moment am știut amândoi

că rămâneau în urmă

istericalele și neînțelegerile.

 

Oarecare pace a învăluit camera,

- Villar s-a dus - spuse cineva cu voce scăzută.

- Atât de repede? – întrebă altă voce,

atât de devreme și atât de târziu am gândit,

- după cum se vede -, am spus

și l-am lăsat să zboare.

 

 

 

 

NOSTALGIE

 

Se desfac brațele

ca aripile unei mori

care călătoresc în aer

cuprinzând piepturile.

Nostalgia se răspândește

impregnând istoria

cu momente mai blânde

și mai pline de versuri.

 

Se aude altă muzică,

atât de departe și atât de aproape,

așteptând permisiunea

pentru a intra în suflet.

Rutina preia controlul

din nou al zilei

și totul se diluează,

dar momentul trece.

 

 

 

 

MEDITAȚIE

 

Nu există nimic în afară de neant,

oximoronul vidului

mai plin de tăcere,

pleonasmul redundant

al golului cel mai plin de viață.

 

În timp ce meditezi,

nimic în afară de neant,

dar mai puțin înseamnă mai mult.

 

Mai mult este a tânji după tăcere,

disprețuind zgomotul

geamurilor sparte.

 

Mai puțin este singurătate fără agitație

în calmul liniștit al ținuturilor nelocuite.

 

Mai mult este disperarea ploii,

mai puțin, culoarea neantului.

 

 

 

 

ALBASTRU ȘI NEGRU

 

Albastru, albastru, albastru,

albastru satin, albastru satin,

catifea albastră,

picături mici

de lapte alb,

dale roșii,

ramuri verzi,

nisip auriu,

pietricele gri,

pescăruși negri,

meduze multicolore

și dezgustător.

 

Negru, negru, negru,

un spirit

de uși deschise

în închisoarea

de pe plajă.

 

 

 

 

ALICE  ÎN SPATELE OGLINZII

 

Alicia: Cât timp este pentru totdeauna?

Iepurele Alb: Uneori doar o secundă"

Lewis CARROLL

 

Alice nu știa că în spatele oglinzii

nu era o țară a minunilor.

Nici nu știa - în timp ce aluneca -

că nu se afla lumină la capătul tunelului.

 

Era doar viața de zi cu zi

sechestrând orele lipsite de sângele

care trece prin vene și o apropie de moarte,

metastazele vieții.

 

Cu toate acestea o tenta uitarea

strecurându-se prin geamul calmității,

moartea ca pauză, viața ca tranzit,

fără lovituri, fără jigniri,

numai cu regina inimilor

care oprea timpul pe ceasul

iepurelui și vestei sale.

 

Pastilele colorate rulau

din buzunarul șorțului,

deja niciodată nu va mai avea clipe

prizoniere vieții de zi cu zi,

și barca lui Alice a reușit să se îmbarce în călătoria sa,

excursie definitivă spre țară

copilăriei și a libertății.

 

 

 

 

 

Annabel Villar nació en 16 de septiembre de 1955 en Montevideo, Uruguay. Poeta y activista cultural residente en España. Miembro fundador del Liceo Poético de Benidorm; Académica Asociada de la Academia Norteamericana de Literatura Moderna; Directora de la Colección de Poesía “Azul” y del Festival Internacional de Poesía “Benidorm & Costa Blanca”; Miembro fundador de la Academia Estudiantil de Arte Contemporáneo (Río de Janeiro, Brasil, Silla Nº 6 “Gabriela Mistral”), Autora de “Viaje al Sur del Sur” (2015), “Cantar la Vida” (XVI Premio Provincial de Poesía de Aspe, Alicante, 2015), “Meditación/Meditation” (español-inglés, 2017) y “Claustrofobia y vértigo” (2018).

 

 

Annabel Villar s-a născut la 16 de septembrie 1955 în Montevideo, Uruguay . Poetă și animatoare culturală, rezidentă în Spania. Membru fondator al Liceo Poético de Benidorm; Academician asociat și membru onorific al Academiei Nord-americane de Literatură Modernă; Directoarea Colecției de Poezie „Azul”; Directoarea Festivalului Internațional de Poezie „Benidorm & Costa Blanca”; Membru fondator al Academia Estudiantil de Arte Contemporáneo (Río de Janeiro, Brasil, Silla Nº 6 “Gabriela Mistral”).  Autoare a: “Viaje al Sur del Sur” (2015), “Cantar la Vida” (XVI Premio Provincial de Poesía de Aspe, Alicante, 2015), “Meditación/Meditation” (bilingvă spaniolă-engleză, 2017) și “Claustrofobia y vértigo” (2018).

 

 

 

 

 

Carmen BULZAN (Seudónimo Carmen Peregrina). (Rumanía). Poeta, ensayista, traductora de/al español, catedrático en sociología, miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y miembro de la Unión de Escritores Rio de Janeiro, Brasil. Su obra poética suma 15 libros de poesías, entre cuales: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Instantes españoles (2014), Armonías celestiales (2018), Sombra de la misteriosa luz (2019). Su obra poética fue traducida al: español, francés, inglés, serbio, portugués, japonés, árabe y apareció en muchas antologías internacionales de poesía. Ha traducido Miguel de Unamuno (poesía, novela, ensayos), Alfredo Pérez Alencart, Carmen Martínez y.o. Premios recibidos: el Diploma de honor de la Asociación „Vorba Noastră” de Viena (Austria, 2003), el Premio de Excelencia, Drobeta-Turnu-Severin (Rumania, 2011), el Premio Eminescu de traducción, Bucarest (Rumania, 2011), el Premio Umberto Peregrino y Gran Mérito Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or en el Festival Internacional de poesía ”Mihai Eminescu”, Craiova (Rumanía, 2017, 2019), el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía para traducción (2018). Para su laborioso trabajo de traducción fue reconocido como Huésped distinguido de la Ciudad de Salamanca (2018), España.